Se împlinește o jumătate de an de cînd ne-a părăsit cel care a reprezentat pentru cei care l-au cunoscut un reper de generozitate, căldură, simplitate și omenie: profesorul Nicolae Jurcău. Iată-l într-o scurtă ipostază care încearcă să recupereze bucuria, spontaneitatea și emoția inconfundabilei sale prezențe:
Latest Entries »
“Sunt singurul Crăciun de Paști”, obișnuia să glumească Părintele, însuflețindu-ne pe toți cei ce îi eram în preajmă, și care așteptam cu emoție cuvintele sale eliberatoare.
Acum, cînd orice cuvînt se oprește în fața trecerii sale dincolo, și orice lacrimă stă înghețată în taina întîlnirii cu bucuria Învierii, înțeleg cu inima neînțelesul:
”Amin, amin, grăiesc vouă, grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt, dacă nu va muri rămîne stingher; dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan, 12/24)
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/04/08/parintele-craciun-oprea-marturii/
Dumnezeu să-l odihnească.
Astăzi mi-am depus candidatura pentru funcția de Decan al Facultății de Sociologie și Psihologie.
Programul managerial pe care se întemeiază această candidatură îl puteți parcurge ”aici”:
Program managerial – Alin Gavreliuc
Trag nădejdea că acest exercițiu de încredere și speranță să îl putem transforma împreună într-o reușită deopotrivă personală și instituțională.
Primiti gindul meu bun,
Alin Gavreliuc
Un alt însemn mărunt, dar grăitor, al identităţii noastre ascunse îl constituie o anexă rezidenţială greu de înlocuit: gardul. Aparent, acest obiect care desemnează separarea de „celălalt” nu ar avea prea mult a ne comunica. În fapt, la români, el transmite o dată în plus, ca tot acest repertoriu al marginalităţii, o întreagă saga despre felul în care îl privim pe cel de lîngă noi. Am parcurs de curînd, împreună cu studenţii mei, „Timişoarele din Timişoara”, şi pe lîngă alţi indicatori ”cuviincioşi”, am construit şi o serie de indicatori legaţi de simbolistica gardului. Informaţia culeasă s-a dovedit foarte consistentă şi spectaculoasă, căci, pe baza ei, începeau să se articuleze în faţa noastră întregi tipologii identitare. Bunăoară, se putea stabili cu precizie prezenţa unei corelaţii între aria rezidenţială şi volumul locuinţei, pe de o parte, şi înălţimea gardului, precum şi accesibilitatea sa vizuală, pe de altă parte. Mai simplu spus, cu cît casa era mai impunătoare, cu atît gardul era de aşteptat să fie mai înalt şi mai impermeabil vizual. La un pol aveam casa monstru, tip siloz, îmbrăcată cu marmură şi anticipată de nişte lei de ghips, cu un gard asemănător unei cazemate, prin care nu poţi străbate cu privirea, a noilor îmbogăţiţi, iar la celălalt pol casa modestă, cu grădină şi alee cu flori, cu un gard „deschis” vederii, care te invita să o vizitezi cu gîndul, a oamenilor locului. Mesajul subiacent care deriva dintr-o asemenea opţiune arhitectonică a îmbuibaţilor „ajunşi” era: „suntem mari şi tari, băgaţi de seamă asta, dar plecaţi cît mai degrabă de lîngă noi!” Simţindu-se în neregulă, ei găsesc cu cale să ascundă ceea ce omul aşezat, integrat în comunitate, vrea să deschidă. Pe lîngă această schizoidie rezidenţială, în care, de obicei, poţi descoperi case dărăpănate alături de uriaşi finisaţi „italiano-ţigăneşte”, dar şi o anticameră de noroi gros la adevărate palate cu intrare supravegheată video, observi cum „fiecare e cu fiecare” şi nu mai suntem „deloc împreună”. Sensul unei solidarităţi comunitare e pierdut de mult, iar aerul acela de convivialitate şi bună-cuviinţă pe care copilăria noastră îl mai cunoştea îl mai poţi afla numai insular. Şi peste toate, gardul mai are ceva „specific naţional”, ce ar deveni intraductibil „dincolo”: ţeapa. Ei bine, repertoriul ţepelor (la propriu) la gardurile autohtone (din păcate, din ce în ce mai frecvent, şi la cele bănăţene) este impresionant. Curînd poţi accede la identitatea proprietarului, urmărind tipul ţepei. Căci există ţeapa decorativă, care numai te împunge (de-a dreptul), deşi vrea să te mîngie (vizual, prin tot felul de înflorituri), a „oamenilor subţiri”. Există ţeapa falnică a „omului din