Latest Entries »

Sunt exact opt ani de cînd am așternut aceste rînduri. S-a schimbat, oare, în chip esențial, ceva?

——————————————————————————————————————————————-

M-am întrebat mereu dacă „noi” suntem într-adevăr aşa cum „părem” a fi. De exemplu, suntem în mod autentic atît de deschişi şi bucuroşi în a-l întîmpina pe străin? Cred, mai degrabă – urmîndu-l pe antropologul bulgar Bogdan Bogdanov, care a explorat atitudinile fundamentale ale „omului balcanic” – că deschiderea aparentă a „românului” către „celălalt” diferit ilustrează o „toleranţă tensionată”. Vorbind despre o trăsătură care asigură nucleul tare al oricărei reprezentări autoreferenţiale a „românului” – „ospitalitatea”-, gînditorul bulgar observa cum o asemenea caracteristică reper rezonează ca un adevărat refren retoric în discursul „despre ceea ce suntem”, conturînd decisiv deopotrivă portretul „nostru” realizat de către eseişti, dar şi de către cercetătorii temeinici, de teren, cu mijloacele psihologiei sociale şi etnopsihologiei. Autostereotipul etnic poate să îşi găsească, dincolo de deschiderea binevoitoare de prim-plan, şi o altă explicaţie de plan secund, atunci când descriem întâlnirea dintre un „balcanic” (aşa cum face Bogdanov) şi un „occidental”. Oaspetelui i se pune pe masă, bunăoară, mult mai mult decât el poate servi raţional, tocmai într-o cultură şi într-o societate în care mîncarea şi procurarea ei au constituit dintotdeauna o problemă. Prin urmare, ni se sugerează că ceea ce călăuzeşte comportamentul gazdei faţă de oaspetele său nu este „ospitalitatea”, ci o tactică ascunsă într-un joc simbolic conversaţional prin care se încearcă travestirea sărăciei în îmbelşugare şi prea-plin. Deci, interiorizarea stigmatului marginalizării, precum şi frustrarea care o însoţeşte, sunt cele care generează „efuziunea” faţă de „celălalt”, fapt confirmat şi de aprecierile deloc generoase ale „românului” faţă de „străin” atunci când acesta „nu mai este de faţă” (cine trăieşte dileme legate de veridicitatea aserţiunilor de mai sus să-şi amintească de comentariile oamenilor simpli, de la şoferii de taxi până la pensionarii abonaţi la cozile pe care încă le mai aşteaptă nostalgic, privitoare la „corecţia” binevenită aplicată „americanilor ăstora care vor să ne cumpere pe bani de nimic”, cu prilejul atentatului din 11 septembrie 2001). Aşadar, „nimic nu e ceea ce pare a fi”, iar cel mai adesea exhibarea excesului maschează vulnerabilitatea şi precaritatea identitară. Ca un fel de lectură pe dos a socialului, poţi înţelege cum deseori cei care pozează în „campionii apărători ai cinstei publice” sunt cei mai mari hoţi, cei mai „integri oameni de afaceri” sunt chiar cei mai înfocaţi evazionişti, cei preocupaţi delirant de afişarea „deşteptăciunii lor” sunt, de fapt, cei mai tîmpiţi, iar „simbolurile morale în politică”, care s-au angajat să promoveze lustraţia nu sunt, pînă la urmă, decît cei care au turnat cu osîrdie. Ce cultură interesantă, a rolurilor răsturnate, guvernată de regula părelniciei! Iar dacă nu vom rupe cercul acesta vicios al ascunderii de sine şi nu ne vom asuma infirmităţile şi cedările, vom putea să ne dedublăm în linişte. Noi şi copiii noştri. „Cavalerii dreptăţii”, „marii capitalişti” autohtoni, „inteligenţele naţiei” şi „Monelemuscă” ne vor face cu ochiul: „Chiar nu pricepeţi că slăbiciunea voastră – de care ne îngrijim cum se cuvine – face puterea noastră?!”

