Dacă nu, ne vom merita soarta!

(gînduri la consfințirea unei alianțe în care… ”pentru țară trebuie să treci peste orice”)

“Cuvintele ordine, dreptate, cinste onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvîrşi o crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia. (…) Aceste dregătorii au preţuri mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii <administratorii judeţelor, n. ns.> (…) iau fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran grînele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru ori, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună (…) este întemniţat, ruinat, bătut, schingiuit în aşa fel încît adesea moare în chinuri, sau, cînd călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii.”. Printr-un asemenea rechizitoriu fugar, contele Langeron descria la începutul secolului al XIX-lea moravurile liderilor locali, situîndu-le într-o tradiţie a barbariei comunitare şi a jafului instituţional care atingea apogeul în văgăunile politice ale Balcanilor. Astăzi suntem primiţi oficial în cele mai selecte ”cluburi” ale lumii (UE, NATO), afişăm toate etichetele birocratice onorabile, guvernul e (încă) format din partidul care se prezintă drept cel cu „rădăcinile istorice cele mai viguroase”. Aproape că nici nu mai contează că s-a ”împreunat” cu ”Ciuma roșie”, căci doar și-a regăsit partenerul natural în hoție, pe care a izbutit să îl invidieze, copieze și, în cele din urmă, să îl ”ajungă” în netrebnicie. La urma urmei, dacă arunci coaja acestor aparenţe, descoperi acelaşi miez găunos. În care cu puțină străduință și dacă te dovedești ”cu potențial”, ți se poate livra imediat nivelul „taxei de intrare pe listă”, în care descoperi cum actuali miniștri sau parlamentari au cotizat financiar la partid în campanie de zeci sau sute de ori mai mult decît venitul anual declarat, în care „dregătoriile” sunt pe mai departe vînate, dincolo de competenţe, în funcţie de beneficiile ”valorificabile”. În care, mereu, cel mai împovărat, şi singurul salvator rămîne tot omul simplu, care e pus să acopere toate hemoragiile economice şi sociale provocate de această specie de lipitoare, ce vine, cum vedeţi, în istoria noastră politică mult mai de departe. Din secole de dependenţă, nerînduială, nestatornicie, dar și abandon social, în care singura strategie sigură a celui „ajuns” e „să apuce cît mai mult acum şi aici, că nu se ştie ce va fi mîine”, şi, desigur, „să-şi recupereze investiţia” făcută prin cumpărarea poziţiei sale. Şi în care preocuparea cea mai ferventă este, pe lîngă consolidarea şi extinderea reţelei de înstăpînire asupra resurselor, conferirea aparenţei de legitimitate şi rezonabilitate. Dar ceea ce uită actorii acestei subjugări mafiote este că România lui 2021 nu mai este ”România” de dinainte de 1821! Și s-ar cuveni să își amintească că pînă și cea mai atroce dictatură, deși dispunea discreționar de toate pîrghiile prin care putea sufoca societatea, a fost doborîtă ca un castel de nisip în 1989, prin vulcanul de revoltă al unei mulțimi care, doar instinctiv, a simțit gustul libertății! Iar astăzi, cînd speranța unei Românii – sociologic, încă puternic minoritară, dar trează, și care a gustat deja libertatea – a fost siluită, se cade să se aștepte ca valul istoriei să îi șteargă de pe fața pămîntului! Și poate, va începe și pentru noi – dar și prin noi – o nouă istorie! De nu, ne vom merita soarta!

Cît de singuri am rămas!

Orice formă excesivă de deschidere reprezintă semnul ascuns al unei lipse. În pofida intuiţiilor psihologului naiv, multe din formulele noastre de raportare la „celălalt” nu urmează logica unei economii simbolice, care ar funcţiona după principiul: „dau ceea ce am în surplus”, ca să „îmi rămînă şi mie îndeajuns”, ci, paradoxal, regula lui: „dau cu asupra de măsură ceea ce nu am, şi, în consecinţă, ceea ce îmi va rămîne e şi mai neîndestulător”. Paradoxul enunţat, evidenţiat de psihologi prin numeroase strategii cognitive ocolite pe care le angajăm, dovedeşte cum, atunci cînd conştientizăm sau măcar simţim că nu suntem „ceea ce am dori” într-un registru anume al vieţii noastre (de la „recunoaşterea socială” pînă la „siguranţa de sine”, de la „cît de săraci suntem” pînă la „cît de mult suntem iubiţi de semeni”), avem tendinţa de a supralicita exact în direcția resurselor mobilizate precare. Refuzînd normalitatea moderaţiei, doar astfel ne vom putea întreţine, fantasmatic, iluzia lui „suntem în regulă”, „nu suntem nişte rataţi” şi vom încerca să convingem audienţa de puterea unui asemenea „adevăr”. Fenomenul este mai intens şi mai frecvent la „oamenii fără rădăcini”, cu o experienţă mai îndelungată a eşecului în sarcinile cotidiene, pe scurt, la cei care „sunt mereu duşi de val” (iar într-o ţară în care o pondere consistentă sociologic e alcătuită din asemenea personalităţi, gravitatea simptomului e sporită). De exemplu, veţi înţelege, poate, mai bine, oricît de inconfortabile ar fi aceste „descoperiri”, cum mulţi dintre părinţii români, activînd o supraprotecţie faţă de copiii lor, nu manifestă „iubirea fără limite” (aşa cum susţin, uneori, ”sincer”), căci, de fapt, îi întreţin într-o stare de dependenţă, care este opusul unei autentice iubiri, ce presupune autonomizarea „celuilalt”. Veţi revedea numeroasele imagini ale mămicilor înfofolindu-şi „natural” copiii peste măsură, ca „să nu răcească puiul”, contribuind la o scădere efectivă a rezistenţei organismului şi la o diminuare a imunităţii. Veţi regăsi scenariul – exersat aproape de fiecare dintre noi, involuntar – atunci cînd ne vine un oaspete: suntem disperaţi şi trebuie să-l cucerim simbolic. Aşadar, uităm să mai fim noi înşine, şi toată febra pregătirilor (finalizate de regulă prin mese copioase şi cît mai diversificate) inhibă orice capacitate de a fi „vii”, cu adevărat prezenţi la întîlnirea cu „celălalt”, aşa cum ar prescrie exigenţa „prieteniei”. După cum nu mai ştim să „sărbătorim”, cîtă vreme marile prilejuri de sărbătoare în familie sunt mai degrabă ocazii prealabile de „bătut covoare”,  „spălat gresia şi faianţa” şi „curăţat după dulapuri”, ca „să fim cum se cuvine”. Cum observaţi, rămîne gestica golită de sensul ascuns al bucuriei de a împărtăşi clipa cu „celălalt”. Tot astfel, veţi înţelege că cei care ni se afişează drept voluntari, „atotputernici”, vocali, care se bat cu pumnul în piept şi care se urcă pe toate tribunele ce le ies în cale sunt de fapt, cel mai adesea, nu cei mai „puternici”, ci cei mai slabi, mascîndu-şi cu această bravadă agresivă vulnerabilitatea identitară. Idioţii ni se prezintă drept „înţelepţi”, tîrfele publice devin „repere de inocenţă”, devalizatorii economiei naţionale ajung „modele de succes ale capitalismului românesc”, iar securiştii ordinari ne „eliberează de teroarea istoriei”. Iar un asemenea spectacol al violenţei excesului, în care actorii caută mereu „să pară altceva decît ceea ce sunt”, curge în faţa unei săli aproape goale şi foarte triste. Cine a descifrat tîlcul spectacolului probabil ca nu va mai veni vreodată în această sală. Cît de singuri am rămas!