popor”, ajuns „patron”. Îţi ia ochii şi ţeapa măruntă, deasă, a ţăranului rătăcit la oraş de vreo două generaţii, înlocuind pe alocuri sîrma ghimpată furată din depozitul fabricii (acum dezafectată). Dar şi ţeapa invizibilă (şi cea mai primejdioasă), formată din bucăţi de sticlă spartă, înfipte în fortificaţia gard de beton, a „magnaţilor” locului. Cîtă spaimă e ascunsă – chiar şi pentru cei mai „mari şi tari” – în această semantică implicită! Şi cu cît ţeapa e mai ameninţătoare, cu atît proprietarul ei maschează o vulnerabilitate mai adîncă. Racordaţi la „nevoile pieţei”, există întreprinzători care răspund „cererii”, gestionînd foarte profitabil această spaimă neconştientizată. Studenţii mei au descoperit SRL-uri specializate, care îţi ofereau, printr-o listă de „produse şi servicii” foarte variate, „ţeapa dorită”. Într-o lume alcătuită din atîţia oameni mici, cu pasiuni mărunte şi cu crezuri de o zi, acest adevărat simbol naţional vorbeşte sartrian despre noi şi singurătatea noastră: „celălalt e infernul”. Şi pentru fiecare avem ţeapa potrivită!
Am citit de curînd o descriere psihiatrică interesantă, ce vreau să vi-o împărtăşesc. Aşadar, „sindromul odraslei răsfăţate” înfăţişa tipologia insului care, deşi pornit de pe picior de egalitate cu semenii săi, a urcat în ierarhia simbolică a societăţii datorită „împrejurărilor”, „unchiului”, „reţelei bune”, „oportunităţilor”. Ceea ce a dobîndit nu se datorează meritului, efortului sau perseverenţei probate, ci conjuncturii, colţului, zvîcniturii. Descoperi frecvent sindromul evocat la politicienii noştri, la „oamenii de afaceri”, în general la „cei ajunşi”. Complexul ascuns al ascensiunii lipsite de merite personale se converteşte într-un dispreţ nedisimulat faţă de „vulg”, faţă de omul obişnuit care nu a avut parte de „succesul” său, mascînd de fapt un dispreţ faţă de sine şi faţă de propria neputinţă. Ceea ce rămîne este o fiere socială greu digerabilă de către toţi cei care-i sunt în preajmă, şi pe care el, „tolerant”, crede că o gestionează asemeni unei mari „îngăduinţe”. În spatele aparentei vitalităţi grobiene se doseşte, însă, o imensă precaritate identitară. El ştie că va veni clipa cînd va fi descoperit. De la Theodor Adorno la Stanley Milgram încoace ştim unul dintre cele mai paradoxale adevăruri ale psihologiei sociale: obedienţa corelează puternic cu autoritarismul. Deci cei care se afişează „atotputernici” în spatele ideilor lor fixe, care par cei mai vocali şi mai voluntari sunt, deseori, şi cei mai „slabi”. Ei sunt cei mai obsedaţi în a afla cui trebuie să se supună, şi nu fac altceva decît să mascheze vulnerabilitatea lor în bravadă agresivă şi în gesturi excesive. Este şi motivul pentru care îşi rînduiesc viaţa nu după crezuri, ci numai după „oportunităţi”, şi pentru care orice stăpîn e bun, dacă îi „întreţine”. Iar dacă o împrejurare anume le răstorană „urcuşul”, precum atunci cînd pierd o poziţie publică sau atunci sunt deconspiraţi în toată goliciunea lor morală şi profesională, se simt deposedaţi, coborînd în tiparul copilului înşelat. Caută din nou cu înfrigurare sprijinul „părintelui”. Gesticulează abundent, strigă. Înjură interpersonal şi bruschează insitituţional, încît îţi vine să exclami: „parcă ar fi alt om!”. Pojghiţa cade. El şi este un alt om! Am întîlnit atît de frecvent asemenea desfăşurări „clinice” în spaţiul public românesc în vremea din urmă, încît m-am convins că avem de-a face nu cu o patologie marginală, ci cu o deviaţie structurală. Căci mulţi dintre „ei” au ajuns în nodurile reţelelor sociale, acolo unde se distribuie mai multă influenţă şi putere, acolo unde se iau deciziile strategice. Suntem cel mai adesea conduşi de nişte complexaţi marginali, care nu au reuşit nimic semnificativ prin ei înşişi, şi care se mai şi cred centrul pămîntului. Iar daca nu îi vom ajuta să se maturizeze sau nu îi vom înlocui cu „adulţi” responsabili, fiind noi înşine responsabili, va trebui să ne asumăm ceea ce urmează: bolboroseala tîmpă a copilului răzgîiat care rîvneşte totul fără să ofere nimic, lăsînd în urma lui şi în vieţile noastre… nimicul.
