Category: Uncategorized


Dintre țările lumii, în mod constant, în ultimii ani, cele din aria Europei nordice sunt situate pe primele ranguri în studiile interculturale în ceea ce privește ”guvernanța sau funcționalitatea instituțională”, ”siguranța și securitatea socială și economică”, ”capitalul social” etc – vezi, de exemplu, dinamica indicatorilor din Legatum Prosperity Index, cu cei 9 factori esențiali care contribuie la ”prosperitatea individuală și societală”: https://www.prosperity.com/rankings

 

Și totuși…, dacă alegem o cultură națională ca cea suedeză, care a constituit în multe privințe, în anii 70-80 ai secolului trecut, unul din exemplele superlative ale reușitei educaționale, studii recente atestă un ”declin major” al școlii suedeze, atît în registrul performanțelor educaționale, dar și al climatului educational și motivațional pentru actorii principali din sistem (profesori, elevi, studenți)…

https://quillette.com/2018/09/18/post-truth-and-the-decline-of-swedish-education/?fbclid=IwAR3LK-H-MD4s53NkQNb-YIKaeVhjMYoiFMU-pE8AtR0NtONYBCZ-jAy71Qk

 

Iată o parte a tabloului succint al acestei simptomatologii degenerative:

 

Depression and anxiety among children aged 10–17 also increased by more than 100 percent from 2006 to 2016. According to Sweden’s National Board of Health and Welfare, the reasons for this dramatic increase are most likely linked to schooling and the transition from school to adult life. Similarly, physicians have suggested that the soaring prescriptions for ADHD drugs in Sweden, where as many as nine percent of boys are medicated for ADHD in some counties, are related to factors within the school system.

Finally, there is a kind of malaise in the teaching profession. There is an acute shortage of teachers, mainly caused by a high dropout rate among students in education degree programs. A further crisis component is the selection of applicants. Today, only five percent of teachers deem their profession prestigious, and barely half of them would choose the same occupation again. This fall in teaching’s status is reflected in the sizable share of applicants with low grades from secondary school and who grew up in homes with less cultural capital. Moreover, teachers are one of the least satisfied groups in the Swedish labor market, even though teachers’ relative wages have increased sharply in recent years. A recent study showed that four out of ten active teachers are considering leaving the profession”.

 

Iar sursa principală a derivei, care a stat la baza acestei destructurări, este chiar filosofia social-constructivistă, postmodernă, bazată pe asumpții relativiste (o tendință similară a fost înregistrată și într-o altă cultură care a indus o ”revoluție educațională”, o dată cu baricadele Sorbonei din 1968, cea franceză, dar acolo s-a propus deja o revenire la educație de tip clasic: https://www.reuters.com/article/us-france-reforms-education/no-kid-left-behind-macron-tries-to-fix-frances-education-system-idUSKBN1JV0MM).

Postmodern, social-constructivist philosophy has been institutionalized in many Western countries’ school systems, and this has adversely affected educational quality. This approach contends that knowledge and reality are subjectively constructed, which implies that knowledge cannot be transferred from teacher to student and that objectively measuring academic ability and achievement should not even be attempted. Instead, students should be given freedom of choice in their learning and work independently to acquire supposedly general skills such as creativity and critical thinking, which are considered more durable than ‘facts’ arbitrarily arranged in core subjects.”

Și cel mai interesant: atît stînga, cît și dreapta au perseverat în prezervarea acestei paradigme ideologice care a modelat politicile din sistem, contribuind deopotrivă la eșecul de azi…

 

The antecedents of this development extend far back, to when Sweden’s modern school system was established in the 1960s. The abandonment of teacher-led instruction was strongly supported by the governing Social Democrats, who described the practice as “authoritarian to its core.” Instead, methods that would promote students’ independence and general critical thinking abilities were recommended. (…)

At the same time, a new center-Right government enacted a fourth curriculum in 1994, which adopted an even more explicit social-constructivist view of schooling. A committee comprised mostly of pedagogues and staff from the Ministry of Education who drafted the curriculum stated that “what is knowledge in one place is not necessarily knowledge in other places” and that “there are no ‘pure’ facts,” only facts that take on meaning from what we can see or detect. In line with these arguments, the committee suggested that “the selection of facts can vary locally” and that “not all pupils everywhere need to work with the same facts to reach a common understanding.”