Viaţa ca prilej

Descopăr prea adesea la tinerii mei însoţitori studenţi semnele dezamăgirii, ale descumpănirii, ale lui „totul e pierdut”. Privesc cu sporită neînţelelgere dezangajarea care pare că se întinde pretutindeni în jurul meu, contaminată de dispreţuirea speranţei. E un vuiet de delăsare, de gol, de „mi se rupe”, care mă îngheaţă. Mulţi dintre studenţii mei mă privesc tulburi, şuşotesc în ore, vin înainte-mi ca să „îşi facă prezenţele”, şi se grăbesc să plece către o destinaţie care nu există. Tocesc, pentru că aşa au fost învăţaţi, se sperie cînd îi provoci să gîndească liber, se bălbîie atunci cînd află că pot avea vocea lor, sunt inhibaţi la orice semn de deschidere, aşa încît simţi că ai în faţă un corp de oameni vulnerabili, care nu ştiu încotro să se îndrepte. Acceptă prea uşor autoritatea oricui pare mai „cu vînă”, părăsind-o imediat pentru cineva mai „cool”. E un amestec de forţă şi slăbiciune care sfîrşeste cel mai adesea într-o formă de absenţă civică şi de lene intelectuală ce pare a descrie generaţia de 20 de ani de azi. Ei sunt cei care ne vor integra în toate toate „uniunile” din lume, şi parcă îţi tremură sufletul cînd simţi că ţara va ajunge pe mîna lor. Ei sunt, în esenţă, tot ceea ce generaţia părinţilor lor nu a putut în plan public să fie (de unde toate excesele exhibării de sine), conservînd însă în intimitatea personalităţii lor frustrările şi neputinţele comunitare proprii antecesorilor. Desigur, nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît generaţiile care i-au precedat. Dar nu înţeleg, cei mai mulţi dintre ei, că viaţa este un prilej, care poate fi împlinit sau destrămat, prin atitudinea fundamentală pe care o ai faţă de ea, indiferent de timp, loc sau regim politic: ori construieşti, ori dărîmi, ori încerci să te îndrepţi către cel de lîngă tine şi te străduieşti să zideşti împreună cu el, ori te ascunzi pe mai departe în colţul tău, crezînd înşelător că ratarea istoriei te ocoleşte. Ori rămîi om, ori cobori în vieţuitoare care vegetează. Atîta văicăreală, un asemenea cortegiu de lamentaţii specifice unei lumi asistenţiale se adună de fiecare dată la mulţi dintre cei cu care mă întîlnesc, încît nu pot să nu mă gîndesc cîtă irosire se concentrează în această gesticulaţie sterilă. „E prea mult!”, „nu avem nevoie de asta!”, „mai lăsaţi-ne cu atîtea exigenţe!”, „ce rost are să ne batem atîta capul, căci oricum nu şcoala te ajută să reuşeşti în România!” sunt exclamaţiile lor. Iar dacă nu vor dobîndi prin noi, cei care îi învăţăm, atitudinea corectă – cea care construieşte –, ne vom condamna şi viitorul la fuga de istorie. În fond, Nicu Steinhartd a scris un „jurnal al fericirii” în cea mai crîncenă temniţă. Căci a fi fericit şi a reuşi, ori a te văita şi a te autohandicapa e, pînă la urmă, o opţiune a persoanei, nu o determinare a conjuncturii.

”Managerul român”

