Category: Uncategorized


În 1946-1947 nou instalata putere sovietică a decis să pedepsească prin înfometare (organizată sistematic) noile teritorii ocupate la capătul războiului. Avea ”experiență”:  în ”marea foamete” din Ucraina, din 1932-1933, au fost uciși deliberat 6 milioane de oameni (a se vedea, de exemplu: https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2011/01/cartea-neagra-a-comunismului1.pdf), într-un exercițiu ”pregătitor” pentru o acțiune și mai ”eficace” derulată în anii imediat postbelici. Mărturiile despre acel episod tragic care a urmat încheierii războiului sunt și astăzi ocultate în discursul public oficial, deși sunt amplu documentate de către istorici. Mai mult, deși tot mai puține, se păstrează și mărturiile celor care încă mai sunt în viață și au trecut prin acea urgie. Peste toate, faptul că noi, românii, nu știm aproape nimic despre cei (cifra e minimă) 300000 de români de dincolo de România (îndeosebi din Basarabia, cu epicentrul în Sudul Basarabiei) uciși prin această barbarie programată, este încă un semn că aceste politici ale uitării lucrează astăzi în noi. Imaginați-vă empatic, prin analogie, pentru a vă da seama de anvergura crimei, ce s-ar petrece cu noi dacă începînd de acum, cam pînă la anul pe vremea aceasta, ar fi uciși programat peste 2 milioane de români din interiorul granițelor țării. Pînă la urmă, pe acest fundal de uitare,  se pot (re)construi monștrii ideologiilor care au produs o asemenea oroare. Și în România a fost crîncen atunci, în zona Moldovei îndeosebi, dar nu atît seceta e ceea ce a produs nenorocirea, ci în primul rînd prezența fizică a Armatei Roșii pe teritoriul (care mai rămăsese ”al nostru”) din estul țării, prin jaful local sistematic al acesteia, alături de lipsa forței de muncă (fie oamenii pieriseră în război, fie, cu zecile de mii, erau deportați), în condițiile în care guvernul român, pînă în 1947, nu a administrat de facto teritoriul respectiv. Dar dacă în România a fost foarte greu, în teritoriile ocupate (Basarabia și Nordul Bucovinei) ceea ce s-a abătut asupra oamenilor e dincolo de orice limită imaginabilă a ororii. În numai un an a fost omorîtă prin înfometare cel puțin 10% din populația de pe fostul teritoriu al Basarabiei, partea cea mai afectată fiind chiar sudul provinciei, încorporată arbitrar la Ucraina. Cazuri numeroase de canibalism sau necrofagie sunt documentate astăzi de istoricii care descoperă, înspăimîntați, acele grozăvii, ca ultimă soluție de ”salvare” de foametea întreținută – culmea cinismului – într-una din regiunile cele mai bogate agricol ale statului sovietic. Urmările după un asemenea experiment social nu sunt doar în termeni de supraviețuire fizică și priveau în primul rînd ”recalibrarea” noului ”cetățean sovietic” în raport cu noul stăpîn, prin înfricoșarea extremă, ștergerea memoriei, spălarea creierelor, mancurtizare.  E tulburător să afli că un asemenea ”proiect” a fost gîndit inclusiv de ”oamenii de știință” sovietici din zona științelor sociale (sociologi, psihologi, istorici) care au consiliat ”adecvat” intervenția, pentru a fi cît mai ”eficace” (vezi, de exemplu, Rudolph J. Rummel, Lethal politics: Soviet genocide and mass murder since 1917. Routledge, 2017). Mărturia sociologului rus – exilat mai apoi în Statele Unite – Pitirim Sorokin este revelatoare, căci acolo nu este vorba doar despre analiza sociologică a consecințelor unei drame comunitare, ci despre ”foame” ca instrument manipulativ de intervenție în rețele de solidaritate, în resursele de memorie ale unei comunități, avînd ca țintă ultimă lichidarea oricărei rezistențe și ”alinierea” deplină la noua ordine (vezi, de exemplu: Pitirim A. Sorokin, Hunger as a factor in human affairs. Translated and with a Prologue by Elena P. Sorokin. Edited and with an Introduction by T. Lynn Smith. Gainesville: The University Presses of Florida, 1975). Despre repercursiunile acestui proiect de înfeudare prin crimă au scris documentat cercetătoarele Larisa Turea (vezi, de exemplu, Larisa Turea, Cartea foametei, București: Curtea Veche, 2008) sau Veronica Arpintin (de etnie ucraineană) (un foarte clarificator interviu poate fi parcurs aici: https://moldova.europalibera.org/a/28216673.html)

Un episod personal al Larisei Turea poate spune mai multe despre ”umbrele” peste timp ale acestei perioade, și despre implicațiile sale identitare:

