Atunci cînd m-am mutat întîia oară într-un bloc în perioada post-comunistă, am descoperit un peisaj interuman pilduitor pentru deriva lumii noastre. Să vă descriu, aşadar, sumar „tabloul”. În primul rînd, blocul în sine se afla într-o stare vizibilă de degradare lăuntrică, dincolo de aparenta respectabilitate exterioară. Totul stătea sub semnul unei implacabilităţi a cedării: de la ţevile care îl compun, pînă la nervii locatarilor. Totul părea să pleznească – şi pleznea deseori – în fiece clipă. Apoi, acolo fiecare se spiona pe fiecare. Era memorabil spectacolul oferit de o aceeaşi doamnă X, care veghea autoritar de le geamul aflat la parter pe care părea că nu îl părăseşte nicicînd, „intrările” şi „ieşirile” din „obiectiv”. Orice „breaking news” era furnizat prompt de vigilentul paznic simbolic, şi comunicat degrabă bătrînelor care îşi predau ştafeta, invariabil, pe banca din faţa blocului. Adevărat nucleu de sociabilitate, banca de la intrare era şi locul în care se consumau „dramele” locului: aici se luau la harţă, aici plîngeau învinse de boală sau deznădejde, aici le puteai asculta, uneori întreaga zi, rememorîndu-şi înfrîngerile. Părea că totul trăieşte îl lumea lui „ieri” şi a lui „ar fi putut să fie”. Într-un asemenea bloc îmbătrînit, deopotrivă în ziduri, dar şi în chipurile şi sufletele oamenilor, apariţia tinereţii, în orice formă a ei, era întîmpinată cu o sufocată indignare: „Uită-te cum arată!”, „vai, ce s-a ales de capul lor!”, erau formulele rutiniere. Dacă o tînără studentă aflată în chirie avea un oaspete, aflai instantaneu, dacă te situai în zona-releu, că „a intrat unul şleampăt la ea cu cercel în ureche şi de…zece minute nu se mai aude nimic de acolo! Deci aşa!”. De altfel, registrul auditiv era cel prin care viaţa părea să vibreze precumpănitor. Căci cu adevărat, în acel loc se auzea, la propriu, totul. Diagonalele virtuale ale blocului erau străbătute de sunetele pline de carnea, cel mai adesea impudică, a fiecărei clipe. Acolo nu exista viaţă personală, ci numai un imens zgomot indistinct, hohotit, în care pînă şi cele mai intime gesturi individuale deveneau accesibile, fără voie, celuilalt. Aşa se putea întîmpla, ca să mă exprim în limbajul psihologilor, să poţi identifica după înlănţuirea de sunete, cu maximă precizie, fără să vrei, „sexul subiectului şi natura sarcinii în care acesta este angrenat”, atunci cînd cineva de deasupra vizita toaleta. Într-un astfel de infern al despuierii de sine, treptat interiorizai ca unică formă de comunicare sigură, şoapta, privirea ascunsă, şi, în cele din urmă tăcerea. Faptul că nu a fost o deficienţă de construcţie a blocului, că nu despre carenţe în izolaţia fonică e vorba, am aflat definitiv atunci cînd am descoperit alături de cablul pentru instalaţii electrice, în spatele prizelor, un nesfîrşit tub gol, care străbătea pereţii întregului edificiu. Singura sa funcţionalitate era, desigur, „informaţională”. Aşadar, aici nu era nevoie de Securitate şi de informatorii ei. Toţi deveneau potenţiali „informatori” şi „surse” deopotrivă. Cum „tu” nu mai existai ca sine distinct, nu îţi mai rămînea decît să trăieşti vieţile altora. Ceea ce se şi întîmpla clipă de clipă. Simptomatologia mai reunea, inerent, duplicitatea, suspiciunea, neîncrederea afişată faţă de „celălalt”, apoi „viaţa care trece pe lîngă noi”, că oricum nu e viaţa „noastră”, şi o mare, necuprinsă lehamite. Dintr-un asemenea aluat rezulta un personaj care, multiplicat la scară de masă, va deveni românul urban majoritar de astăzi. Multe din patternurile comportamentale prezente (neîncrederea în instituţii şi actorii lor semnificativi, fatalismul, dezangajarea publică, privirea întoarsă spre trecut, deficitul de speranţă socială) îşi află rădăcinile în acest proiect remarcabil al modelării umane izbutit de comunişti, altoit pe cele anterioare ale dispreţului faţă de omul obişnuit care compune Româniile reale. Mai rămîne, totuşi, ceva? Poate… studenta în chirie, care, în pofida tuturor acestor tentacule anihilante, îşi îmbrăţişează în tăcere iubitul…

(din volumul Viața ca prilej. 101 oglinzi psihosociologice despre ”ceea ce suntem”, Editura Marineasa, Timișoara, 2008, pp. 23-24)