Evenimentele derulate în ultimele zile – dezvăluirea ororilor din ”azilele groazei”, achitarea definitivă a lui Gabriel Oprea în dosarul privind moartea polițistului Bogdan Gigină, azvîrlirea ”firească” în spațiul public, în plină ”Timișoară – capitală culturală europeană”, în aplauzele ”galeriei” politico-interlope locale, a unor mesaje demne de campaniile exterminatoare naziste, totul culminînd astăzi cu decizia definitivă a ICCJ de a-i achita pe torționarii inginerului Gheorghe Ursu – atestă că am ajuns la un punct de cotitură: memoria istorică se șterge definitiv (pentru judecătorii tineri de astăzi, episodul Gheorghe Ursu nu mai reprezintă, pesemne, decît intervenția ”legitimă” a reprezentanților ”aparatului” sistemului politic ”anterior” pentru a ”menține ordinea în societate”), iar reacția la încrengăturile politic-mafiote, care domină statul român (ilustrate superlativ de famiglii de tip Oprea sau Firea-Pandele) nu se ridică peste pragul unei reacții de fapt divers. În fond, plecarea lui Firea și Budăi din ministere nu a fost decît o manevră de marketing politic al PSD-ului pentru ”recalibrarea” viitoare a marii ”victorii” (foarte probabil cu aceeași protagoniști, revalidați). Ceea ce lipsește cu desăvîrșire din tot acest tablou este lipsa de reacție naturală, spontană și radicală a societății (dar nu a ”societății” generice, ci a oamenilor obișnuiți și lucizi care o compun, cîți mai sunt) la nedreptatea flagrantă livrată ca ”act de dreptate”, la schilodirea adevărului care contează și substituirea lui cu ”adevărurile-conservă” împachetate ideologic, la disprețuirea suferinței și umilirea extremă a victimelor prin preamărirea călăilor. Pe scurt, dacă așa suntem ca societate, minunata lume nouă poate să se pornească. Omul nou rîvnit de Ceaușescu, la o generație după ce părea că s-a ascuns în fundăturile istoriei, exultă. Pe acest gol de memorie (vidat programatic în răstimpul post-decembrist), el rînjește cinic pretutindeni alături de noi și, dacă vom tăcea și acum, în fiecare dintre noi! Pentru multe, multe generații de acum înainte…
Latest Entries »
Răspuns la Laudatio cu ocazia decernării Premiului de excelență ”Gabriela Colțescu” pentru Științe Sociale și Politice în cadrul Galei Premiilor UVT, 2022
Vă mulțumesc pentru această onoare de a primi un premiu din partea comunității UVT care poartă numele doamnei profesoare Gabriela Colțescu. Primesc acest premiu deopotrivă cu emoție și responsabilitate și interpretez acest gest ca pe o gratificare – dincolo de persoana mea – a unui mod de a te situa în lumea academică și în viața ideilor pe care doamna Colțescu ni l-a insuflat tuturor acelora care am avut privilegiul de a-i fi alături: disprețuind ”ținte de vitrină”, dincolo de agendele care compun ”moda” zilei, fără să vadă în exigențele scientometrice mai mult decît un mijloc pentru a ajunge la scopul cu adevărat important, și anume trăirea și împărtășirea vie, alături de tinerii însoțitori studenți și cercetători, a întrebărilor care contează despre chipurile și rosturile lumii sociale românești.
Doresc să dedic acest premiu, la rîndul meu, cu recunoștință, dascălilor de științe sociale din Universitatea de Vest care, după 1989, fără să urce vreodată pe vreo ”scenă”, cu modestie, discreție, dedicare și demnitate au modelat atîtea generații de tineri, ajutîndu-i să devină oameni întregi, intelectuali angajați, mereu gata să se lupte, cu armele ideilor, pentru o Românie mai respirabilă și mai bună.
Alin Gavreliuc
25 noiembrie 2022
Prin mijlocirea unui articol recent publicat în Dilema de către Andrei Pleșu (https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/un-film-antipatic-2220553.html) am ajuns la tulburătorul film mărturie al regizorului leton Edvīns Šnore, The Soviet Story (2008), care documentează – cu imagini de arhivă greu de metabolizat – profunda înrudire dintre nazism și comunism, precum și naturala sincronizare a mașinăriilor de propagandă ale celor două regimuri criminale în rescrierea realității. Care în narativul vulgatei istorice au fost adversare de moarte, dar care în realitatea nemijlocită, pînă au ajuns să se confrunte, s-au aflat într-o continuă conlucrare ”inspirațională”. Exceptîndu-i pe ticăloși (care vor continua să rescrie realitatea pentru a o pune în acord cu propria agendă), un asemenea film ar trebui prezentat tuturor acelora care mai sunt ”vrăjiți” (fie din ignoranță, fie din naivitate) de ”salvatoarea Rusie”. Și despre lecția pe care, din nou și din nou, s-ar cuveni să o însușim: nimic nu se poate construi – deopotrivă personal și societal – întemeiat pe minciună și detașare, ci numai prin asumarea, oricît de dureroasă, a adevărului și responsabilității. Și nimic din tot ceea ce am dobîndit – în termeni de prosperitate, securitate economică și socială, funcționalitate instituțională – nu este ireversibil. Și totul poate fi pierdut, dacă nu ne vom lupta, în neuitare, clipă de clipă, pentru alungarea nebunilor din istorie, și a largilor lor cohorte de profitori! În fond, puterea nebunilor este dată de ignoranța (sau ticăloșia) noastră!
Filmul lui Edvīns Šnore poate fi vizionat integral aici:
Atunci cînd m-am mutat întîia oară într-un bloc în perioada post-comunistă, am descoperit un peisaj interuman pilduitor pentru deriva lumii noastre. Să vă descriu, aşadar, sumar „tabloul”. În primul rînd, blocul în sine se afla într-o stare vizibilă de degradare lăuntrică, dincolo de aparenta respectabilitate exterioară. Totul stătea sub semnul unei implacabilităţi a cedării: de la ţevile care îl compun, pînă la nervii locatarilor. Totul părea să pleznească – şi pleznea deseori – în fiece clipă. Apoi, acolo fiecare se spiona pe fiecare. Era memorabil spectacolul oferit de o aceeaşi doamnă X, care veghea autoritar de le geamul aflat la parter pe care părea că nu îl părăseşte nicicînd, „intrările” şi „ieşirile” din „obiectiv”. Orice „breaking news” era furnizat prompt de vigilentul paznic simbolic, şi comunicat degrabă bătrînelor care îşi predau ştafeta, invariabil, pe banca din faţa blocului. Adevărat nucleu de sociabilitate, banca de la intrare era şi locul în care se consumau „dramele” locului: aici se luau la harţă, aici plîngeau învinse de boală sau deznădejde, aici le puteai asculta, uneori întreaga zi, rememorîndu-şi înfrîngerile. Părea că totul trăieşte îl lumea lui „ieri” şi a lui „ar fi putut să fie”. Într-un asemenea bloc îmbătrînit, deopotrivă în ziduri, dar şi în chipurile şi sufletele oamenilor, apariţia tinereţii, în orice formă a ei, era întîmpinată cu o sufocată indignare: „Uită-te cum arată!”, „vai, ce s-a ales de capul lor!”, erau formulele rutiniere. Dacă o tînără studentă aflată în chirie avea un oaspete, aflai instantaneu, dacă te situai în zona-releu, că „a intrat unul şleampăt la ea cu cercel în ureche şi de…zece minute nu se mai aude nimic de acolo! Deci aşa!”