”Eu am pornit spre această carte dintr-o amintire personală, părinţii mei erau pedagogi într-un sat din Lunca Prutului, erau mutaţi dintr-un sat în altul şi au nimerit într-un sat unde nu aveau rădăcini. Atunci concediul de maternitate era foarte mic, maică-mea era nevoită să caute pe cineva să mă ţină. A găsit o femeie care s-a oferit cu mare plăcere să fie dădaca mea, aveam câteva luni şi mai apoi a aflat că această femeie pe timpul foametei şi-a mâncat propriul copil. Şi această femeie se ataşase de mine, toată copilăria mea, ţin minte această umbră de femeie, care mă urmărea la şcoală, poate ea îşi imagina în mintea ei tulburată de aceste suferinţe că sunt fetiţa ei pe care o pierduse atunci. Maică-mea îmi povestea că a întrebat-o cum s-a întâmplat şi ea a zis: „Nu mai aveam nimic de mâncare, fetiţa a murit şi am mâncat-o”. Foarte senin așa, de parcă ar fi fost un cadou de la Dumnezeu şi că oasele le-a îngropat într-o cutie în curtea bisericii. Deci, devenise un ritual, pentru că oamenii se degradaseră, îşi pierdeau minţile la propriu de foame”.

Folosind o analogie cu lumea naturală, Jorn Rüsen (vezi, de exemplu, Jorn Rüsen, Using History: The Struggle over Traumatic Experiences of the Past in Historical Culture. Historein, 11, 14-18, 2011), care a încercat în studiile sale să pătrundă mecanismele individuale, dar și instituționale de depășire a poverii trecutului în Germania învinsă, sugerează cum asemeni oricărui corp fizic, și orice ”țesut” psihologic sau social supus unei presiuni externe progresive probează o ”rezistență a materialului” care crește liniar pînă la un anumit prag, rămîne aplatizată mai apoi pe măsură ce solicitarea extremă sporește și, invariabil, se ”frînge” abrupt în cele din urmă. Căci fiecare om, ca și fiecare societate, are un ”punct de ruptură” anume, iar ceea ce științele sociale (psihologia, sociologia, antropologia, istoria) pot să explice pe baza paradigmelor teoretice care le ordonează cunoașterea ”funcționează” doar în zona de ”liniaritate”. Ce se întîmplă, însă,  în zona lui după, precum atunci cînd o mare traumă istorică de tipul delirurilor totalitare se înstăpînește, acolo unde limitele ultime ale umanului sunt depășite de oroare, violență și arbitrariu?  În asemenea împrejurări, oamenii devin neoameni și ajung să ucidă, să producă rutinier durere semenilor, să fie complet decuplați de exigențe morale, să fie impasibili la suferință și nedreptate. Aceasta a fost ținta ultimă a experimentului totalitar: construcția unui nou aluat uman, rupt de umanitatea de odinioară, înfricoșat, dependent de stăpîn, fără memorie și fără rădăcini. Și dacă în societățile care au recuperat democrația liberală, precum cea germană, vindecarea prin confruntarea cu memoria totalitarismului a devenit o formă de pedagogie socială asumată comunitar, în lumea (post)sovietică ștergerea memoriei, victimizarea o dată în plus a victimelor și valorizarea calăilor rămâne o practică funcțională. Situîndu-se în zona de ”contaminare” chiar și după 30 de ani de post-comunism, lumea românească se impune să înceapă, în sfîrșit, întemeiat pe un adevăr încă viu, acest exercițiu neuitare. Fără de care reluarea experimentului devine oricînd posibilă…

 