Deseori în anii din urmă am cunoscut diferiţi exponenţi ai leadershipului autohton, de la sindrofii publice, pînă la situaţii de interacţiune pedagogice. Aproape de fiecare dată, interlocutorii mei îşi activau rîvna de a-mi dovedi „competenţele” lor manageriale, aerul occidental, privirea de „ansamblu”, „viziunea” „strategică”, look-ul „democratic”. Simţeam, înainte de a-mi putea clarifica explicativ nelămurirea, o nepotrivire flagrantă între ceea ce ei îmi dezvăluiau şi ceea ce răzbătea în conduita lor automată, neconştientizată şi, deci, nemonitorizată. Accese de furie necontrolate, o înjurătură zdravănă pe mobil adresată unui „partener de afaceri”, subţirimea vocabularului, îngroşarea accentelor şi incoerenţa (deseori îşi începeau „expunerile” ceţoase cu celebrul „deci”), sexualitatea reprimată strîmb („wow, uite ce înaintare are gagica aia în sacou negru!”), încît simţeam stridenţa inadecvării. Şcoliţi – pe bani mulţi – în lungi „traininguri” despre „managementul transcultural”, „leadershipul transformațional”, „gîndire pozitivă”, „inteligenţă emoţională” şi alte „mode”, asemenea personaje ţi se înfăţişau în toată şubrezimea lor. În multe din firmele pe care le conduceau, dacă examinai mai cu băgare de seamă climatul de muncă şi cel relaţional, descopereai aceleaşi moravuri din vechile întreprinderi comuniste, chiar daca mulţi dintre angajaţi de abia mijiseră ochii în 1989. Acelaşi „lasă-mă să te las”, acelaşi „merge şi aşa”, tot pizma, bîrfa şi delăsarea reglau jocul interpersonal, iar deciziile erau luate cel mai adesea voluntar, neconsultativ şi arbitrar. Sigur, dincolo de faţade, de pojghiţa conduitei „profesioniste”, de laptopuri şi maşini de serviciu arătoase. Chiar şi la o analiză succintă, în majoritatea firmelor cu capital occidental (corporaţii, companii multinaţionale), se poate observa cum mai degrabă decît să ne „americanizeze” occidentalii, îi „românizam” noi pe ei. Mulţi dintre patronii străini descoperă subit, ajunşi în România, beneficiile sincopei, farmecul „micului aranjament”, descurcăreala spontană – fără să o însuşească vreodată la fel de fidel ca localnicii! -, încît îţi dai seama, o dată în plus, că suntem o cultură puternică. Dar puterea acestui fundal de exigenţe comportamentale implicite, pe care ni le asumăm ca pe o formă funcţională de a o „scoate la capăt” în societate, e departe de a ne pregăti eficient pentru lumea de mîine. O lume în care „ei”, „occidentalii”, chiar sunt – în mult mai mare măsură decît noi – centraţi pe sarcină, cu o gîndire pozitivă, consultativi şi deschişi la „celălalt diferit”. Pledoaria mea nu este pentru denunţarea „înapoierii” noastre şi urgenţa asimilării „practicilor manageriale occidentale” – chiar şi la o privire fugară, un asemenea proces s-a dovedit un succes iluzoriu – , nici pentru prezervarea „specificului naţional” în organizaţii, conform devizei „aşa-s românii, nu-i nimic de făcut”, şi, de fapt, „nici nu e chiar atît de rău”. Pledez, ca de atîtea alte ori, pentru moderaţie. Pentru calea de mijloc cuviincioasă, în care să ştii ce să adopţi fără să copiezi mecanic, şi ce să păstrezi, pentru a rămîne, totuşi, tu însuţi. Căci realitatea organizaţională românească nu se va schimba preluînd orbeşte strategii de diagnoză şi intervenţie care dau roade în culturile în care s-au născut, nici refuzînd deplin schimbarea. Nici urmînd necritic îndemnurile celor care ne sistematizează şi ne clasifică înainte de ne cunoaşte – iar după ce ne cunosc, preferă să devină „ca noi” –, nici, izolîndu-ne în „calităţile noastre native”, sau, după caz, în „catastrofa noastră”. Opţiunea pragmatică, în care să fim capabili să părăsim duplicitatea, privindu-ne în oglindă, luptîndu-ne cu „defectele”, valorificînd avantajele culturii organizaţionale româneşti majoritare (puţină relaxare, centrare pe context, nevoia de securitate, nevoia de armonie interpersonală mai pronunţate), dar preluînd cîteva din practicile „occidentale” (îndeosebi contractualismul, care porneşte de la respectul cuvîntului dat şi de la capacitatea de a te încadra într-o anumită cadenţă convenită e evoluţiei lucrurilor), cred că e calea cea mai potrivită. Şi, desigur, învăţarea continuă. Şi reciprocă. Precum şi înţelesul cel mai important: în Europa de mîine, nu vom putea reuşi decît toţi laolaltă.