 

Și care, peste toate, indică eșecul unui proiect antropologic al omului post-materialist, dominat de ”free choice” și de ”posesivitate experiențială”, care în pofida ”prosperității” (măsurate atît prin indicatori ”obiectivi”, cît și ”subiectivi”), produce un individ însingurat, vulnerabil, rătăcit în alegerile incontinente ale unor mijloace ce devin scopuri în sine, uitînd adevărata țintă. O țintă care poate fi atinsă printr-un model uman care se cuvine să recupereze, în ceasul din urmă,  valorile tradiției și ale culturii clasice.

Reclame

Conferința: 1918-2018. Prin oglinzile științei

2018-05-15_114325

Sau poate…

Gestul președintelui Iohannis de a accepta (fără nici o condiționare!) nominalizarea lui V. V. Dăncilă înclină să închidă jocul politicii autohtone pentru o perioadă de cel puțin 6 luni, dezamăgește și descumpănește profund acea Românie (mai) activă și responsabilă, care se presupunea că ar fi baza sa electorală și agentul unei schimbări pentru mîine. E de neînțeles în chip rațional decizia sa de a consimți la această ”soluție”, care poate să se bizuie pe o serie de considerente tactice, dar eșuează lamentabil dintr-o perspectivă strategică. Pe scurt, orice alt scenariu viitor care ar fi pornit de la refuzul de astăzi ar fi fost mai puțin costisitor și ar fi consolidat poziția pe termen mediu și lung a lui Iohannis și a României pe care ar (mai) fi putut-o reprezenta. E inexplicabilă orbirea consilierilor formali și informali ai președintelui (unii cu adevărat competenți și avizați), care nu i-au înfățișat consecințele erorii de astăzi.

Cîteva concluzii de etapă:

–          avem un președinte care și-a confirmat apartenenta la o ”ligă mică” a politicii, care în cel mai bun caz va reprezenta, la următoarele alegeri, ca mai mereu în celelalte cicluri electorale, ”varianta mai puțin rea”, nicidecum soluția pozitivă;

–          avem o opoziție incapabilă să vină cu o soluție unitară și credibilă de premier, chiar dacă tehnic dificil de agregat, dar care simbolic era foarte important acum să fie afirmată;

–          avem un partid de guvernămînt care dovedește cu asupra de măsură, după ”soluția” (penibilă!) Tudose, că prăbușirea poate avansa fără limite, că prin ei se poate mereu și mai rău, și că nu mai există un prag al conștientizării derizoriului și inadecvării;

–          avem o logică instituțională implicită de tip haită în funcționarea partidului celui mai puternic din România, care nu mai e ghidată de nici o umbră de raționalitate, meritocrație și bun-simț și în care singurul imperativ este căpătuirea prin capturare a tot ce mai poate fi, încă, prăduit;

–          avem o societate civilă care protestează emoțional și creativ, dar care e cvasi-incapabilă să susțină articulat o construcție politică alternativă la actual establishment, si care în ziua votului, în mare măsură, – întrucît ”oferta politică este dezamăgitoare” – preferă să meargă la Mall;

–          avem un viitor care începe, tot mai strident, să semene cu… trecutul. Sau poate…