. De altfel, registrul auditiv era cel prin care viaţa părea să vibreze precumpănitor. Căci cu adevărat, în acel loc se auzea, la propriu, totul. Diagonalele virtuale ale blocului erau străbătute de sunetele pline de carnea, cel mai adesea impudică, a fiecărei clipe. Acolo nu exista viaţă personală, ci numai un imens zgomot indistinct, hohotit, în care pînă şi cele mai intime gesturi individuale deveneau accesibile, fără voie, celuilalt. Aşa se putea întîmpla, ca să mă exprim în limbajul psihologilor, să poţi identifica după înlănţuirea de sunete, cu maximă precizie, fără să vrei, „sexul subiectului şi natura sarcinii în care acesta este angrenat”, atunci cînd cineva de deasupra vizita toaleta. Într-un astfel de infern al despuierii de sine, treptat interiorizai ca unică formă de comunicare sigură, şoapta, privirea ascunsă, şi, în cele din urmă tăcerea. Faptul că nu a fost o deficienţă de construcţie a blocului, că nu despre carenţe în izolaţia fonică e vorba, am aflat definitiv atunci cînd am descoperit alături de cablul pentru instalaţii electrice, în spatele prizelor, un nesfîrşit tub gol, care străbătea pereţii întregului edificiu. Singura sa funcţionalitate era, desigur, „informaţională”. Aşadar, aici nu era nevoie de Securitate şi de informatorii ei. Toţi deveneau potenţiali „informatori” şi „surse” deopotrivă. Cum „tu” nu mai existai ca sine distinct, nu îţi mai rămînea decît să trăieşti vieţile altora. Ceea ce se şi întîmpla clipă de clipă. Simptomatologia mai reunea, inerent, duplicitatea, suspiciunea, neîncrederea afişată faţă de „celălalt”, apoi „viaţa care trece pe lîngă noi”, că oricum nu e viaţa „noastră”, şi o mare, necuprinsă lehamite. Dintr-un asemenea aluat rezulta un personaj care, multiplicat la scară de masă, va deveni românul urban majoritar de astăzi. Multe din patternurile comportamentale prezente (neîncrederea în instituţii şi actorii lor semnificativi, fatalismul, dezangajarea publică, privirea întoarsă spre trecut, deficitul de speranţă socială) îşi află rădăcinile în acest proiect remarcabil al modelării umane izbutit de comunişti, altoit pe cele anterioare ale dispreţului faţă de omul obişnuit care compune Româniile reale. Mai rămîne, totuşi, ceva? Poate… studenta în chirie, care, în pofida tuturor acestor tentacule anihilante, îşi îmbrăţişează în tăcere iubitul…
(din volumul Viața ca prilej. 101 oglinzi psihosociologice despre ”ceea ce suntem”, Editura Marineasa, Timișoara, 2008, pp. 23-24)
(gînduri la consfințirea unei alianțe în care… ”pentru țară trebuie să treci peste orice”)
“Cuvintele ordine, dreptate, cinste onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvîrşi o crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia. (…) Aceste dregătorii au preţuri mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii <administratorii judeţelor, n. ns.> (…) iau fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran grînele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru ori, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună (…) este întemniţat, ruinat, bătut, schingiuit în aşa fel încît adesea moare în chinuri, sau, cînd călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii.”. Printr-un asemenea rechizitoriu fugar, contele Langeron descria la începutul secolului al XIX-lea moravurile liderilor locali, situîndu-le într-o tradiţie a barbariei comunitare şi a jafului instituţional care atingea apogeul în văgăunile politice ale Balcanilor. Astăzi suntem primiţi oficial în cele mai selecte ”cluburi” ale lumii (UE, NATO), afişăm toate etichetele birocratice onorabile, guvernul e (încă) format din partidul care se prezintă drept cel cu „rădăcinile istorice cele mai viguroase”. Aproape că nici nu mai contează că s-a ”împreunat” cu ”Ciuma roșie”, căci doar și-a regăsit partenerul natural în hoție, pe care a izbutit să îl invidieze, copieze și, în cele din urmă, să îl ”ajungă” în netrebnicie. La urma urmei, dacă arunci coaja acestor aparenţe, descoperi acelaşi miez găunos. În care cu puțină străduință și dacă te dovedești ”cu potențial”, ți se poate livra imediat nivelul „taxei de intrare pe listă”, în care descoperi cum actuali miniștri sau parlamentari au cotizat financiar la partid în campanie de zeci sau sute de ori mai mult decît venitul anual declarat, în care „dregătoriile” sunt pe mai departe vînate, dincolo de competenţe, în funcţie de beneficiile ”valorificabile”. În care, mereu, cel mai împovărat, şi singurul salvator rămîne tot omul simplu, care e pus să acopere toate hemoragiile economice şi sociale provocate de această specie de lipitoare, ce vine, cum vedeţi, în istoria noastră politică mult mai de departe. Din secole de dependenţă, nerînduială, nestatornicie, dar și abandon social, în care singura strategie sigură a celui „ajuns” e „să apuce cît mai mult acum şi aici, că nu se ştie ce va fi mîine”, şi, desigur, „să-şi recupereze investiţia” făcută prin cumpărarea poziţiei sale. Şi în care preocuparea cea mai ferventă este, pe lîngă consolidarea şi extinderea reţelei de înstăpînire asupra resurselor, conferirea aparenţei de legitimitate şi rezonabilitate. Dar ceea ce uită actorii acestei subjugări mafiote este că România lui 2021 nu mai este ”România” de dinainte de 1821! Și s-ar cuveni să își amintească că pînă și cea mai atroce dictatură, deși dispunea discreționar de toate pîrghiile prin care putea sufoca societatea, a fost doborîtă ca un castel de nisip în 1989, prin vulcanul de revoltă al unei mulțimi care, doar instinctiv, a simțit gustul libertății! Iar astăzi, cînd speranța unei Românii – sociologic, încă puternic minoritară, dar trează, și care a gustat deja libertatea – a fost siluită, se cade să se aștepte ca valul istoriei să îi șteargă de pe fața pămîntului! Și poate, va începe și pentru noi – dar și prin noi – o nouă istorie! De nu, ne vom merita soarta!