„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii, şi alţii. Teoria mea este următoare: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o specie aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.” Cu aceste cuvinte, Lev Şestov întîmpină clocotul prostiei şi limitării care se răspîndise pretutindeni, într-o vreme care se revendica de la triumful raţiunii. Raţiunea şchioapă a secolului XX, cu excrescenţele sale ideologice, a reuşit o performanţă rară: uciderea sistematică, în masă, a peste 150 de milioane de oameni (comunismul probînd o „eficacitate” dublă decît cea a nazismului). Pretindem că ştim totul, fără de fapt să mai ştim cu adevărat ceva important. Cu cît sporeşte avansul nostru tehnologic, se prăvălesc resorturile morale ce călăuzeau odinioară lumea. Votăm fără să alegem, muncim fără să producem, alergăm fără sa ajungem undeva, mergem la biserică fără să mai credem. Rămîne ritualul, forma goală, salutul fără bucuria întîlnirii, sexul fără dragoste. Cu cît suntem mai săraci pe dinăuntru, ne împopoţonăm pe dinafară cu semnele parvenirii. Azi, totul e rînduit de registrul lui „a avea”. Dacă „ai” (maşină „ţapănă”, casă „barosană”, slujbă „uşoară”, nevastă „faină”), „eşti”. Suntem posedaţi de posesii, fără să ne mai dăm seama că, foarte degrabă, viaţa ni se scurge printre degete. Că ceea ce rămîne nu sunt obiectele, ci relaţiile noastre cu ele. Rămîne realitatea imponderabilă a întîlnirilor noastre – cu oameni, idei sau speranţe – nu oamenii, ideile sau speranţele în sine. Maimuţa zîmbeşte triumfător. Specia-i stăpîneşte lumea. Maimuţa nu are nevoie de amintiri, de proiecţii către mîine, de iluzii, ci numai de banana tehnologică la modă, de craca socială corespunzătoare, de grohăitul cultural îndestulător. Ea nu are memorie, ci numai umori. Se scurge Crăciunul în Timişoara ”europeană”. Lumini pe Corso, maşini ca în Vest, muzică excesiv de tare, vile sfidătoare, femei îmbrăcate scump şi strident. Amintirea Revoluţiei din 1989, cu tot miracolul ei, capătă un caracter mai degrabă stingher. A devenit o povară simbolică – şi chiar politică! – neutilizabilă. Şi peste tot acest val de rătăciri, maimuţărindu-se, desigur, un Moş Crăciun plătit cu ora, care fuge pe scările catedralei să aducă – fie şi numai în miniatură – alte maşini, case sau neveste. Şi totuşi, alături, singur, un copil care îngenunchează tăcut, privind către cer. Şi rugăciunea lui care, poate, ne va salva: „dă-ne Doamne lumina Ta. Şi, te rog, nu uita să mi-l trimiţi pe Moş Crăciun. I-am pregătit cozonac şi saloane de brad. Îl aştept să fim împreună”.

 

Acum, cînd totul pare un circ derizoriu, sufocat în fatalism și uitare, se cade să ne reamintim de cei care, prin viața lor, ne-au dat șansa eliberării noastre. Dar noi, noi ce-am făcut cu noua noastră viață? Cei mai mulți dintre noi am ”circulat”, așa cum îndemna, cu folos, Miliția clujeană pe trecătorii înspăimîntați, înghețați de curajul necunoscutului care și-a deschis cămașa în fața armelor. Am ”circulat” cu osîrdie, spre ținte ”majore”, mînați de ”mari urgențe”, fără să mai ajungem cu adevărat undeva. „Trageți, am o singură inimă!“, a strigat tînărul. Militarii au tras, dar a tînărul ”nebun” a supraviețuit. La mai bine de 3 ani de la Revoluție, la 8 iulie 1993, lămurit de perversitatea și cinismul celor care s-au înstăpînit peste România și de tăcerea asurzitoare care începea deja să domine memoria Revoluției, și-a pus capăt zilelor. Opriți-vă din ”goană”, ascultați-l o clipă, și, priviți-vă în oglindă… Și după ce înțelegeți ce vedeți acolo, încercați să mergeți altfel mai departe…

Calin_Nemes

„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
— Călin Nemeş, “România liberă”, 25 aprilie 1991

———————————-

Trei generaţii?