Revelionul, în varianta sa comunistă, reprezenta o sărbătoare convertită, impusă pentru a suplini alungarea Crăciunului. Animată de un întreg cortegiu de simboluri travestite, care culminau cu Moş Gerilă, sărbătoarea trecerii dintre ani se dorea şi un prilej mascat pentru a dovedi că „v-am şters memoria sărbătorilor voastre degenerate”. Modul în care comuniştii se înstăpîniseră pe vieţile noastre e dovedit şi de felul în care ne chemau la lucru de Crăciun sau mergeam la şcoală pînă în preajma anului nou. Chiar şi obişnuinţele implicite de a ne „felicita” dovedesc reuşita proiectului de „ştergere a urmelor”: cei mai mulţi dintre noi ajunseserăm să trăim fierberea „sărbătorilor” în preajma „cumpenei” Revelionului, cînd ne telefonam febril apropiaţii. Şi prin acest exemplu putem urmări cum orice societate – şi cu atît mai mult una totalitară – trebuie să permită energiilor colective să se descarce, să îngăduie oamenilor care o compun ca să „vibreze” în jurul unui calendar al „sărbătorii”, care să decupleze, fie şi numai pentru o clipă, biografia de la istorie. Mai ales că atunci se scria, solicitant, „marea istorie”, a celor care, pasămite, „nu avuseseră loc în istorie”, dar care, de fapt, erau complet evacuaţi din ea. Aşadar, anul nou devenise o sărbătoare compensatorie în ciclul sărbătorilor „valorificate” de comunişti, care trebuia să consume imensa energie proprie aşteptării sociale a unui „nou început”. Şi cum cursul istoriei noastre adevărate era atît de sufocant, intensitatea trăirii „regenerării” era cu atît mai acaparatoare. Tot astfel, puterea totalitară „închidea ochii” cînd împovărarea omului obişnuit devenea excesivă. Bunăoară, sigur că se fura din CAP-uri, dar se fura cîte o unealtă sau o găleată de porumb. Faţă de furtul cu japca al pămîntului ţăranilor de către autorităţi, acest mic furtişag de supravieţuire era ceva „acceptabil”. Sigur că se mai fura din „fabrici şi uzine” cîte o freză sau o cutie de vopsele, dar conduita cu pricina nu era expresia vreunei înclinaţii perverse comunitar a „românului”, ci rezultatul unui calcul revelator: „păi daca voi – statul – m-aţi încălecat cu asupra de măsură, furîndu-mi viaţa, trimiţîndu-mă într-un oraş dormitor în care înfometăm în întuneric, atunci, mai lăsaţi-mă în pace să mă descurc”. Şi era, în limite „tolerabile”, lăsat în pace. Îmi amintesc un studiu „de tinereţe” al lui Vintilă Mihălescu dintr-un mamut industrial bucureştean asupra „stării patologice a angajaţilor”: nu puteai să nu observi o ciclicitate remarcabilă a „numărului de îmbolnăviri” – atestate prin concedii medicale – în cursul unui an. Era suficient să suprapui graficul cu pricina peste ciclurile agricole pentru a-ţi da seama că, an de an, „proletarii” români „se îmbolnăveau” atunci cînd nevoia de subzistenţă îi transforma în „ţărani”. Atunci cînd se reîntorceau în satele rădăcinilor lor – de care nu se puteau rupe niciodată – pentru a mai umple portbagajul Daciilor şi cotloanele boxelor de la bloc cu un sac de cartofi. Negreşit că întregul ansamblu de strategii compensatorii era binecunoscut de autorităţi, dar cîtă vreme proasta gestiune şi delirul ideologic nu putea „să le dea” oamenilor mai mult (de la alimente pînă la speranţe), era îngăduit tacit. Întristător e să descoperi, însă, la aproape trei decenii de la prăbuşirea oficială a comunismului, cum multe din aceste conduite mascate se conservă sau chiar prosperă. Astfel, deseori în locul vechilor sărbători autentice punem febra îndestulării şi goana după „petrecerile proletare”, după cum perseverăm, în toate cele, să ne furăm în continuare căciula. Pentru sănătatea noastră individuală şi comunitară, între „crăciunul” comunist şi Crăciunul dintotdeauna, s-ar cuveni să alegem, în sfîrşit, sărbătoarea adevărată.