Orice formă excesivă de deschidere reprezintă semnul ascuns al unei lipse. În pofida intuiţiilor psihologului naiv, multe din formulele noastre de raportare la „celălalt” nu urmează logica unei economii simbolice, care ar funcţiona după principiul: „dau ceea ce am în surplus”, ca să „îmi rămînă şi mie îndeajuns”, ci, paradoxal, regula lui: „dau cu asupra de măsură ceea ce nu am, şi, în consecinţă, ceea ce îmi va rămîne e şi mai neîndestulător”. Paradoxul enunţat, evidenţiat de psihologi prin numeroase strategii cognitive ocolite pe care le angajăm, dovedeşte cum, atunci cînd conştientizăm sau măcar simţim că nu suntem „ceea ce am dori” într-un registru anume al vieţii noastre (de la „recunoaşterea socială” pînă la „siguranţa de sine”, de la „cît de săraci suntem” pînă la „cît de mult suntem iubiţi de semeni”), avem tendinţa de a supralicita exact în direcția resurselor mobilizate precare. Refuzînd normalitatea moderaţiei, doar astfel ne vom putea întreţine, fantasmatic, iluzia lui „suntem în regulă”, „nu suntem nişte rataţi” şi vom încerca să convingem audienţa de puterea unui asemenea „adevăr”. Fenomenul este mai intens şi mai frecvent la „oamenii fără rădăcini”, cu o experienţă mai îndelungată a eşecului în sarcinile cotidiene, pe scurt, la cei care „sunt mereu duşi de val” (iar într-o ţară în care o pondere consistentă sociologic e alcătuită din asemenea personalităţi, gravitatea simptomului e sporită). De exemplu, veţi înţelege, poate, mai bine, oricît de inconfortabile ar fi aceste „descoperiri”, cum mulţi dintre părinţii români, activînd o supraprotecţie faţă de copiii lor, nu manifestă „iubirea fără limite” (aşa cum susţin, uneori, ”sincer”), căci, de fapt, îi întreţin într-o stare de dependenţă, care este opusul unei autentice iubiri, ce presupune autonomizarea „celuilalt”. Veţi revedea numeroasele imagini ale mămicilor înfofolindu-şi „natural” copiii peste măsură, ca „să nu răcească puiul”, contribuind la o scădere efectivă a rezistenţei organismului şi la o diminuare a imunităţii. Veţi regăsi scenariul – exersat aproape de fiecare dintre noi, involuntar – atunci cînd ne vine un oaspete: suntem disperaţi şi trebuie să-l cucerim simbolic. Aşadar, uităm să mai fim noi înşine, şi toată febra pregătirilor (finalizate de regulă prin mese copioase şi cît mai diversificate) inhibă orice capacitate de a fi „vii”, cu adevărat prezenţi la întîlnirea cu „celălalt”, aşa cum ar prescrie exigenţa „prieteniei”. După cum nu mai ştim să „sărbătorim”, cîtă vreme marile prilejuri de sărbătoare în familie sunt mai degrabă ocazii prealabile de „bătut covoare”, „spălat gresia şi faianţa” şi „curăţat după dulapuri”, ca „să fim cum se cuvine”. Cum observaţi, rămîne gestica golită de sensul ascuns al bucuriei de a împărtăşi clipa cu „celălalt”. Tot astfel, veţi înţelege că cei care ni se afişează drept voluntari, „atotputernici”, vocali, care se bat cu pumnul în piept şi care se urcă pe toate tribunele ce le ies în cale sunt de fapt, cel mai adesea, nu cei mai „puternici”, ci cei mai slabi, mascîndu-şi cu această bravadă agresivă vulnerabilitatea identitară. Idioţii ni se prezintă drept „înţelepţi”, tîrfele publice devin „repere de inocenţă”, devalizatorii economiei naţionale ajung „modele de succes ale capitalismului românesc”, iar securiştii ordinari ne „eliberează de teroarea istoriei”. Iar un asemenea spectacol al violenţei excesului, în care actorii caută mereu „să pară altceva decît ceea ce sunt”, curge în faţa unei săli aproape goale şi foarte triste. Cine a descifrat tîlcul spectacolului probabil ca nu va mai veni vreodată în această sală. Cît de singuri am rămas!
Una din știrile care au inundat canalele media în ultimele zile vorbește, ca într-un recitativ care pare să stîrnească o ipocrită surpriză cu fiecare nouă sesiune, despre ”dezastrul” de la examenul de maturitate al BAC-ului sau despre “eșecul grav” de la Evaluarea Națională. Pe scurt, doar 62.9% dintre cei care au participat la sesiunea de Bacalaureat de acum au promovat, cu cel mai scăzut scor de promovabilitate din ultimii 6 ani, și 1 din 3 elevi de gimnaziu fie s-au ”pierdut pe drum” în cei 8 ani de școală secundară, fie nu au trecut cu bine de examenul final. Și asta în condițiile în care experții în educație, ca și cei direct implicați în proces (de la părinți, elevi, pînă la cadre didactice) au putut constata că s-au ”dat” cele mai simple și accesibile subiecte din ultimii ani. Pe de altă parte, în aceste sesiuni, atît la Evaluarea Națională, cît și la examenul de maturitate s-au obținut, de departe, cele mai numeroase medii de 10 din ultimii 7 ani, la Evaluarea națională (892), și din ultimii 17 ani la Bacalaureat (232). Cum se poate explica acest – aparent – paradox? Un ”dezastru” global să fie însoțit, simultan, de o reușită superlativă a ”elitei”? Răspunsul într-o propoziție este simplu: sistemul de educație românesc este tot mai tot mai inechitabil și mai polarizat. Polarizarea extremă reflectă polarizarea socială generală și se stabilește între copii și tinerii ce provin dintr-un grup relativ închegat, de vitrină, care fac parte din categoria ”moștenitorilor” – în sensul evocat de Pierre Bourdieu – unui capital simbolic ce se consolidează în categoria ”celor ajunși”, pe de o parte, și cei tot ce provin din familii tot mai marginale și mai excluse, care devin un fel de paria fără scăpare, și care, printr-un adevărat lanț circular de profeție ce se autoîmplinește, ajung să își integreze marginalitatea ca ”naturală”. Dacă în primul strat intră falii foarte diverse, de la familii de moștenitori la propriu ai rețelei de nomenclaturiști ai sistemului comunist, care astăzi sunt cei mai strașnici ”investitori” și promotori ai ”capitalismului”, și care reprezentau aproximativ 200000 de persoane în ultimii ani ai comunismului, după evaluarea lui Vlad Georgescu, și care ne permit aproximări legate de ponderi de 3-4% în țesuturile sociale locale, dacă includem rețelele familiale în cercetări de tip prosopografic, pînă la extrema cealaltă a familiilor de români ce populează, după standardele locale, ”clasa de mijloc” (aproximativ 10% din corpul social), care și-au rînduit în mai mare măsură biografia după repere meritocratice și care sunt în mai mică măsură dependenți de stat. În ”partea” cealaltă, o masă amorfă tot mai consistentă numeric, care trăiește într-un teritoriu social progresiv mai izolat, fie ”după blocuri”, respirînd într-o atmosferă de pauperizare și ”democratizare” a mizeriei și a aspirațiilor, fie în acele Românii ce nu apar la televizor, în care noua invitație la ”învățămînt online” se opera efectiv în gospodării cu latrina în curte sau neracordate la canalizare. În fond, aceste date brute (și brutale!), care ne arată, de exemplu, că peste 10 milioane de români nu sunt racordați la canalizare și 1 din 3 nu au toaleta în casă (de departe pe ultimul loc și de mai bine de 10 ori peste media UE) ar trebui să reprezinte principalul nod de plecare al oricăror reforme structurale, căci o schimbare a României reale trebuie să aducă împreună toate aceste falii tectonice care, asemeni geologiei istorice descrise cîndva de Pierre Chaunu, trăiesc nu doar în lumi sociale diferite, ci și în temporalități distincte, unele dintre ele continuînd să își ducă zilele într-un …ev mediu perpetuu. La urma urmei, pe acest joc tensionat între straturi sociale cu capital simbolic atît de diferit, mai degrabă etanșe, și între care capilaritățile și schimburile sunt relativ puține, s-a articulat întreaga tranziție postcomunistă. Acest proces s-a îngemănat mai degrabă pe un teren al ”prădătorilor”, în care cei exersați și cu ”expertiză” dobîndită în comunism au reușit, transistoric, să se poziționeze în capul mesei, refuzînd programatic îngemănarea unui cîmp al armonizării sociale și diminuării inegalităților. Poate că nu întâmplător, volumul care documentează cel mai pertinent tranziția, descriind cu date din arhive ”beneficiarii” ei principali, se numește ”Moștenitorii securității”, iar una dintre cele mai percutante analize sociologice, realizate de către un cercetător ce a lucrat cu multe date