…sau despre derizoriul intimităţii. Acesta ar putea fi un alt titlu potrivit gîndurilor pe care mă grăbesc neliniştit să vi le aştern. Comunismul a mutilat în multe privinţe vechea Timişoară. A reconfigurat dramatic cartierele istorice, a distrus discreţionar şi arbitrar, a construit – în general – prost, fără gust şi nefuncţional. Dar nu despre acest proiect „eficient” la nivel structural vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre un „detaliu” care mărturiseşte despre deriva „întregului”, care ne-a pervertit într-un mod insesizabil, dar perseverent, pînă şi ultima redută a spaţiului privat: intimitatea. Desigur, oraşele sunt alcătuite nu numai din îngemănări de străzi şi edificii, din reţele de infrastructură sau teritorii publice, ci şi din reţele de speranţe, iluzii şi aşteptări. Deseori lucrurile pe care le poţi „ascunde” în linişte, simţindu-le „ale tale” şi asupra cărora ai deplină şi suverană stăpînire, dezvăluie mai mult despre sănătatea ţesutului urban decît un întreg cortegiu de faţade. În fond, în micile spaţii private ale convieţuirii noastre cu semenii semnificativi (părinţi, soţi, copii, bunici sau colegi, alături de vecini) se scurge aproape jumătate din viaţa noastră. Iar dacă aici descoperi respectul reciproc, bunăcuviinţa cumpănită, gesticulaţia minimală, e de aşteptat să ai de-a face cu un loc „normal”, în care poţi trăi „aşezat”, în care te poţi simţi, cu temei, „acasă”. Dacă însă constaţi rutinier că „vecinul nici nu te vede” cînd treci pe lîngă el, dacă bagi de seamă că locurile comune sunt mai degrabă un gunoi adăugat zilnic şi un teren viran, dacă vecina îşi strigă odrasla ca peste celălalt deal (iar copilul, devenit la rîndul lui părinte, înţelege să răcnească asemenea antecesorilor atunci cînd îşi caută propriul prunc de 10 ani rătăcit printre subsoluri), dacă cel de deasupra „dă găuri” sau îşi bate covoarele exact cînd vrei să te odihneşti puţin, deşi la parter e afişată „oră de linişte”, dacă, în sfîrşit, cu fiecare nou prilej de interacţiune, vezi cum „celălalt stă la pîndă” ca să-ţi găsească cusurul şi să îşi verse fierea (adunată în altă parte) pe tine, înţelegi că nu mai e loc de speranţe şi iluzii comunitare. Iar aşteptările tale se rezumă la: „măcar lăsaţi-mă cu ale mele, în casa mea”. Dar o asemenea pornire spre autonomie putea deveni „primejdioasă” pentru ordinea socialistă. Aşa că tovarăşii au găsit degrabă un procedeu „adecvat” prin care viaţa fiecăruia devenea exibată public fără de voie şi fără de limite. Plasarea blocurilor. Obscen de aproape, încît întreaga viaţă ţi se descheia în ochii celui aflat în conserva pătrăţoasă de 4-10 etaje din faţa ta. Ori decideai să transformi locuinţa într-un aşezămînt cavernă (recurgînd la perdele groase, pături, draperii sau jaluzele opace), ori îşi asumai această dezbrăcare publică cotidiană de tine însuţi. Inginerii şi arhitecţii or fi oferind explicaţii tehnice pentru această „îndesire”, însă în planul relaţiilor interumane, un astfel de voyeurism impregnat ideologic dădea seama fidel de ce fel de „cetăţean are ţara nevoie”: cît mai inhibat şi mai stînjenit de ceea ce este, avînd certitudinea că „partidul a pătruns peste tot” şi „ştie tot”, cît mai stingher în raporturile cu cei apropiaţi, dacă pînă şi îmbrăţişarea celui drag risca sa fie – şi era – înregistrată curent. Pe scurt, un popor în care fiecare îl supraveghea pe fiecare. Aşa cum Lori Gordon a dovedit într-un experiment asupra privării de intimitate, plasînd vreme îndelungată subiectul să trăiască „la vedere” în toate ipostazele cotidiene şi nocturne, după o revoltă iniţială, acesta intra într-o letargie a „nesimţirii funcţionale”, singura adaptativă, urmată succesiv de agresivitate şi lehamite faţă de „celălalt”. Ceva în genul: dacă tot „viaţa mea” e „a voastră”, mi-e totuna „ce vreţi de la mine” şi, deci, „mi se rupe de voi”. Privind România de azi cu ochii celui care încă îşi mai hrăneşte speranţa şi iluziile lui „hai să învăţăm sa fim împreună”, nu poţi să nu constaţi că la originea acestui dezastru identitar care a format specia sociologic majoritară a bădăranului (şi a suratei sale, ţoapa) se află şi acest exerciţiu controlat de dezbrăcare de sine. Din cartierul meu, din oraşul tău, din ţara noastră. „A noastră”?