20

 

Pentru noi, începutul conversiunii decisive a fost 20. În vreme ce aşteptam, uniţi şi singuri, să fim „raşi” de pe faţa pămîntului, în timp ce simţeam dincolo de ameninţarea explicită cu moartea (în oraş fuseseră deja zeci de oameni ucişi şi sute răniţi) că „aşa nu se mai poate” şi „de aici, orice ar fi, nu mai plecăm”, Ceauşescu a făcut gestul sinucigaş al organizării mitingului din Piaţa Palatului din 21 decembrie. Îmi amintesc luciditatea rece a zecilor de mii de timişoreni înfioraţi de noua metamorfoză: pe de o parte, gîndul clar că „de acum, nimeni şi nimic nu mă mai poate readuce la viaţa mea de înainte”, pe de altă parte, lipsa oricărei speranţe, provocată de atotputernicia dictatorului şi a aparatului represiv. În limitarea mea de atunci – deşi „ştiam” tot ce întîmplă în zona de dominaţie sovietică – nu îmi puteam, totuşi, imagina că „Ceauşescu va cădea”. Acesta era „softul” mental prin care „funcţionam” şi nu puteam, cei mai mulţi dintre noi, ieşi din cadrele în care crescusem şi ne aşezasem în lume. Astfel, „comunismul” devenise pentru majoritatea covîrşitoare a României reale singurul orizont posibil al biografiilor contorsionate pe care le consumam. Timpul în viaţă nu curge liniar. Şi nicicînd pentru noi, timişorenii, el nu a „explodat” mai năprasnic ca în acel răstimp de o zi, suspendat între o lume irespirabilă, de care părea să nu ne mai putem despărţi nicicînd (comunismul în care eram scufundaţi) şi una care părea că nu va putea niciodată veni (lumea democraţiei liberale). Şi astăzi cred că dacă Ceauşescu nu ar fi organizat atunci acea manifestaţie care i-a adus sfîrşitul, chiar dacă în cele din urmă schimbarea se producea în vreo formă sau alta, noi, timişorenii, urma să fim, degrabă, exterminaţi la scară de masă. Ori ceea ce s-a petrecut începînd cu 20, cînd Timişoara devine primul oraş liber al ţării, e de domeniul miracolului istoriei: armata – care trăsese în oameni pînă atunci – se solidarizează cu  manifestanţii, iar cei trimişi ca şi „gărzi patriotice” pentru a ne „aduce la ordine” deveniseră, degrabă, „de-ai noştri”. Astfel, indiferent de scenariile ascunse pe care ni le servesc, deloc inocenţi, cei care vor să ne explice cum au conspirat marile puteri, rămîne ceva esenţial pentru oamenii simpli care au fost actorii acelor zile. Şi care poate fi înţeles numai de către cei puţini – nu mai mult de 5% din populaţia ţării – care au participat la „revoluţie” nu numai prin intermediul televizorului. O schimbare atitudinală majoră e posibilă în măsura în care o experimentezi nemijlocit, şi nu o însușești din cărţi sau de pe micile ecrane. Căci de atunci, noi, cei 5%, nu am mai putut fi cumpăraţi de vechea viaţă şi de oamenii trecutului, chiar dacă aceştia aveau curînd să se înstăpînească progresiv, cu consimţămîntul tacit al celor 95%, peste viitorul nostru. Și în această minoritate tăcută, la fel de singură ca în zilele revoluţiei, se află speranţa unei Românii regăsite, demne, care aşteaptă să fie reclădită. Iar dacă ea l-a măturat pe Ceauşescu, cu infernalul lui aparat opresiv, la nevoie, o va mai face o dată, cu lichelele oligarhice ale tranziţiei.

 

 