Timișoara, 15 mai 2020

Calea

Studiile psihopatologice tulburătoare realizate de Aaron Antonovsky asupra femeilor evreice care au trecut prin trauma extremă a deportării în lagărele de concentrare indicau o tendinţă neaşteptată. Cu cît trauma fusese pentru supravieţuitoare mai cumplită, cu atît ele se aratau la vîrsta senectuţii mai senine şi mai „stăpîne” pe propria lor viaţă (sau mai „reziliente”, cum spun terapeuţii). Investigaţia psihologică selectase femei născute între 1914-1923, care aveau, aşadar, la debutul războiului între 16 şi 25 de ani, şi care ajunseseră la momentul studiilor la o vîrstă foarte avansată, aproape centenară. Deşi experimentaseră privaţiunile cele mai crîncene în anii războiului, supravieţuind miraculos, şi trecuseră mai apoi prin încercările migrării în Israel, ele probau o stranie rezistenţă. Chiar şi din punct de vedere neurofiziologic, în pofida unor sechele fizice moştenite din acei ani, sănătatea lor mentală era remarcabilă, mult superioară femeilor „obişnuite”, care trăiseră o viaţă normală, şi care indicau în multe privinţe acum, la bătrîneţe, semne ale degradării psihice. E ca şi cum trauma te întremează. Viaţa purtată sub semnul unui mîine care îţi este refuzat şi a unui „acum” care poate va fi ultimul se reaşează drastic. Încerci să sorbi fiecare clipă, să respiri fiecare fărîmă de aer care iţi mai este dată, răscoleşti ultima speranţă. Şi mai apoi, dacă printr-o minune „scapi”, nu mai poţi face pe „uitucul”, devenind aceeaşi legumă socială nepăsătoare şi tîmpă civic, precum prototipul celor mai mulţi dintre semenii noştri „normali”. Vi-l amintiţi pe Corneliu Coposu, atunci cînd a apărut în spaţiul public după ‘89? Figura aceea stranie şi luminoasă, a unui bătrîn puternic şi senin deopotrivă, care trecuse, în tinereţea sa prin închisorile comuniste şi care, la Râmnicu-Sărat, după şase ani de recluziune severă, uitase chiar şi să vorbească? Privirea sa, ca şi întregul comportament exemplar de mai apoi, aveau să strige un înţeles mai adînc: oricîtă nedreptate şi suferinţă s-ar aduna într-un om condamnat pe nedrept de istorie, el poate rămîne întreg, dacă e hrănit de credinţă. Nici un călău al totalitarismului nu-l poate doborî pe Dumnezeu. Dar azi, printre aburii căldicei ai clipei, ce mai rămîne din noi? Cîţi rătăciţi! Ce gloată de nefericiţi! Obsedaţi de uşurătatea vieţii, acum, cînd avem „totul”, nu mai avem, în fapt, nimic. Într-o lume relativistă în care ecologismul, feminismul sau corectitudinea politică devin egali cu Dumnezeu, într-o lume în care nu mai avem Adevăr şi Morală, ci numai adevăruri şi morale, exerciţiul suferinţei devine un revelator al unei vieţi „nenorocite”. Privită ca un dezastru care se opune confortului existenţial, suferinţa corupe, descompune, sufocă. Atît Corneliu Coposu, cît şi supravieţuitoarele Auschwitz-ului ne transmit, însă, altceva: a fi întreg şi demn nu depinde de cît de „blîndă” e istoria cu destinul tău, ci de cît de puternică e credinţa din tine: credinţa în viaţă, în puterea speranţei, în Dumnezeu. Într-o Românie a blazării şi lehamitei, în care retorica lamentaţiei se conjugă „firesc” cu tentaţia autoinfirmizării, în care majoritatea semenilor noştri caută calea căldicică individual şi supravieţuirea igienică social, ce mai rămîne? O ultimă, dar neobosită speranţă: chiar şi atunci cînd totul pare pierdut, nimic nu este pierdut. Totul e să afli, în sfîrşit, Calea.

Calificat de Soljenițîn – cel care a realizat cel mai cuprinzător inventar al ororilor Gulagului – drept “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, pe care nu o identifica în arealul sovietic, ci în experimentul Pitești, acest tragic episod al comunismului românesc iată că produce și astăzi un incredibil spectacol al efectului DIN PREZENT al spălării creierelor.

Vezi:

SAM_9_20_2019 , 11_47_34 AM

Vidare care, firește, provine dintr-o altă “sursă’’ decît cea a unei ideologii sau practici a ocupantului, și în care, în secvența istorică de odinioară, ‘’elevii” (români) și-au întrecut “profesorii” (sovietici) în exersarea ororii. Dincolo de prostia cruntă, dar și de ticăloșia însoțită de nevoia (evidentă) de a incita, pentru a atrage atenția – pe care altminteri nu le-ar acorda-o nimeni – a unor tineri rătăciți, simpla căutare a cîtorva evidențe privitoare la cine pot fi acești oameni care trăiesc în Romania reală de azi ne arată ca această “comunitate” (pe Facebook) are 5636 de persoane (cu siguranță, cifră ‘’îngroșată” prin  mijloace ‘’specifice’’, dar dincolo de asta, negreșit ramîn măcar cîteva sute) care o ‘’apreciază”, sute de like-uri la postări, o anumita vivacitate care sugerează că nu avem doar un caz de patologie individuală. Faptul că la 30 de ani de la Revoluția din 1989 se poate ca unul dintre cele mai împovărătoare și neasumate societal episoade traumatice ale comunismului românesc să producă o asemenea “coagulare” indică și reușita unor politici ale uitării, pe care toți cei care s-au perindat în spațiul politic post-comunist le-au promovat sau, măcar, le-au consimțit. Iar din această pastă de tăcere și ignoranță se pot naște, din nou și din nou, cu complicitatea noastră tăcută și iată, mai curînd decît ne-am aștepta, cei mai înfricoșători monștri: mutanții fără trecut, fără memorie, fără rădăcini, care se “avîntă’’ imbecil spre un nou ