Studiile psihopatologice tulburătoare realizate de Aaron Antonovsky asupra femeilor evreice care au trecut prin trauma extremă a deportării în lagărele de concentrare indicau o tendinţă neaşteptată. Cu cît trauma fusese pentru supravieţuitoare mai cumplită, cu atît ele se aratau la vîrsta senectuţii mai senine şi mai „stăpîne” pe propria lor viaţă (sau mai „reziliente”, cum spun terapeuţii). Investigaţia psihologică selectase femei născute între 1914-1923, care aveau, aşadar, la debutul războiului între 16 şi 25 de ani, şi care ajunseseră la momentul studiilor la o vîrstă foarte avansată, aproape centenară. Deşi experimentaseră privaţiunile cele mai crîncene în anii războiului, supravieţuind miraculos, şi trecuseră mai apoi prin încercările migrării în Israel, ele probau o stranie rezistenţă. Chiar şi din punct de vedere neurofiziologic, în pofida unor sechele fizice moştenite din acei ani, sănătatea lor mentală era remarcabilă, mult superioară femeilor „obişnuite”, care trăiseră o viaţă normală, şi care indicau în multe privinţe acum, la bătrîneţe, semne ale degradării psihice. E ca şi cum trauma te întremează. Viaţa purtată sub semnul unui mîine care îţi este refuzat şi a unui „acum” care poate va fi ultimul se reaşează drastic. Încerci să sorbi fiecare clipă, să respiri fiecare fărîmă de aer care iţi mai este dată, răscoleşti ultima speranţă. Şi mai apoi, dacă printr-o minune „scapi”, nu mai poţi face pe „uitucul”, devenind aceeaşi legumă socială nepăsătoare şi tîmpă civic, precum prototipul celor mai mulţi dintre semenii noştri „normali”. Vi-l amintiţi pe Corneliu Coposu, atunci cînd a apărut în spaţiul public după ‘89? Figura aceea stranie şi luminoasă, a unui bătrîn puternic şi senin deopotrivă, care trecuse, în tinereţea sa prin închisorile comuniste şi care, la Râmnicu-Sărat, după şase ani de recluziune severă, uitase chiar şi să vorbească? Privirea sa, ca şi întregul comportament exemplar de mai apoi, aveau să strige un înţeles mai adînc: oricîtă nedreptate şi suferinţă s-ar aduna într-un om condamnat pe nedrept de istorie, el poate rămîne întreg, dacă e hrănit de credinţă. Nici un călău al totalitarismului nu-l poate doborî pe Dumnezeu. Dar azi, printre aburii căldicei ai clipei, ce mai rămîne din noi? Cîţi rătăciţi! Ce gloată de nefericiţi! Obsedaţi de uşurătatea vieţii, acum, cînd avem „totul”, nu mai avem, în fapt, nimic. Într-o lume relativistă în care ecologismul, feminismul sau corectitudinea politică devin egali cu Dumnezeu, într-o lume în care nu mai avem Adevăr şi Morală, ci numai adevăruri şi morale, exerciţiul suferinţei devine un revelator al unei vieţi „nenorocite”. Privită ca un dezastru care se opune confortului existenţial, suferinţa corupe, descompune, sufocă. Atît Corneliu Coposu, cît şi supravieţuitoarele Auschwitz-ului ne transmit, însă, altceva: a fi întreg şi demn nu depinde de cît de „blîndă” e istoria cu destinul tău, ci de cît de puternică e credinţa din tine: credinţa în viaţă, în puterea speranţei, în Dumnezeu. Într-o Românie a blazării şi lehamitei, în care retorica lamentaţiei se conjugă „firesc” cu tentaţia autoinfirmizării, în care majoritatea semenilor noştri caută calea căldicică individual şi supravieţuirea igienică social, ce mai rămîne? O ultimă, dar neobosită speranţă: chiar şi atunci cînd totul pare pierdut, nimic nu este pierdut. Totul e să afli, în sfîrşit, Calea.