Atunci cînd, după un exerciţiu sincer de empatie, încerci să portretizezi „tînăra generaţie intelectuală”, fie şi numai prin şansa pe care ai avut-o în fiecare an, ca universitar, de a te întîlni cu cîteva sute din reprezentanţii ei, bilanţul devine neliniştitor. Ceea ce răzbate cu putere este, înainte de toate, relaţia dezechilibrată cu memoria pe care tinerii „care gîndesc” (şi care ne vor conduce „mîine”) o întreţin. Atunci cînd, bunăoară, le amintesc, încercînd să fiu mai evocator la temele de psihopatologie colectivă, despre „marea cedare” din 1940 (pe care ţi-o circumscriu prin scurte naraţiuni stereotipe din cărţile de istorie, ca şi cum „nu i-ar privi pe ei”), sau mai cu seamă despre fenomenul Piteşti (despre care, aproape invariabil, nu ştiu nimic), nu poţi să nu exclami: „Cine v-a învăţat, programatic, să uitaţi?! Sau să nu aflaţi ceva ce este esenţial pentru identitatea voastră de azi şi de mîine”? Desigur, uitarea este psihologic necesară şi adaptativă. Există un mecanism individual, dar şi unul colectiv al uitării, care asigură un echilibru identitar cotidian. Dar nu poţi uita orice. Ceea ce a produs conversiuni dramatice, a răvăşit creşterea şi a dezarticulat ceea ce suntem pînă la a ne reaşeza într-o albie nouă, străină a istoriei noastre – deopotrivă personală şi colectivă – nu poate şi nu e sănătos să fie uitat. Poţi uita numai după ce ţi-ai pus oglinda în faţă, numai după ce ai integrat compromisurile, cedările, abandonul, fuga. Şi după ce, printr-un efort de responsabilizare, reîncepi să te reclădeşti. Altfel, tensiunea ruşinii şi a vinovăţiei lucrează, insidios, în noi, şi răbufneşte în cele mai neaşteptate chipuri. Or, progresiv în anii din urmă, creşte o nouă generaţie înspăimîntător de senină (civic) şi senilă (memorial) în raport cu istoria noastră recentă. Alături de această „amnezie” socială programată a reperelor importante ale trecutului se impune, paradoxal, şi o „hipermnezie” colectivă, artizanală şi relativizantă, care rememorează fapte mărunte, anecdotice (erau, desigur, „cozi la ulei şi adidaşi”, dar „în comunism toţi aveau măcar un loc de muncă, o locuinţă şi o siguranţă a zilei de mîine”). Totuşi, comunismul românesc nu a fost numai o succesiune de bancuri cu Ceauşescu rostite conspirativ de către o trupă de pionieri la cules de ştiuleţi, sfîrşită cu un foc de tabără. Ci ceva mai mult, mai grav, mai implicant. Căci cu infime excepţii, începînd cu mijlocul anilor 70 şi cu sfîrşitul iluziilor de schimbare, comunismul s-a înstăpînit peste societatea românească printr-un contract social implicit, la care am participat, în ponderi diferite, fiecare dintre noi. Iar „trezirea” brutală pe care o resimt tinerii mei însoţitori la confruntarea cu trecutul este cu atît mai greu de asumat: „Cum de nu am ştiut nimic despre asta!?”, se îngrozesc cei mai mulţi. Cum de „reeducarea” Piteştiului – ca să furnizez numai un „exemplu” ce se dorea generalizat la scara întregii societăţi -, care îl făcea pînă şi pe arhivarul ororii de dincolo de limite, Soljeniţîn, să califice „experimentul” drept “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, a rămas un loc viran? „Acolo puteaţi fi voi”, adaug eu (la Piteşti erau încarceraţi studenţi), îngheţîndu-i într-o stare de tulburare revoltată. Trădaţi, privindu-mă acum în faţă, cei mai mulţi înţeleg că aceste politici ale uitării din România recentă nu sunt decît forme mascate de subjugare colectivă. Astfel „reeducaţi”, ei, ca şi „părinţii” lor, nu reprezintă decît o masă de manevră „utilă” pentru cei care, transistoric, mult după moartea politică a comunismului, se consolidează ca moştenitori ai săi antrenaţi. Antrenaţi pentru furtul, o dată în plus, al istoriei noastre adevărate. Mai rămîn, desigur, distribuite generos pe piaţă, hip-hopul, manelele, vodevilul ”marilor VIP-uri” autohtone, circul și gălăgia telenovelelor politice. „Aveţi cu ce hrăni, iată ce bogaţi suntem!”.