Opinia curentă care funcţionează la nivelul discursului public, dar şi pentru omul obişnuit,
acreditează ideea că dezastrul identitar de astăzi, regăsit în deriva moravurilor publice, inadecvarea instituţională şi mizeria cotidiană se datorează celui aproape jumătate de secol de comunism. Dacă ar fi să urmărim, însă, sugestiile psihosociologilor (de la William Thomas la Claude Flament), care subliniau remanenţa unor tipare mentale profunde dincolo de succesiunile generaţionale, am înţelege mai bine un postulat pe care acest gen de cercetări îl subliniază: tiparul valoric, atitudinal şi comportamental al unei comunităţi se schimbă decisiv de abia la trei generaţii după schimbarea compoziţiei comunităţii respective. Prin urmare, aducem cu noi în lumea de astăzi o moştenire mentală care vine mult mai de departe, dintr-un început de modernitate în care Româniile noastre reale se caracterizau prin dependenţa politică şi economică a elitei, sciziune socială, ruralitate marcantă şi nepotrivire instituţională la modelul de societate apusean. Multe din dominantele atitudinale ale Româniilor trecute se regăsesc travestite în lumea de azi şi am putea aprecia că reuşita considerabilă a comunismului s-a produs nu împotriva vechii lumi, ci sprijinindu-se pe unele din trăsăturile lumii de odinioară (deresposabilizare, dezangajare civică, neîncrederea în instituţii, speranţă socială deficientă). Îmi amintesc un studiu convingător de la mijlocul anilor 90 al lui Daniel Barbu, prin care puteam examina rata mult mai înaltă de obedienţă a românilor la noua putere politică instaurată de sovietici: înainte de 1944, comuniştii români erau aproximativ 1000, la câţiva ani după, numărul lor creşte exploziv, depăşind 1,5 milioane. În celelalte ţări înrobite înregistrăm creşteri de 30-50-80%, la noi creşterea e de… 15000%. O asemenea rată a adeziunilor, de neimaginat în nici una din ţările est şi central europene căzute în sfera de hegemonie sovietică, nu se poate pune numai pe seama presiunilor (reale şi brutale) ale noii administraţii. E ceva dincolo de covîrşirea ocupaţiei. În acest gest colectiv răzbate sentimentul că „oricum, e în zadar”, că istoria va trece peste noi, ne va strivi. Că nu ne mai rămîne decît compromisul obligatoriu, fuga de noi, duplicitatea. Astăzi am prezervat multe din aceste topici dezangajante. Inundaţiile mereu ne copleşesc, natura pare mai dezlănţuită aici decît pretutindeni în Europa, iarna mereu vine prea repede şi pleacă obositor de greu, o ploaie mai zdravănă ne răstoarnă ţara. Tot noi aşteptăm să ne măture altcineva strada, altcineva să ne „dea ceva” ce „ni se cuvine” (loc de muncă sigur, casă), altcineva să ne scape de corupţi, altcineva să ne preschimbe clasa politică. Retorica lamentaţiei şi vizuina victimei în care ne ascundem ni se par singurele deschideri legitime faţă de istorie. Şi peste toate, lehamitea triumfătoare, dezamăgirea cea mai adîncă. Dacă nu vom fi capabili să refacem reţelele de solidaritate comunitară, autonomizîndu-ne, părăsind lamentările şi autohandicapările, peste 100 de ani vom descoperi, pe canalele de ştiri ale vremii, cum România e dusă pe mai departe de ape la prima ploaie mai straşnică.
Trei generaţii, aşadar? Cred că le vom pierde socoteala.

“Se cuvine așadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecțiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranță, închisori, torturi și lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecțiunea. Să recunoaștem că, lumește, suntem limitați și să tindem cu toată puterea spre o imperfecțiune cât mai puțin rea, singura cu putință aici.

1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.

2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.

3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.

4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.

5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.

6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.

9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.”