Retrăim în aceste zile clipe de graţie. Autentice. Dincolo de mesajele plîngăcios-victimizate şi de cele triumfalist-bălbîite, dincolo aşadar de tot ceea ce s-a articulat ca o retorică deja rutinieră, Revoluţia din decembrie 1989 izbucneşte în memoria noastră afectivă ca acea cumpănă decisivă, ca noua noastră naştere. Indiferent ce ne-a fost viaţa pînă atunci, ea a reprezentat momentul adevăratului început. Dar ce trăisem? Compromisuri asumate tacit, supuneri consimţite scrîşnit, mici „aranjamente” conjuncturale care au salvat o biografie măruntă, iată traiectoria de viaţă majoritară a „românului” ante-decembrist. Desigur, nu a fost totul negru, nici măcar cenuşiu. Pretutindeni, în toate epocile, chiar şi în cele mai totalitare societăţi (iar ceauşismul de sfîrşit se încadrează negreşit printre cele mai atroce), oamenii au găsit ferestre, „nişe” pentru fericire. În fond, viaţa fiecăruia se rînduieşte după cîteva semne, unele numai de-o clipă. Primul surîs al iubitei, mîna tremurîndă a pruncului atunci cînd descoperă întîia oară, vrăjit, chipul tău, micile izbînzi, de la premiile de la şcoală ale copiilor, pînă la bradul de Crăciun, cînd stai împreună în tăcere, alături de cei dragi, simţind că „e bine”, toate te pot elibera, vremelnic, de perversitatea unei istorii delirante. În fond, Ceauşescu nu era niciodată invitat la masa noastră de Crăciun. Şi chiar dacă, prin toate pîrghiile instituţionale şi simbolice, comunismul a încercat să pătrundă cît mai adînc în vieţile noastre, parcă mai cu asupra de măsură, aşa cum spunea cîndva Milan Kundera, ne-am înverşunat „fugind în noi”. Dacă viaţa noastră publică era un dezastru, viaţa noastră privată putea să ne salveze. În pofida încercării diabolice a comunismului de a captura şi intimitatea ultimă („decreţeii” sunt cel mai tulburător exemplu”), cei mai mulţi am rămas, măcar în registrul sinelui adînc, liberi. Dar, din nefericire, această strategie de supravieţuire cotidiană ne-a remodelat radical. Neîncredere generalizată, autism social şi duplicitate expresivă, iată ce ne intrase în şira spinării. Şi chiar dacă, cel mai adesea, salvasem o biografie, devenisem un popor de oameni extrem de singuri, fără istorie, temători, care îşi rînduiau viaţa numai în jurul reţelelor restrînse de familie şi prieteni, şi uitasem deplin să ne mai deschidem către solidarizări comunitare. Sigur, asta şi îşi doreau cei care „păstoreau turma”. Aşa se putea face orice, în sfera publică, cu noi. „Celălalt nu exista”, cu temei, căci în toate întrupările sale publice, de la activistul de partid sau funcţionarul din administraţia vremii pînă, chiar, la vînzătoarea de la Alimentara, experimentasem felul său discreţionar în care vroia să dispună de viaţa noastră. De aceea decembrie 1989 ne-a prins gîngavi în spaţiul public. Şi tocmai de aceea, ce s-a petrecut e un miracol. Dar, ne învaţă psihologii, o schimbare de atitudine drastică, care să reaşeze radical identitatea, poate fi însuşită numai daca e trăită nemediat, paroxistic. Iar zecile de mii de timişoreni solidari care au înfruntat deschis, abrupt, dincolo de instinctul de supravieţuire, atotputernicia lui Ceauşescu – vreme de o săptămînă ştiam că „ne rad” – au internalizat o asemenea conversiune decisivă: cine a sfidat moartea nu mai poate fi cumpărat de vechea viaţă. De aceea aici a fost mereu mai apoi „altfel”. Aici niciodată neocomuniştii nu au mai revenit în capul mesei. Şi nici nu vor mai reveni. Dar, din păcate, ca în orice mişcare de natură revoluţionară, cei angajaţi nemijlocit în schimbare au fost o minoritate restrînsă. Cei care s-au trezit definitiv atunci au fost puţini. Nu este loc de miracole