Omul maimuță

De curînd, o echipă de geneticieni, după studii complexe, ne-a confirmat că noi, oamenii, partajăm 99% din „bagajul nostru genetic” cu cimpanzeii. O altă echipă de „experţi”, manipulînd variabile statistice care pornesc de la aceste referinţe biologice, ne-a dovedit că, în esenţă, suntem „la fel” cu vieţuitoarele păroase, şi că teza darwinistă poate fi susţinută cu temei, chiar şi „matematic”. Eu nu vreau să combat azi cît de mult ne „tragem din maimuţă”, ci numai să le dau dreptate într-o măsură rezonabilă celor care înclină să promoveze un asemenea model ontogenetic. Căci, într-adevăr, trăim înconjuraţi de o specie foarte răspîndită, sociologic influentă, a omului-maimuţă. Priviţi-i portretul şi contraziceţi-mă (dacă puteţi)… În primul rînd, la înfăţişare, seamănă semnificativ cu prototipul: păros în exces, transpirat aluvionar şi mucos alternativ (căci e „îmbolnăvit” de orice boare a vieţii, care îl stînjeneşte), se scarpină mult în cele mai neaşteptate momente ale zilei (ca atunci cînd ajunge în vecinătatea nesănătoasă a unui produs cultural, precum o carte sau o idee), mănîncă multe seminţe de dovleac, scuipă generos şi se crăcănează în faţa oricărei reprezentante de gen opus din aceeaşi specie, pe care o întîmpină cu chiote şi gîngăveli pişcătoare. De altfel, registrul auditiv e foarte relevant în a-i circumscrie portretul, căci asemeni originalului, ceea ce îl caracterizează precumpănitor e gălăgia pe care o animă ca mod de viaţă. Obişnuit să producă numai zgomot, el se inserează natural într-o lume a trăncănelii şi a lui „mi se rupe de voi”, comunicîndu-ne doar că refuză să comunice ceva cu noi, şi, în cele din urmă, şi cu el însuşi. E un individ fără memorie, ci numai cu umori. Fără idealuri, fără iluzii. Are, însă, întocmai ca mamiferul darwinian, o singură obsesie: a căţăratului. Cu orice preţ. Craca socială convenabilă sau scorbura politică profitabilă sunt ţintele sale instinctive. Şi în acest desiş din junglă în care o „scoţi la capăt” dacă sari mai bine, pe ramura mai „vîrtoasă”, conduita sa este, pînă la urmă, una „adaptativă”: aşa s-a „selectat natural” specia. Doar astfel poţi înfuleca banana „salvatoare” (un gadget mai „fain”, un serviciu mai „uşor”, o maşină mai „țeapănă”, o casă neapărat mai „mare”, o poziție mai ”bine situată”), care îţi astîmpără pîntecul înfometat de atîta strigătură şi fugăreală. Ce mai rămîne după o asemenea goană? Excesul, transpiraţia, mucii, scărpinatul, seminţele de dovleac, scuipatul, crăcănatul, gălăgia. O viaţă de om. Sau, mă rog, de maimuţă.

Se cade să se vindecăm de iluziile ce pot fi hrănite, uneori, de către o mare emoție, cum a fost cea experimentată în ultimele săptămâni. Căci în spatele acestei emoții consumate rămîne o Românie reală care, ca pondere electorală, este chiar mai consistentă decît cea febrilă, creativă, spontană, exigentă, care am descoperit-o în piețele publice ale marilor orașe, unită în revolta împotriva iraționalității și cinismului guvernanților. Desigur, mereu în istorie schimbarea este indusă de o minoritate activă, ce poate să fie coagulată și de către o emoție intensă. Dar în absența unei construcții pragmatice a unei platforme politice alternative, de jos în sus, care să capitalizeze acest uriaș rezervor de speranță și așteptare pentru ”un alt fel de politică la români”, și care ar putea iniția resetarea scenei politice autohtone, toate aceste ”victorii de etapă” (precum înlăturarea ordonanței) se vor pulveriza. În fapt, ”cealaltă” Românie (o voi numi convențional așa, deși mai corect ar fi să vorbim de ”celelalte” Românii, căci sunt foarte multe feluri de Românii) se arată a fi, în pofida aparentei tăceri, mult mai ”puternică” decît de imaginăm. Și e alcătuită precumpănitor din proiectul reușit al ”omului nou”, care a produs specia mutantului (omul asistat, dependent de stat, fără memorie, fără rădăcini, hrănit pavlovian cu firmiturile tranziției).