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Încercînd să testăm caracterul de normalitate al unei societăţi, se cuvine să privim nu numai înspre registrele formale: instituţii, legi, raporturi birocratice, edificii administrative. Nu numai recunoaşterea prezenţei unor legi şi instituţii în care acquis-ul comunitar a fost însuşit dă seama pentru starea de sănătate socială, ci mai ales ceea ce constituie suportul subiectiv al oricărei relaţii interpersonale şi interinstituţionale. Altfel spus, felul în care instituţiile şi reprezentanţii lor se raportează la cetăţean – cu deferenţă sau dispreţ, cu disponibilitate şi preocupare sau cu închistare şi indiferenţă – sunt grăitoare pentru ceea ce dă viaţă reţelelor formale. Or în privinţa acestor tipare atitudinale implicite chiar şi o analiză a psihosociologului naiv ar fi revelatoare: de la raporturile cele mai formal birocratice pînă la cele mai intim informale, ne-am înrăit semnificativ. Răzbate în toate schimburile interpersonale o tensiune ascunsă, o înclinaţie de a-i căuta cusurul şi de a-l descalifica pe „celălalt”, care vine dintr-o achiziţie dobîndită în cadrul socializării, ca formulă curentă prin care ne gestionăm relaţiile cu semenii, ca o formă mascată, neconştientizată deplin, de a ne ascunde ratările individuale şi colective. Principiul e simplu si e testat de psihologii sociali încă din anii ‘50: omul nu poate trăi cu o stare durabilă de discrepanţă între „ceea ce este” şi „ceea ce şi-ar dori să fie”. Şi înţelesul imediat valorificat de experţii manipulării sociale: ştiind că omul obişnuit experimentează zi de zi eşecul, neîmplinirea, privaţiunile de tot felul, şi cum tot acest ansamblu dezamăgitor se proiectează asupra imaginii de sine, el trebuie „eliberat” şi „condus” să-şi consume frustrările, canalizîndu-le „profitabil” înspre ţapi ispăşitori concret identificabili, care i se „servesc” la momentul oportun. Specia de ţapi ispăşitori era conservată cum se cuvine, şi adusă în prim plan în toate momentele de cumpănă, cînd structural, „cei care au grijă de noi” intrau în panică, simţind că „situaţiunea” poate scăpa de sub control. Îmi aduc aminte, bunăoară, cum parcurgeam, transfigurat, împreună cu studenţii mei, documente provenite din arhivele KGB-ului, la cursul de „influenţă socială”, şi descopeream cum vieţile noastre erau „aranjate” în cele mai intime detalii. Ei bine, în materialul invocat, care era un fel de „ghid al conducerii maselor” adresat „organelor” de partid, se sugera cum nemulţumirile reale ale oamenilor să fie redirecţionate către ţinte iluzorii. Doar astfel, „masele” dobîndeau aparenţa controlului vieţii lor. Acolo erau indicaţii precise privitoare la cum trebuie, de exemplu, să întîrzie mijloacele de transport în comun, căci numai în acest fel, în îmbrînceala şi tensiunea rezultată, nemulţumirea nu va fi îndreptată împotriva sistemului care genera atîtea privaţiuni, ci asupra vatmanului sau a celorlalţi pasageri nemulţumiţi şi ei. Dînd un ghiont şi înjurînd copios, te răcoreai, simţindu-te din nou „puternic”. Tot în arhive descopereai „îndrumări” care vizau „amenajarea” profitabilă a sărăciei şi lipsurilor: cozile erau nu numai expresia precarităţii resurselor economice şi comerciale ale regimului, ci şi excelente pretexte de „descărcare” a „maselor”, canalizate nu înspre cei care le provocaseră structural, ci către cei care, întîmplător, erau administratorii prăvăliilor şi alimentarelor vremii sau către „competitorii” tăi involuntari pe care îi aveai alături. Cine are îndoieli, imaginîndu-şi că toată această desfăşurare e numai un scenariu literar, să-şi amintească o coadă a epocii. Împinsul, invectiva, cotul în spinarea celui din faţă, transpiraţia, pasta umană care tresaltă la întrebarea decisivă „se ?”, contrabalansată de suspiciunea lui „nu te băga, băi, în faţă!”, furia, plasa, şi peste toate, speranţa, convertită cel mai adesea, după lungi „lupte de stradă”, în victorie: „am ajuns să iau!”. De aici rezulta tipologia comportamentală a lui „dă-te, bă, la o parte!”, exhibarea ţîfnei, retorica ţoapei, bădărănia naturală şi înjuria grosieră, toate respirînd o fiere socială atît de amară, dar atît de cotidiană, încît devenise aerul nostru vital. Trăiam vieţile pe care ni le cîrmuiau „ei”, şi deveneam atît de simplu „fericiţi” dacă firimiturile epocii ajungeau în plasele noastre de plastic. Adevărată condiţionare comportamentală rînduită după tiparul dependenţei şi deresponsabilizării, o asemenea strategie ne-a intrat în şira spinării. Şi astăzi descoperi reprezentanţi ai acelei generaţii care tînjesc după cozile de odinioară, la fel ca pasărea care, trăind o viaţă încarcerată, se grăbeşte să se reîntoarcă în colivie, după ce experimentează dureroasa „povară a libertăţii”. O dată cu decembrie 1989, toate aceste constrîngeri politice au căzut, nu a mai existat un singur centru, cu un singur tablou de comandă. Ofertele (de la produsele comerciale pînă la cele simbolice) s-au multiplicat exponenţial. Într-o lume a alegerilor multiple şi a libertăţii potenţiale, cei  mai mulţi dintre semenii noştri au ales să se abandoneze din nou. Înrăiţi şi asistaţi, întreţinuţi în mizerie şi cumpăraţi ieftin, majoritatea românilor au decis o dată în plus că „autonomia” lor poate fi conservată prin sigla bădărăniei. Dar pe acest fundal de fiere, ce mai bucurie pentru „păstorii turmei”! Căci ţipînd mereu, de fapt tăcem social şi politic. Iar dacă ne vom abandona pe mai departe unei istorii „nedrepte”, în acest fel pasiv-agresiv, nu va mai rămîne curînd decît fierea (noastră) şi mierea (politicienilor).

 

În ultimii ani mă urmăreşte tot mai insistent o imagine în mişcare, poate şi pentru că, nerostit, intru involuntar în scenariul ei ascuns. Se face că un popor fantasmatic, alcătuit din majoritatea celor care au astăzi în jurul vîrstei de 40 de ani, străbate rătăcitor România prezentă, ducînd cu sine o povară neconştientizată deplin. Acest popor bîntuit, alungat în viaţă, e alcătuit, cum probabil aţi înţeles deja, din generaţia „decreţeilor”. Arareori o lectură a unei curbe sociologice mi-a provocat o emoţie mai intensă. Căci dintr-o dată puteai descoperi, comparînd linia creşterii demografice (relativ constantă pe parcursul cîtorva decenii), şi care şi-ar fi urmat, natural, cursul, cu „ceea ce e deasupra ei”, adică linia exploziei demografice în intervalul 1967-1971, apariţia a 1,8 milioane de oameni care, altfel, nu s-ar fi născut niciodată. Cu acest gînd în minte, e suficient să ieşi pe stradă şi să le cauţi chipul, ştiind că numai o grimasă a istoriei a vrut ca „ei” să te privească. Şi un întreg amalgam de întîmplări care alcătuiesc carnea biografiei noastre, prin care ne-au devenit însoţitori privilegiaţi (fie ei fraţi, surori, prieteni sau numai cunoscuţi de-o clipă), te coboară într-o reflecţie neliniştitoare. Suntem ceea ce suma de întîlniri decisive a făcut din noi. Tot astfel, în virtutea apartenenţei mele la această generaţie, ceea ce sunt e rezultatul amestecului de amintiri sensibile, speranţe şi deznădejdi, victorii şi eşecuri împărtăşite, pe parcursul „călătoriilor” mai lungi sau mai scurte, „petrecute” împreună cu „ei”. „Ei” sunt azi aici, alături, dar sunt prin voia unei istorii agresive, delirante, care ne-a violat pînă şi alegerile ultime. Istoria politică a României comuniste nu a condamnat numai la moarte (aşa cum s-a întîmplat cu o întreagă elită tradiţională), ci a condamnat şi la viaţă. La „acea” viaţa care ne-o pregătiseră „inginerii minţii”, prin care „turma” (ce se cerea multiplicată, căci, nu-i aşa, „ţara avea nevoie de braţe tinere şi puternice” în „lupta cu imperialismul”) urma să devină ceea ce orice comunitate gregară, fără memorie, ajunge a fi: o populaţie. Desigur că lucrurile sunt mai amestecate. Totul nu a ieşit ca în planurile „lor”. Mulţi dintre acei copii „născuţi la comandă” au fost mai apoi cu adevărat iubiţi, înconjuraţi de căldura celor apropiaţi, chiar dacă, la început au fost nedoriţi. În fond, toată această poveste despre venirea pe lume a unei întregi generaţii fantomatice ar fi putut rămîne numai atît, o poveste. Despre înverşunarea supravieţuirii şi despre decizia de a rămîne oameni, iubind în plan personal pe cel de lîngă noi, căruia i-am dat viaţă, chiar dacă în plan instituţional eram urîţi pentru ceea ce rîvneam a fi, nişte fiinţe libere. Dar povestea depănată mai sus nu e închisă între copertele unei cărţi de istorie (cum poate va ajunge peste 100 de ani), ci una care trăieşte nemijlocit în prezentul social românesc. Căci această generaţie, ca orice generaţie „care se