la nivel structural: nu mai mult de 5% din România reală a anului 1989 a intrat în România anului 1990. Restul, cei care nu au trăit conversiunea, dincolo de o fragilă şi fantasmatică speranţă de început, au recăzut degrabă. Pentru ei, „revoluţia” a fost numai un spectacol la televizor. Curînd au redevenit la fel de singuri şi de autişti ca odinioară. Iar cei care au preluat puterea politică au ştiut, în toţi aceşti ani, cu firave excepţii, să „aibă grijă” de singurătatea lor, întreţinînd spectacolul de care „aveau nevoie”, oferind aparenţa participării la el. Între istorie şi biografie, cei mai mulţi dintre români au fost conduşi să o aleagă pe cea urmă. Şi chiar dacă astăzi ni se strigă în faţă: „degeaba mai credeţi în ceea ce aţi crezut atunci”, ”mai bine vedeţi-vă de viaţa voastră, atîta cîtă mai e”, încercînd să ni preschimbe graţia în greaţă, simt şi ştiu că nu ne-am născut atunci în zadar. Miracolul acelor zile în care deveneai părtaş cu semenul tău necunoscut pentru „marea prefacere” va contamina mereu ceea ce suntem, reamintindu-ne că trezirea e oricînd şi pentru oricine posibilă. Dacă ni se va întinde mîna ca şi atunci, istoria va putea reîncepe cu adevărat.
(Viața ca prilej, Editura Marineasa, pp. 15-16)
…pe cei ca Mihai Șora: http://www.revista22.ro/mihai-350ora-la-aniversara-11893.html
De curînd ne-a părăsit unul dintre cei mai vizionari artiști pe care cultura și lumea românească i-a născut.
Apropiindu-ni-l măcar acum, după, vom putea înțelege mai bine ce am fi putut deveni daca nu i-am fi alungat dintre noi pe cei ca Liviu Ciulei.
”Cu gândiri și cu imagini
Înnegrit-am multe pagini:
Ș-ale cărții, ș-ale vieții,
Chiar din zorii tinereții”.
————————————————————————————–
————————————————————————————–
——————————-
——————————-
Încercînd să testăm caracterul de normalitate al unei societăţi, se cuvine să privim nu numai înspre registrele formale: instituţii, legi, raporturi birocratice, edificii administrative. Nu numai recunoaşterea prezenţei unor legi şi instituţii în care acquis-ul comunitar a fost însuşit dă seama pentru starea de sănătate socială, ci mai ales ceea ce constituie suportul subiectiv al oricărei relaţii interpersonale şi interinstituţionale. Altfel spus, felul în care instituţiile şi reprezentanţii lor se raportează la cetăţean – cu deferenţă sau dispreţ, cu disponibilitate şi preocupare sau cu închistare şi indiferenţă – sunt grăitoare pentru ceea ce dă viaţă reţelelor formale. Or în privinţa acestor tipare atitudinale implicite chiar şi o analiză a psihosociologului naiv ar fi revelatoare: de la raporturile cele mai formal birocratice pînă la cele mai intim informale, ne-am înrăit semnificativ. Răzbate în toate schimburile interpersonale o tensiune ascunsă, o înclinaţie de a-i căuta cusurul şi de a-l descalifica pe „celălalt”, care vine dintr-o achiziţie dobîndită în cadrul socializării, ca formulă curentă prin care ne gestionăm relaţiile cu semenii, ca o formă mascată, neconştientizată deplin, de a ne ascunde ratările individuale şi colective. Principiul e simplu si e testat de psihologii sociali încă din anii ‘50: omul nu poate trăi cu o stare durabilă de discrepanţă între „ceea ce este” şi „ceea ce şi-ar dori să fie”. Şi înţelesul imediat valorificat de experţii manipulării sociale: ştiind că omul obişnuit experimentează zi de zi eşecul, neîmplinirea, privaţiunile de tot felul, şi cum tot acest ansamblu dezamăgitor se proiectează asupra imaginii de sine, el trebuie „eliberat” şi „condus” să-şi consume frustrările, canalizîndu-le „profitabil” înspre ţapi ispăşitori concret identificabili, care i se „servesc” la momentul oportun. Specia de ţapi