Prin urmare, iată ce găsesc necesar: un exercițiu prealabil de luciditate,  înțelegînd Româniile din România. Înțelegere realizată, în primul rînd, cu mijloacele științelor sociale, și nu cu verbul ”liderilor de opinie”, însoțită, mai apoi, de  asumarea faptului că orice schimbare nu se poate face în răspărul României mutante, negînd-o, ignorând-o, disprețuind-o, ci pătrunzîndu-i neputința și drama. Urmat, mai apoi, de o platformă politică alternativă, care să catalizeze resursele de expertiză, speranță și așteptări ale acestei Românii active, pentru o transformare radicală a tuturor Româniilor. Sigur, nu ”profetic”, nu cu ”lideri providențiali”, ci în jurul modelului democrației liberale, cu rîvnă, onestitate, decență. Negreșit, e un proces îndelungat, costisitor, dar acum, la începutul ciclului electoral ar fi cel mai potrivit să fie lansat. Căci baza socială de sprijin pentru un asemenea proiect e mai consistentă ca oricînd în România ultimilor 27 de ani (cu idei, valori, personaje, proiecții, toate maturizate). Altfel, vom rămâne, ca de atîtea ori după 1989, cu cenușa unei emoții. Și atît.

PS: Pentru o minimă ”documentare” de teren, iată un studiu de caz foarte expresiv despre portretul ”celeilalte Românii”:

http://adevarul.ro/news/politica/ura-scindeaza-romania-experimentul-pitesti-varianta-2017-8_58a93bbd5ab6550cb89b827e/index.html

Calea

Studiile psihopatologice tulburătoare realizate de Aaron Antonovsky asupra femeilor evreice care au trecut prin trauma extremă a deportării în lagărele de concentrare indicau o tendinţă neaşteptată. Cu cît trauma fusese pentru supravieţuitoare mai cumplită, cu atît ele se aratau la vîrsta senectuţii mai senine şi mai „stăpîne” pe propria lor viaţă (sau mai „reziliente”, cum spun terapeuţii). Investigaţia psihologică selectase femei născute între 1914-1923, care aveau, aşadar, la debutul războiului între 16 şi 25 de ani, şi care ajunseseră acum la o vîrstă foarte avansată. Deşi experimentaseră privaţiunile cele mai crîncene în anii războiului, supravieţuind miraculos, şi trecuseră mai apoi prin încercările migrării în Israel, ele probau o stranie rezistenţă. Chiar şi din punct de vedere neurofiziologic, în pofida unor sechele fizice moştenite din acei ani, sănătatea lor mentală era remarcabilă, mult superioară femeilor „obişnuite”, care trăiseră o viaţă normală, şi care indicau în multe privinţe acum, la bătrîneţe, semne ale degradării psihice. E ca şi cum trauma te întremează. Viaţa purtată sub semnul unui mîine care îţi este refuzat şi a unui „acum” care poate va fi ultimul se reaşează drastic. Încerci să sorbi fiecare clipă, să respiri fiecare fărămă de aer care iţi mai este dată, răscoleşti ultima speranţă. Şi mai apoi, dacă printr-o minune „scapi”, nu mai poţi face pe „uitucul”, devenind aceeaşi legumă socială nepăsătoare şi tîmpă civic, precum prototipul celor mai mulţi dintre semenii noştri „normali”. Vi-l amintiţi pe Corneliu Coposu, atunci cînd a apărut în spaţiul public după ‘89? Figura aceea stranie şi luminoasă, a unui bătrîn puternic şi senin deopotrivă, care trecuse, în tinereţea sa prin închisorile comuniste şi care, la Râmnicu-Sărat, după şase ani de recluziune severă, uitase chiar şi să vorbească? Privirea sa, ca şi întregul comportament exemplar de mai apoi, aveau să strige un înţeles mai adînc: oricîtă nedreptate şi suferinţă s-ar aduna într-un om condamnat pe nedrept de istorie, el poate rămîne întreg, dacă e hrănit de credinţă. Nici un călău al totalitarismului nu-l poate doborî pe Dumnezeu. Dar azi, printre aburii căldicei ai clipei, ce mai rămîne din noi? Cîţi rătăciţi! Ce gloată de nefericiţi! Obsedaţi de uşurătatea vieţii, acum, cînd avem „totul”, nu mai avem, în fapt, nimic. Într-o lume relativistă în care ecologismul, feminismul sau corectitudinea politică devin egali cu Dumnezeu, într-o lume în care nu mai avem Adevăr şi Morală, ci numai adevăruri şi morale, exerciţiul suferinţei devine un revelator al unei vieţi „nenorocite”. Privită ca un dezastru care se opune confortului existenţial, suferinţa corupe, descompune, sufocă. Atît Corneliu Coposu, cît şi supravieţuitoarele Auschwitz-ului ne transmit, însă, altceva: a fi întreg şi demn nu depinde de cît de „blîndă” e istoria cu destinul tău, ci de cît de puternică e credinţa din tine: credinţa în viaţă, în puterea speranţei, în Dumnezeu. Într-o Românie a blazării şi lehamitei, în care retorica lamentaţiei se conjugă „firesc” cu tentaţia autoinfirmizării, în care majoritatea semenilor noştri caută calea căldicică individual şi supravieţuirea igienică social, ce mai rămîne? O ultimă, dar neobosită speranţă: chiar şi atunci cînd totul pare pierdut, nimic nu este pierdut. Totul e să afli, în sfîrşit, Calea.