de teren, descrie ”ruptura” din 1989 în termeni de ”România continuă”. Sigur, România s-a schimbat enorm față de episodul revoluției, mobilitatea socială nu a fost nicicînd obturată, dar studiile efectuate asupra ”Româniilor din România” atestă cum dincolo de ceea ce pare mare val al prefacerilor, doar o minoritate relativă restrînsă a corpului social a depășit strategiile de supraviețuire și este centrată pe dezvoltare. E adevărat că astăzi am ajuns, conform ultimei raportări din proiectul cu ”creioane colorate” al guvernului, care anunță pentru următorii ani investiții de 100 de miliarde de euro, la un nivel al produsului intern brut la paritatea puterii de cumpărare de 69% din media UE (față de 35% în 1990, 26% în 2000) și se prognozează atingerea unui prag de 87% din media UE în orizontul anului 2025, după cum și Bucureștiul are astăzi peste 140% PIB-ul in PPC/cap de locuitor din media UE. Dar aceste cifre – aparent – generoase sunt obținute printr-o disparitate sălbatică, iar ”Raportul de țară pe 2020” al Comisiei Europene nu se sfiește să numească aceste diferențe uriașe între regiuni în interiorul aceluiași stat drept ”anomalie gravă”. De exemplu, între scorul convențional de 144% PIB in PPC/cap de locuitor din media UE al capitalei și 39% PIB in PPC/cl din media UE, în regiunea cea mai săracă a Moldovei sau cele din sud-estul României se construiește o prăpastie ce ascunde accentuarea acestui decalaj de dezvoltare, care nu este doar inter-regional, ci și între urban și rural. De altfel, cîtă vreme cifrele sunt corecte, și la nivelul simțului comun trăim această contrarietate. Unde sunt bucureștenii ”care o duc vădit mai bine decît majoritatea europenilor”, cîtă vreme, prin părțile esențiale, Bucureștiul e mai mult un amestec de Istanbul și Minsk, decît de Viena și Paris? E limpede că doar foarte puțini (extrem de plini de resurse) influențează acest scor care, în pofida deficitului ”celor mai mulți”, este cel indicat de statistici. Astfel, cu o pondere îngrijorătoare a sărăciei (aproximativ 1 român din 4 trăiește sub pragul stabilit de cercetători al sărăciei, ce reprezintă 60% din mediana veniturilor disponibile), într-o Românie reală în care 65% dintre cetățeni nu își pot plăti o săptămînă de vacanță într-un an și 53% nu pot face față din punct de vedere financiar unor situații neprevăzute, în care la mai bine de un deceniu de la intrarea în UE aproape 1 român din 10 răspunde în sondaje că nu își poate permite (itemul e formulat la nivel de dezirabilitate!) cumpărarea unei pîini în ziua următoare (asta înseamnă, efectiv, aproximativ 2 milioane de români care nici măcar un asemenea ”ideal” nu își pot stabili!), nu trebuie să ne mire că închidem, cel mai adesea, alături de celălalt competitor ”problemă” (Bulgaria), toate clasamentele europene în privința inegalităților sociale. De exemplu, în România, raportul cvintilelor de venit S80/S20 (raportul dintre cei mai bine plătiți 20% dintre români și cei mai prost plătiți 20%) este de 7.08 (și asta într-o țară, obiectiv, mai săracă în termeni de PIB PPC/cl) față de media UE, unde raportul este 5.05. Mai simplu spus, deși mai săraci decît ”restul lumii”, cei mai bogați sunt mult mai bogați, în termeni relativi, decît cei mai lipsiți de resurse, în comparație cu același raport în țări cu democrație consolidată, țări care au știut de decenii, prin politici incluzive, să atenueze aceste disparități. Sau ca să închei acest tablou aparent îndepărtat de dilema – educațională – de început, să mai prezentăm un ”clasament” evocator. Care descrie în interiorul acestor straturi sociale ce au acces la resurse (materiale, în acest caz) ponderile fenomenului evocat, care în termeni simpli poate fi descris ca ”puțini au mult” și ”mult mai mulți au din ce în ce mai puțin”. Căci, dacă este să ”citim” datele mai cu atenție, și indicatorul anterior era unul nivelator (se ”extrăgeau” 20% din și ”întreg” și se realiza calculul). Dar nu trebuie să fii un statistician prea sagace ca să observi ceva evident, și anume că 20% e o cifra mult prea mare pentru a-i cuprinde pe ”cei cu adevărat bogați”. Ori, un raport financiar din interiorul BNR este foarte expresiv în a delimita mai precis ponderile celor ”care contează”. Astfel, excluzînd depunătorii obișnuiți, ce dețin depozite bancare derizorii (sub 100 de lei), care adună 3.9 milioane la scara întregii țări, restul de 6.4 milioane de deponenți au următoarea structură: 62% (3.9 milioane de cetățeni români, depozit mediu 1263 lei) dețin 3.45% din valoarea tuturor depunerilor în bănci, 8% (0.5 milioane, depozit mediu sub 100000 lei/aprox 20000 euro) dețin 34% din valoarea economisirii, 1.65% (100 mii de persoane, depozit mediu 570000 lei / aprox. 120000 euro) dețin 40% din valoarea totală a economisirii populației și doar…0.13% dintre deponenți (aproximativ 10000 de persoane, în medie 2.44 milioane lei / aprox. 510000 euro) dețin 14.4% din economii. Sau mai simplu și mai… strident: 0.14% (10000 de persoane) dețin de 4 ori mai mult decît 3.9 milioane de cetățeni care partajează, aparent, aceeași țară cu ei. Și sub 2% dintre românii de astăzi au împreună 54.4% din resursele financiare regăsite în active bancare din întreaga Românie. Aceasta este, pornind de la cifre seci, adevărata față a inegalității din România de astăzi. Și în care ”stînga” politică, ”apărătoarea săracilor”, este colectoarea cea mai învîrtoșată a averilor baronilor locali și regionali, iar ”dreapta liberală” (ghilimelele sunt necesare pentru ambii termeni!) e alcătuită doar din niște copiatori stîngaci ai năravurilor diverselor avataruri ale partidului stat iliescian, prima lor grijă fiind aceea a ”învăța de la prima sursă” cum să fure la fel de vîrtos ca ”profesorii lor”. Iar noua opoziție flower-power, ONG-istă și corporatistă e mai preocupată de gîlceve pe Facebook sau Twitter decît de construirea unei alternative credibile și oneste, la firul ierbii, cu oameni reali și ”pe picioarele lor” (care, în sfîrșit, există!), o alternativă care să înfrunte lucid această povară a inegalității.
Revenind la tema inițială, nu ar trebui să ne mire că cele mai scăzute rate de promovabilitate se pot descoperi chiar în ariile regionale și în județele care sunt, obiectiv, cele mai sărace (de exemplu, după ultima raportare, scorurile cele mai tragice la BAC sunt în zonele sudice iradiate de ”moștenirea” lui Dragnea, precum Ilfov (32.2%) și Giurgiu (42.4%) și în care pecetea acestor inegalități în termen de capital simbolic este cea mai pregnantă. Apoi, cifrele evocate la început ca paradoxale nu sunt deloc ”ciudate”: în fond, cei cu ”resurse” ar fi reușit oricum, căci resursele lor nu depind de școală, ci de capitalul simbolic (mai bogat) al rețelei familiale din care provin, care le-au permis mai ”multe” (meditații, acces la informație, suport din partea părinților, oportunități de dezvoltare personală), iar notele mai numeroase mai mari se datorează pur si simplu subiectelor mai facile. Dacă s-ar fi dat subiecte ”normale”, ponderea notelor maxime ar fi fost similară cu cea din anii trecuți, căci acești copii și tineri au fost în mai mică măsură dependenți de impactul crizei actuale. Dar dacă subiecte cu un nivel de dificultate asemănător cu cel din anii trecuți ar fi fost puse înaintea celor segregați, lovitura ar fi fost teribilă, și ponderea celor care ar fi eșuat ar fi fost considerabil mai ridicată, tocmai datorită accentuării inegalităților, o dată cu apariția pandemiei. Probabil pe un asemenea calcul au mizat și cei din minister cînd au gestionat evaluările naționale de sfîrșit de ciclu de școlaritate, pentru a nu-și înrăutăți suplimentar o percepție publică a gestionării crizei foarte critică. Dar dincolo de ascunderea după deget, rămîne întrebarea? De ce școala românească este atît de schiloadă și nedreaptă?
Cauzele derivei sunt multiple și adânci. În acest text nu pretind că voi examina tabloul întreg, care este extrem de complex și de nuanțat, dar cîteva tendințe generale găsesc că sunt important de creionat pentru a construi argumentat mai apoi imaginea de ansamblu. Voi începe cu cele structurale.