ispăşitori era conservată cum se cuvine, şi adusă în prim plan în toate momentele de cumpănă, cînd structural, „cei care au grijă de noi” intrau în panică, simţind că „situaţiunea” poate scăpa de sub control. Îmi aduc aminte, bunăoară, cum parcurgeam, transfigurat, împreună cu studenţii mei, documente provenite din arhivele KGB-ului, la cursul de „influenţă socială”, şi descopeream cum vieţile noastre erau „aranjate” în cele mai intime detalii. Ei bine, în materialul invocat, care era un fel de „ghid al conducerii maselor” adresat „organelor” de partid, se sugera cum nemulţumirile reale ale oamenilor să fie redirecţionate către ţinte iluzorii. Doar astfel, „masele” dobîndeau aparenţa controlului vieţii lor. Acolo erau indicaţii precise privitoare la cum trebuie, de exemplu, să întîrzie mijloacele de transport în comun, căci numai în acest fel, în îmbrînceala şi tensiunea rezultată, nemulţumirea nu va fi îndreptată împotriva sistemului care genera atîtea privaţiuni, ci asupra vatmanului sau a celorlalţi pasageri nemulţumiţi şi ei. Dînd un ghiont şi înjurînd copios, te răcoreai, simţindu-te din nou „puternic”. Tot în arhive descopereai „îndrumări” care vizau „amenajarea” profitabilă a sărăciei şi lipsurilor: cozile erau nu numai expresia precarităţii resurselor economice şi comerciale ale regimului, ci şi excelente pretexte de „descărcare” a „maselor”, canalizate nu înspre cei care le provocaseră structural, ci către cei care, întîmplător, erau administratorii prăvăliilor şi alimentarelor vremii sau către „competitorii” tăi involuntari pe care îi aveai alături. Cine are îndoieli, imaginîndu-şi că toată această desfăşurare e numai un scenariu literar, să-şi amintească o coadă a epocii. Împinsul, invectiva, cotul în spinarea celui din faţă, transpiraţia, pasta umană care tresaltă la întrebarea decisivă „se dă?”, contrabalansată de suspiciunea lui „nu te băga, băi, în faţă!”, furia, plasa, şi peste toate, speranţa, convertită cel mai adesea, după lungi „lupte de stradă”, în victorie: „am ajuns să iau!”. De aici rezulta tipologia comportamentală a lui „dă-te, bă, la o parte!”, exhibarea ţîfnei, retorica ţoapei, bădărănia naturală şi înjuria grosieră, toate respirînd o fiere socială atît de amară, dar atît de cotidiană, încît devenise aerul nostru vital. Trăiam vieţile pe care ni le cîrmuiau „ei”, şi deveneam atît de simplu „fericiţi” dacă firimiturile epocii ajungeau în plasele noastre de plastic. Adevărată condiţionare comportamentală rînduită după tiparul dependenţei şi deresponsabilizării, o asemenea strategie ne-a intrat în şira spinării. Şi astăzi descoperi reprezentanţi ai acelei generaţii care tînjesc după cozile de odinioară, la fel ca pasărea care, trăind o viaţă încarcerată, se grăbeşte să se reîntoarcă în colivie, după ce experimentează dureroasa „povară a libertăţii”. O dată cu decembrie 1989, toate aceste constrîngeri politice au căzut, nu a mai existat un singur centru, cu un singur tablou de comandă. Ofertele (de la produsele comerciale pînă la cele simbolice) s-au multiplicat exponenţial. Într-o lume a alegerilor multiple şi a libertăţii potenţiale, cei mai mulţi dintre semenii noştri au ales să se abandoneze din nou. Înrăiţi şi asistaţi, întreţinuţi în mizerie şi cumpăraţi ieftin, majoritatea românilor au decis o dată în plus că „autonomia” lor poate fi conservată prin sigla bădărăniei. Dar pe acest fundal de fiere, ce mai bucurie pentru „păstorii turmei”! Căci ţipînd mereu, de fapt tăcem social şi politic. Iar dacă ne vom abandona pe mai departe unei istorii „nedrepte”, în acest fel pasiv-agresiv, nu va mai rămîne curînd decît fierea (noastră) şi mierea (politicienilor).