coace”, a ajuns în nodurile reţelelor sociale, începînd să dobîndească poziţii de influenţă semnificative. E suficient să priveşti în jur şi să descoperi, treptat, tot mai pregnanta lor prezenţă în locurile în care se iau deciziile strategice (de la viaţa economică pînă la cea politică). Făcînd apel la un clişeu, „ei” ne vor călăuzi structural în „integrarea în Europa”, în cadrul unui proces de cîteva decenii, în care poziţia lor simbolică în ierarhia socială va spori progresiv, pînă cînd vor lăsa locul natural cohortei următoare („generaţia 2000”). Suportul biologiei (vîrsta şi energia vitală prin care revendică „prim planul”) este, însă, contrabalansat de o inexplicabilă vulnerabilitate. În multe dintre cazurile individuale exemplare, ceea ce frapează este ambivalenţa: pe de o parte disponibilitatea remarcabilă de a reuşi, performanţa superlativă, pe de altă parte clacarea, cedarea neaşteptată, tocmai atunci cînd te aştepţi mai puţin. Ceea ce pare a fi regula nescrisă a traiectoriei lor de viaţă este discontinuitatea, ca şi cum zbaterea lor iniţiatică pentru a răzbi într-o lume în care nu au fost doriţi este sufocată, intermitent, de sentimentul „covîrşirii”, al luptei inegale cu o istorie reprimantă. În anii din urmă m-am aplecat îndeaproape asupra acestui fenomen identitar tulburător, şi deopotrivă prin studiile pe eşantioane (unde nu mai „vorbeşte” registrul lui „mi se pare”), cît şi în numeroasele interviuri comprehensive cu exponenţii săi reprezentativi, am observat că am de-a face cu o „generaţie altfel”. Desigur, orice generaţie e „altfel”, dar această specificitate a „decreţeilor” (caracterizată îndeosebi prin oscilaţia între extreme pe dimensiunile principale examinate: autodeterminare, externalism-internalism, stimă de sine, independenţă-interdependenţă, în pofida conservării structurilor valorice şi atitudinale preponderent asistenţiale „moştenite” de la „părinţii lor”) are o miză mai însemnată, căci „ei” vor „conduce România” într-una din cotiturile sale decisive. Reuşita sau eşecul lor va cîntări hotărîtor asupra felului în care va arăta mîine această ţară. Şi în cele mai multe cazuri, în cercetările calitative, răzbătea cu putere „marea lor problemă”: povara, uneori conştientizată de abia la anii maturităţii, în cadrul unei dureroase anamneze, a respingerii originare. Şi răzbătea totodată înţelesul lecţiei furnizate de orice psihoterapie autentică: o traumă, pentru a fi depăşită, trebuie asumată, şi, mai apoi, integrată. Numai în măsura în care ne vom privi lucid în oglinda propriei noastre biografii şi vom putea „lucra” cu ceea ce descoperim acolo, asemeni unei resurse vitale, viaţa celor ca noi va putea să-şi recapete autonomia. Şi numai dacă un asemenea exerciţiu autoreflexiv va fi asumat majoritar de către „decreţei”, vom putea spera că viaţa noastră comunitară va părăsi albia autismului social, în care se scurge de mai bine jumătate de secol.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 79 other followers