Primul factor major enunțat deja – inegalitatea socială în creștere, care generează segregare și declinul performanței – este și prima sursă îngrijorătoare ce s-ar cuveni ”atacată” în orice reformare coerentă a politicilor publice la nivel structural. Inegalitatea este însoțită, de deficitul cronic de resurse și de investiții în sistem. Altfel spus, în lista priorităților naționale, dincolo de retorica goală, investiția efectivă în educație este dramatic de scăzută în cifre brute, dacă e să o comparăm cu cea din țări care dorim să le luam ca reper. Așadar, această duplicitate ce străbate transideologic guverne de orientări diferite arată, factual, cum dincolo de vorbe s-a investit puțin în educație, iar atunci cînd s-a investit, s-a făcut prost, chiar dacă au fost în joc fonduri europene consistente (POSDRU-urile fiind cel mai trist exemplu). Atunci cînd se construiește un ”proiect de țară” se impune să decizi care sunt țintele, prioritățile, resursele alocate, rețelele mobilizate. Ori, prin fapte, nu prin vorbe, educația a rămas mai mereu la urmă. Avem astăzi cifre alocate reale de aproximativ 2.7 din PIB (educație + cercetare! – din proiectul Legii bugetului pe 2020), reușind ”performanța” de a atinge un minim istoric, dar pe ansamblu, rareori ponderile acestor alocări au depășit 4% din PIB în perioada post-ceaușistă, în condițiile în care suntem unul dintre puținele state ale lumii care a prevăzut explicit în legea fundamentală a statului (Constituția) o pondere minimă de 6% din PIB! Bunăoară, o imagine cu adevărat responsabilă, care să îți îngăduie o lectură comparativă și care să îți spună ”pe ce butoane să apeși” pentru a produce dezvoltare, arată convingător contribuția educației la bunăstarea unei societăți. De exemplu, atunci cînd se investighează ”bunăstarea societală”, investiția în educație este mereu evidențiată ca un factor decisiv. În cadrul unui asemenea demers global (Prosperity index), printre cei 12 factori vitali ce contribuie la dezvoltarea societății, pe lîngă guvernanță, respectarea drepturilor individuale, siguranța cetățeanului și stat de drept, piață liberă și facilități economice, se adaugă mereu și educația și capitalul social (bazat îndeosebi pe încredere interpersonală și instituțională). Și cu toate că am progresat în anii din urmă în acest clasament (ajungînd cu scorul agregat al indicatorului general acum pe locul 47 la nivel internațional), progresul nu s-a făcut datorită educației (aflată în zona ”portocalie”; problematică, locul 61) și rețelelor de încredere (din zona ”roșie”, gravă, locul 116), ci mai degrabă în răspărul lor.
Apoi, problemele demografice ale României s-au manifestat mai repede decît sistemul de învățămînt a putut să le integreze. Controloarea declinului cohortelor demografice, constant din 2008, cînd aveam doar în învățămîntul universitar 890000 de studenți, ajuns astăzi la un prag aproximativ de 400000 de studenți, se bizuie de la bun început pe niște premise șubrede. Căci dacă numărul celor care urmează o facultate a scăzut cu peste 50%, numărul posturilor didactice din sistem nu a urmat aceeași pantă descendentă. Și ca totul să meargă mai departe pe același fundal de iresponsabilitate, la o capacitate de școlarizare în învățămîntul superior din România la nivel de licență, anul 1, de aproximativ 170000 de studenți (cifra e din 2017, dar nu a variat prea mult în ultimii ani), avem în mod efectiv un număr mai mic de 93000 de absolvenți de liceu în cohorta 2020 care au absolvit cu succes Bacalaureatul (atît din promoția curentă, cît și din cea precedentă – în 2009 cohorta similară era mai mult decît dublă, de 205000) pe un număr aproximativ 62000 de locuri ca cifră de școlarizare oficială, apropiată de propunerea experților din minister. Deși ne plasăm într-una dintre pozițiile cele mai modeste la nivelul UE în ceea ce privește înglobarea tinerilor în învățămîntul superior (doar 24.6% dintre tinerii români participă la o formă de învățămînt superior, față de 40% media UE), perseverăm în activarea unui scenariu foarte improbabil: ca două treimi (cîtă vreme factual de abia reușim să atingem pragul de… un sfert) dintre cei care termină liceul cu diplomă de bacalaureat să devină efectiv studenți, păstrînd un număr de profesori ce se aseamănă cu cel din perioada în care studenții erau de mai bine de două ori mai mulți! Implozia cantitativă demografică, accentuată de fenomenul migrației, este însoțită constant de degradarea parametrilor calitativi ai procesului de învățămînt, căci o pondere tot mai importantă de cadre didactice (care în covîrșitoarea majoritate lucrează pe baza unor contracte pe perioadă nedeterminată în sistem, așadar integrate indiferent de performanță) își remodelează conduita în jurul soluțiilor de supraviețuire, în care exigența academică devine mai degrabă o relicvă istorică stînjenitoare. Puține specializări rămîn ”în sine” căutate (precum informatica, psihologia, dreptul, medicina), iar imperativele pieței încep să dicteze, firesc, cererea și oferta educațională în privința atractivității profesiilor. Dar cîtă vreme indiferent cine a fost la putere, cu puține și pasagere excepții, educația a fost plătită colectivist, așa încît și cele mai performante universități și programe de studiu, dar și cele mai precare au primit, în esență, aproximativ aceeași finanțare, cercul vicios al conservării acestei iluzii a sistemului care ”funcționează” s-a perpetuat. După cum atîta timp cît la nivelul dascălului obișnuit se activează inferența implicită: ”voi” (studenții) ”ne țineți” pe ”noi” (profesorii, prin păstrarea pozițiilor din statul de funcțiuni), criteriile de exigență și integritate sunt greu de prezervat. Ideea foarte generoasă și operațională din mandatul Funeriu a finanțării pe granturi de studii pe perioada întregului ciclu de studii a fost degrabă abandonată, deși i-ar fi îngăduit profesorului să fie autonom și să decidă fără presiunea pierderii postului ”cine merită și cine nu” să finalizeze facultatea.
De asemenea, dincolo de deficitul de netăgăduit de resurse materiale și de infrastructură, cea mai mare problemă a sistemului de învățămînt românesc e reprezentă structural tocmai de precaritatea capitalului de încredere interpersonală și instituțională, de dominația fatalismului și asistențialismului care domină politicile publice din sistem. Sigur, patternul e general societal (capital social precar, datorat îndeosebi unei încrederi generalizate – încrederea în omul simplu, necunoscut, ”de lîngă tine” – foarte scăzute, apoi un fatalism pronunțat, evitarea incertitudinii – temerea față de schimbare – foarte pronunțată, distanță mare față de putere – expresia autoritarismului din rețelele organizaționale, o perspectivă preponderent pe termen scurt, oportunistă etc.). Dar nu doar factori culturali ce țin de cultura națională sunt implicați în simptomatologia evocată, ci și factori care țin de cultura organizațională a școlii, în diversele întrupări ale acesteia. Am evocat deja duplicitatea aproape ”naturală” a actorilor organizaționali, de la cei din minister, pînă la cei ce administrează unitățile de învățămînt, și care știu că există o ”realitate din hîrtii” (rapoarte, documente oficiale, ”livrabile” din proiecte) și una nemijlocită între zidurile reale ale școlilor, în care promiscuitatea, jocul la ”supraviețuire”, descurcăreala și părelnicia (ca să preiau sintagma sugerată cu mai bine de un secol în urmă de Dumitru Drăghicescu: ”totul e să pară că este, nu să fie cu adevărat”!) iau locul, mult mai des decît am fi dispuși să acceptăm, culturii meritocratice enunțată retoric în ”prima realitate”. Și între cele două realități, mult prea adesea, se cască o prăpastie umplută, îndeobște foarte lucrativ, de ”implicarea” energică a sindicatelor din sistem, care sunt și cea mai persistentă frînă în calea oricărei reforme reale, atunci cînd, sporadic, s-a încercat așa ceva (mandatele Miclea sau Funeriu, de exemplu).