Timişoara mea

Atunci cînd specialiştii în psihosociologie încearcă să colecteze imaginile reper ale oamenilor dintr-o anumită comunitate despre ceea ce îi reprezintă, deseori primele asociaţii care le vin în minte sunt definitorii pentru întregul evaluat. Şi uneori, în nucleul imaginar al unui singur om poţi afla chipul condensat al unei întregi lumi, care e frecvent confirmat în „adevărul său” de rutinele statistice ale cercetărilor de teren pe eşantioane. Dacă ar fi pun în mişcare un exerciţiu de introspecţie, atunci cînd mă gîndesc la Timişoara, mi se activează, înainte de toate, imaginile decisive ale lui decembrie 1989, mai ales cele de dinainte de 22. Aici ştiu de atunci, pentru totdeauna, că e locul din ţară în care „se înghite” cel mai puţin nedreptatea. Iar cei care au trăit atunci conversiunea către noua viaţă, cu riscul aproape implacabil al lui „vom fi raşi de pe faţa pămîntului”, nu vor mai putea fi duşi de nas vreodată de (neo)comuniştii travestiţi ai „democraţiei originale”. Timişoara e şi locul în care, în copilărie, cei mai buni prieteni ai mei se numeau Zoli, Horst şi Bobo (de la Slobodan). Nu pot uita zvonul de primăvară plin de speranţă din ochii iubitei, în miezul unei primăveri exuberante din Parcul Rozelor. Îmi amintesc şi acum cu emoţie felul în care eu ortodoxul, după ce am asistat la o luminoasă slujba de duminică, am ascultat înfrigurat întîia oară la orgă, în Biserica Romano-catolică din Bălcescu, Passacaglia de Bach. Sau modul în care, hăituiţi de camerele video care „surprindeau” revolta tribunei incendiare, le strigam în faţă securiştilor ceea ce merită, şi o mai băteam pe Dinamo încă o dată, chiar cu preţul asumat al retrogradării pregătite temeinic de „cei care au grijă de noi”. Dar Timişoara nu e numai solidaritate, curaj, mireasma trandafirilor de mai, deschidere interetnică şi confesională, sfidarea autorităţii centrale abuzive. În egală măsură îmi vin degrabă în minte palatele ţigăneşti din centru, Mall-ul capitalist ridicat de către un securist notoriu, mititeii sfîrîind în balconul blocului de margine, scuipatul „natural” din staţia de tramvai adresat „plebei” cenuşii, înnămolită în plase. Ce poate integra toate aceste imagini contrastante? Există oare un liant capabil să susţină o eventuală speranţă în „trăinicia unui spirit al locului”, care să doboare toate mizeriile scăzătoare ale clipei? Ce vom alege, aşadar? Viena sau Istanbulul? Civilitatea sau circul public? Seccesion-ul de pe Corso sau turnuleţele flancate cu lei de ghips? În 1989 am mai ales o dată. Se părea că pentru toată România. Şi nu a ajuns, cu totul, nici pentru întreaga Timişoară. Merită să mai încercăm o dată.