Dincolo de această schizoidie organizațională rutinieră se impun și alte simptomatologii problematice, activate la nivel individual. Una dintre cele mai grave este, pur și simplu, cinismul ca mod de viață. Care produce din cînd în cînd și performanțe de comunicare instituțională ”deosebite”, precum recenta considerațiune a unui înalt oficial din ministerul educației conform căreia un ”copil care învață la școală, nu neapărat cu meditații, ar fi putut să ia 5-6 rezolvînd aceste subiecte” la evaluarea națională. Așadar, un exponent decizional la cel mai înalt nivel recunoaște public că misiunea școlii românești este să producă, la capătul unui ciclu de studii, un personaj mediocru, la limita promovării, iar pentru ”mai mult”, meditațiile devin inevitabile. Într-un mediu în care abandonul școlar timpuriu rămîne foarte ridicat și practic neschimbat în perioda post-aderare (peste 16%) și în care scorul ajunge cu 10.5% mai ridicat în mediul rural decît în cel urban în privința părăsirii școlii, în care înregistrăm o dinamică negativă a analfabetismului funcțional (acum la un prag de 44%) în raport cu evaluările precedente din ultimii 9 ani (a nu se uita că studiile PISA se realizează asupra unor tineri care sunt, efectiv, prezenți la școală, conform procedurii proprii de eșantionare, și nu includ cifra celor ce au abandonat școala, de 16%!), nu se poate să nu cazi pe gînduri cînd observi, pe de altă parte, că profesorii români care au participat la acest ”dezastru” se consideră ”cei mai buni”, ”remarcabil pregătiți”, mult mai buni, bunăoară, decît o fac în același demers autoreflexiv colegii lor din Finlanda sau Japonia, considerate ”exemple de reușită” educațională superlative și unde scorurile efective la testele standardizate ale elevilor probează nemijlocit reușita. Sau atunci cînd pornești în demersuri de cunoaștere complicate ca ”expert” în educație și încerci să elaborezi modele explicative din scorurile unor indicatori agregați, cum altfel decît făcînd apel la o doză de cinism generalizat poți explica contrarietatea celebrului grafic în care elevii români aveau cel mai prăbușit nivel al motivației, scorul românesc fiind poziționat pe o extremitate a graficului care se abate de la orice regulă asociativă (de tip corelațional) cu alte variabile din sistem (precum selectivitatea), așa cum se întîmpla în alte culturi naționale? De ce să ne mai mire că elevii români se simt printre cei mai ”nefericiți” la școală, au avut parte cel mai intens de experiența respingerii (se simt ”outsideri” în mai mare măsură) și percep sentimentul ”apartenenței” la instituția care îi educă drept foarte precar, toate sensibil sub media europeană? În fond, îmi amintesc cum în vremea în care operam cu un construct care acoperă semantic și operațional cel mai adecvat acest mod de raportare la lume, cinismul social, studiile au arătat oarecum frapant, alături de distanța față de putere (ca simptom relațional autocratic), că atunci cînd compari populația generală cu cea din mediul educațional (profesorii), cei din urmă sunt mai cinici și autoritari decît ”oamenii de rînd”, după cum atunci cînd efectuezi o analiză între diverse cohorte generaționale în interiorul sistemului educațional, cei mai tineri profesori sunt statistic semnificativ mai cinici și mai autoritari decît cei mai vîrstinci. Sau mai simplu spus, ceea ce asemenea rezultate atestă limpede este caracterul funcțional social al acestei deschideri față de lume, care este cu atît mai pregnantă cu cît omul are ”mai multă carte” și e ”mai tînăr”, simptomul respectiv manifestîndu-se astfel generalizat, și nu în restrîngere într-un strat social anume (precum cei mai ”săraci cu duhul” sau mai ”striviți de socializarea comunistă”, ci dimpotrivă!). Deci, în școala românească, opțiunea pentru cinism și autoritarism pare a fi soluția biografică… cîștigătoare.
Un alt factor care denaturează eficacitatea sistemului educațional este reprezentat de formele multiple de devianță tolerată asumate implicit cu o incidență îngrijorătoare. Psihosociologii definesc devianța tolerată drept o formă de respectare a normei doar ”de ochii lumii”, căci dincolo de această fațadă retorică ”onorabilă”, actorii implicați în jocul social ”își fac treaba” și ”își rezolvă problemele” încălcînd fățiș norma. Și ”toată lumea” știe că așa stau lucrurile, dar ”beneficiile secundare” ale unei asemenea strategii exced exigențele morale ”împovărătore” și ”rigide”. Sunt întregi cortegii de asemenea practici, de la corupția sistemică, inter-instituțională, la cea ”banală”, interpersonală, de la plagiat, pînă la ”măruntul”… copiat la examene. Îmi amintesc cum la o conferința științifică desfășurată cu cîțiva ani în urmă am prezentat rezultatul unui studiu care a stîrnit rumoare printre experții care teoretizau Banatul ca ”cea mai bună lumea socială posibilă” din România (în multe privințe, indicatorii psiho-sociali, în termeni de capital social, angajament civic, spirit antreprenorial, implicare în acțiuni voluntare etc chiar sunt mai ”buni” decît în alte ”Românii”, dar imediat te întrebi ”oare cum o fi în alte părți”, dacă în ”paradisul social românesc” e așa?) și pe care l-am intitulat ca ”funcționalitate socială a corupției”. Cum să fie corupția ”funcțională”, exclamau revoltat ”specialiștii”? Cîtă vreme atît la nivel de realitate nemijlocită (ca și comportament pro-corupție efectiv – mai mult de jumătate dintre subiecții bănățeni ”au dat” ceva în ultimele 12 luni pentru a-și ”rezolva o problemă”), dar și de percepție a ”implacabilității corupției” (ca atitudine preponderent fatalistă, conform căreia numai ”dînd” o ”scoți la capăt”) devianța tolerată ordonează logica relațională, este vădit că opțiunea coruptă devine mai degrabă regula în interacțiunea cu ”celălalt instituțional” decît excepția. Și atunci cînd un coleg universitar lucid vorbea deunăzi despre ”frauda în educație” ca ”viol la adresa copilului”, postînd un mesaj al unei eleve care descria cu detașare cum ”în liceul nostru și în altele trei din apropiere” puteai obține, în anul de grație 2020, răspunsurile la probele de la BAC pentru suma de 100 de RON dată ”persoanei X sau Y”, sau relatînd cum chestionîndu-si studenții dacă în cursul celor 12 ani de școală, aceștia au văzut ”cu ochii lor” un caz de mituire a profesorilor, din 52 de întrebări puse a primit… 50 de răspunsuri afirmative, poți înțelege o dată în plus întinderea și ”naturalețea” acestui fenomen, care a invadat și lumea educației. Care trăiește și crește prin consimțămîntul nostru tacit. Iată, așadar, o altă ”stare de fapt” care se impune reconfigurată, dacă rîvnim la o reformă adevărată a școlii. O reformă care trebuie să se bizuie pe criterii meritocratice adevărate, validate de standarde de performanță confirmate în lumea democrațiilor liberale și în mediile academice care au probat eficacitate în cunoaștere și inovare, și care să producă în mod efectiv o masă critică de cîștigători în sistem, capabili să preia nodurile rețelelor organizaționale și care să devină, ca să vorbesc în jargonul epocii, modele de succes. Și care să se întîlnească și cu procesul de jos în sus, al numeroșilor actori din sistem onești și cu har, dar care sunt copleșiți de muntele de complicitate și mediocritate, și care vor găsi în reușita primilor o motivație suplimentară pentru perseverența în lucrul bine făcut, căci iată, ”se poate” și ”merită” să devii mai bun.
Dar pentru ca toate aceste schimbări să se petreacă, este nevoie de competență și onestitate în a cunoaște adecvat lumea (cu mijloacele științelor sociale, nu cu ”intuiții” și ”iluminări”, nici cu copieri mecanice ale ”soluțiilor de succes” de aiurea), de vizionarism și curaj (în capacitatea de a înțelege ”ceea ce vezi” în diagnosticul astfel configurat și a acționa în raport cu niște ținte și idealuri clare, fără ezitări) și o determinare vecină cu nebunia celui care crede că, în pofida tuturor acestor desfigurări și inechități, România mai merită o șansă. În fond, întregul proces al modernizării societății românești a fost, prin analogie cu un parcurs biografic individual, asemenea unei maturizări, pline de contorsiuni, rupturi și recăderi. Găsesc că doar dacă vom putea să înfruntăm cu luciditate ”ceea ce suntem” și vom purcede la un proces de ”vindecare” instituționalizată a acestor strîmbătăți, vom izbuti ca societate să promovăm, în sfîrșit, examenul de maturitate!
PS: Textul a fost publicat pe platforma http://www.ziare.com la: https://ziare.com/stiri/eveniment/cind-va-trece-romania-bac-ul-1617898
În 1946-1947 nou instalata putere sovietică a decis să pedepsească prin înfometare (organizată sistematic) noile teritorii ocupate la capătul războiului. Avea ”experiență”: în ”marea foamete” din Ucraina, din 1932-1933, au fost uciși deliberat 6 milioane de oameni (a se vedea, de exemplu: https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2011/01/cartea-neagra-a-comunismului1.pdf), într-un exercițiu ”pregătitor” pentru o acțiune și mai ”eficace” derulată în anii imediat postbelici. Mărturiile despre acel episod tragic care a urmat încheierii războiului sunt și astăzi ocultate în discursul public oficial, deși sunt amplu documentate de către istorici. Mai mult, deși tot mai puține, se păstrează și mărturiile celor care încă mai sunt în viață și au trecut prin acea urgie. Peste toate, faptul că noi, românii, nu știm aproape nimic despre cei (cifra e minimă) 300000 de români de dincolo de România (îndeosebi din Basarabia, cu epicentrul în Sudul Basarabiei) uciși prin această barbarie programată, este încă un semn că aceste politici ale uitării lucrează astăzi în noi. Imaginați-vă empatic, prin analogie, pentru a vă da seama de anvergura crimei, ce s-ar petrece cu noi dacă începînd de acum, cam pînă la anul pe vremea aceasta, ar fi uciși programat peste 2 milioane de români din interiorul granițelor țării. Pînă la urmă, pe acest fundal de uitare, se pot (re)construi monștrii ideologiilor care au produs o asemenea oroare. Și în România a fost crîncen atunci, în zona Moldovei îndeosebi, dar nu atît seceta e ceea ce a produs nenorocirea, ci în primul rînd prezența fizică a Armatei Roșii pe teritoriul (care mai rămăsese ”al nostru”) din estul țării, prin jaful local sistematic al acesteia, alături de lipsa forței de muncă (fie oamenii pieriseră în război, fie, cu zecile de mii, erau deportați), în condițiile în care guvernul român, pînă în 1947, nu a administrat de facto teritoriul respectiv. Dar dacă în România a fost foarte greu, în teritoriile ocupate (Basarabia și Nordul Bucovinei) ceea ce s-a abătut asupra oamenilor e dincolo de orice limită imaginabilă a ororii. În numai un an a fost omorîtă prin înfometare cel puțin 10% din populația de pe fostul teritoriu al Basarabiei, partea cea mai afectată fiind chiar sudul provinciei, încorporată arbitrar la Ucraina. Cazuri numeroase de canibalism sau necrofagie sunt documentate astăzi de istoricii care descoperă, înspăimîntați, acele grozăvii, ca ultimă soluție de ”salvare” de foametea întreținută – culmea cinismului – într-una din regiunile cele mai bogate agricol ale statului sovietic. Urmările după un asemenea experiment social nu sunt doar în termeni de supraviețuire fizică și priveau în primul rînd ”recalibrarea” noului ”cetățean sovietic” în raport cu noul stăpîn, prin înfricoșarea extremă, ștergerea memoriei, spălarea creierelor, mancurtizare. E tulburător să afli că un asemenea ”proiect” a fost gîndit inclusiv de ”oamenii de știință” sovietici din zona științelor sociale (sociologi, psihologi, istorici) care au consiliat ”adecvat” intervenția, pentru a fi cît mai ”eficace” (vezi, de exemplu, Rudolph J. Rummel, Lethal politics: Soviet genocide and mass murder since 1917. Routledge, 2017). Mărturia sociologului rus – exilat mai apoi în Statele Unite – Pitirim Sorokin este revelatoare, căci acolo nu este vorba doar despre analiza sociologică a consecințelor unei drame comunitare, ci despre ”foame” ca instrument manipulativ de intervenție în rețele de solidaritate, în resursele de memorie ale unei comunități, avînd ca țintă ultimă lichidarea oricărei rezistențe și ”alinierea” deplină la noua ordine (vezi, de exemplu: Pitirim A. Sorokin, Hunger as a factor in human affairs. Translated and with a Prologue by Elena P. Sorokin. Edited and with an Introduction by T. Lynn Smith. Gainesville: The University Presses of Florida, 1975). Despre repercursiunile acestui proiect de înfeudare prin crimă au scris documentat cercetătoarele Larisa Turea (vezi, de exemplu, Larisa Turea, Cartea foametei, București: Curtea Veche, 2008) sau Veronica Arpintin (de etnie ucraineană) (un foarte clarificator interviu poate fi parcurs aici: https://moldova.europalibera.org/a/28216673.html)
Un episod personal al Larisei Turea poate spune mai multe despre ”umbrele” peste timp ale acestei perioade, și despre implicațiile sale identitare:
”Eu am pornit spre această carte dintr-o amintire personală, părinţii mei erau pedagogi într-un sat din Lunca Prutului, erau mutaţi dintr-un sat în altul şi au nimerit într-un sat unde nu aveau rădăcini. Atunci concediul de maternitate era foarte mic, maică-mea era nevoită să caute pe cineva să mă ţină. A găsit o femeie care s-a oferit cu mare plăcere să fie dădaca mea, aveam câteva luni şi mai apoi a aflat că această femeie pe timpul foametei şi-a mâncat propriul copil. Şi această femeie se ataşase de mine, toată copilăria mea, ţin minte această umbră de femeie, care mă urmărea la şcoală, poate ea îşi imagina în mintea ei tulburată de aceste suferinţe că sunt fetiţa ei pe care o pierduse atunci. Maică-mea îmi povestea că a întrebat-o cum s-a întâmplat şi ea a zis: „Nu mai aveam nimic de mâncare, fetiţa a murit şi am mâncat-o”. Foarte senin așa, de parcă ar fi fost un cadou de la Dumnezeu şi că oasele le-a îngropat într-o cutie în curtea bisericii. Deci, devenise un ritual, pentru că oamenii se degradaseră, îşi pierdeau minţile la propriu de foame”.
Folosind o analogie cu lumea naturală, Jorn Rüsen (vezi, de exemplu, Jorn Rüsen, Using History: The Struggle over Traumatic Experiences of the Past in Historical Culture. Historein, 11, 14-18, 2011), care a încercat în studiile sale să pătrundă mecanismele individuale, dar și instituționale de depășire a poverii trecutului în Germania învinsă, sugerează cum asemeni oricărui corp fizic, și orice ”țesut” psihologic sau social supus unei presiuni externe progresive probează o ”rezistență a materialului” care crește liniar pînă la un anumit prag, rămîne aplatizată mai apoi pe măsură ce solicitarea extremă sporește și, invariabil, se ”frînge” abrupt în cele din urmă. Căci fiecare om, ca și fiecare societate, are un ”punct de ruptură” anume, iar ceea ce științele sociale (psihologia, sociologia, antropologia, istoria) pot să explice pe baza paradigmelor teoretice care le ordonează cunoașterea ”funcționează” doar în zona de ”liniaritate”. Ce se întîmplă, însă, în zona lui după, precum atunci cînd o mare traumă istorică de tipul delirurilor totalitare se înstăpînește, acolo unde limitele ultime ale umanului sunt depășite de oroare, violență și arbitrariu? În asemenea împrejurări, oamenii devin neoameni și ajung să ucidă, să producă rutinier durere semenilor, să fie complet decuplați de exigențe morale, să fie impasibili la suferință și nedreptate. Aceasta a fost ținta ultimă a experimentului totalitar: construcția unui nou aluat uman, rupt de umanitatea de odinioară, înfricoșat, dependent de stăpîn, fără memorie și fără rădăcini. Și dacă în societățile care au recuperat democrația liberală, precum cea germană, vindecarea prin confruntarea cu memoria totalitarismului a devenit o formă de pedagogie socială asumată comunitar, în lumea (post)sovietică ștergerea memoriei, victimizarea o dată în plus a victimelor și valorizarea calăilor rămâne o practică funcțională. Situîndu-se în zona de ”contaminare” chiar și după 30 de ani de post-comunism, lumea românească se impune să înceapă, în sfîrșit, întemeiat pe un adevăr încă viu, acest exercițiu neuitare. Fără de care reluarea experimentului devine oricînd posibilă…
Timișoara, 15 mai 2020
Studiile psihopatologice tulburătoare realizate de Aaron Antonovsky asupra femeilor evreice care au trecut prin trauma extremă a deportării în lagărele de concentrare indicau o tendinţă neaşteptată. Cu cît trauma fusese pentru supravieţuitoare mai cumplită, cu atît ele se aratau la vîrsta senectuţii mai senine şi mai „stăpîne” pe propria lor viaţă (sau mai „reziliente”, cum spun terapeuţii). Investigaţia psihologică selectase femei născute între 1914-1923, care aveau, aşadar, la debutul războiului între 16 şi 25 de ani, şi care ajunseseră la momentul studiilor la o vîrstă foarte avansată, aproape centenară. Deşi experimentaseră privaţiunile cele mai crîncene în anii războiului, supravieţuind miraculos, şi trecuseră mai apoi prin încercările migrării în Israel, ele probau o stranie rezistenţă. Chiar şi din punct de vedere neurofiziologic, în pofida unor sechele fizice moştenite din acei ani, sănătatea lor mentală era remarcabilă, mult superioară femeilor „obişnuite”, care trăiseră o viaţă normală, şi care indicau în multe privinţe acum, la bătrîneţe, semne ale degradării psihice. E ca şi cum trauma te întremează. Viaţa purtată sub semnul unui mîine care îţi este refuzat şi a unui „acum” care poate va fi ultimul se reaşează drastic. Încerci să sorbi fiecare clipă, să respiri fiecare fărîmă de aer care iţi mai este dată, răscoleşti ultima speranţă. Şi mai apoi, dacă printr-o minune „scapi”, nu mai poţi face pe „uitucul”, devenind aceeaşi legumă socială nepăsătoare şi tîmpă civic, precum prototipul celor mai mulţi dintre semenii noştri „normali”. Vi-l amintiţi pe Corneliu Coposu, atunci cînd a apărut în spaţiul public după ‘89? Figura aceea stranie şi luminoasă, a unui bătrîn puternic şi senin deopotrivă, care trecuse, în tinereţea sa prin închisorile comuniste şi care, la Râmnicu-Sărat, după şase ani de recluziune severă, uitase chiar şi să vorbească? Privirea sa, ca şi întregul comportament exemplar de mai apoi, aveau să strige un înţeles mai adînc: oricîtă nedreptate şi suferinţă s-ar aduna într-un om condamnat pe nedrept de istorie, el poate rămîne întreg, dacă e hrănit de credinţă. Nici un călău al totalitarismului nu-l poate doborî pe Dumnezeu. Dar azi, printre aburii căldicei ai clipei, ce mai rămîne din noi? Cîţi rătăciţi! Ce gloată de nefericiţi! Obsedaţi de uşurătatea vieţii, acum, cînd avem „totul”, nu mai avem, în fapt, nimic. Într-o lume relativistă în care ecologismul, feminismul sau corectitudinea politică devin egali cu Dumnezeu, într-o lume în care nu mai avem Adevăr şi Morală, ci numai adevăruri şi morale, exerciţiul suferinţei devine un revelator al unei vieţi „nenorocite”. Privită ca un dezastru care se opune confortului existenţial, suferinţa corupe, descompune, sufocă. Atît Corneliu Coposu, cît şi supravieţuitoarele Auschwitz-ului ne transmit, însă, altceva: a fi întreg şi demn nu depinde de cît de „blîndă” e istoria cu destinul tău, ci de cît de puternică e credinţa din tine: credinţa în viaţă, în puterea speranţei, în Dumnezeu. Într-o Românie a blazării şi lehamitei, în care retorica lamentaţiei se conjugă „firesc” cu tentaţia autoinfirmizării, în care majoritatea semenilor noştri caută calea căldicică individual şi supravieţuirea igienică social, ce mai rămîne? O ultimă, dar neobosită speranţă: chiar şi atunci cînd totul pare pierdut, nimic nu este pierdut. Totul e să afli, în sfîrşit, Calea.
Calificat de Soljenițîn – cel care a realizat cel mai cuprinzător inventar al ororilor Gulagului – drept “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, pe care nu o identifica în arealul sovietic, ci în experimentul Pitești, acest tragic episod al comunismului românesc iată că produce și astăzi un incredibil spectacol al efectului DIN PREZENT al spălării creierelor.
Vezi:
Vidare care, firește, provine dintr-o altă “sursă’’ decît cea a unei ideologii sau practici a ocupantului, și în care, în secvența istorică de odinioară, ‘’elevii” (români) și-au întrecut “profesorii” (sovietici) în exersarea ororii. Dincolo de prostia cruntă, dar și de ticăloșia însoțită de nevoia (evidentă) de a incita, pentru a atrage atenția – pe care altminteri nu le-ar acorda-o nimeni – a unor tineri rătăciți, simpla căutare a cîtorva evidențe privitoare la cine pot fi acești oameni care trăiesc în Romania reală de azi ne arată ca această “comunitate” (pe Facebook) are 5636 de persoane (cu siguranță, cifră ‘’îngroșată” prin mijloace ‘’specifice’’, dar dincolo de asta, negreșit ramîn măcar cîteva sute) care o ‘’apreciază”, sute de like-uri la postări, o anumita vivacitate care sugerează că nu avem doar un caz de patologie individuală. Faptul că la 30 de ani de la Revoluția din 1989 se poate ca unul dintre cele mai împovărătoare și neasumate societal episoade traumatice ale comunismului românesc să producă o asemenea “coagulare” indică și reușita unor politici ale uitării, pe care toți cei care s-au perindat în spațiul politic post-comunist le-au promovat sau, măcar, le-au consimțit. Iar din această pastă de tăcere și ignoranță se pot naște, din nou și din nou, cu complicitatea noastră tăcută și iată, mai curînd decît ne-am aștepta, cei mai înfricoșători monștri: mutanții fără trecut, fără memorie, fără rădăcini, care se “avîntă’’ imbecil spre un nou ‘’viitor de aur”, manevrați îndemînatec de cei care, înainte și după 1989, au avut (si vor avea!) ”grijă” de noi…
O călătorie alături de ”celălalt” 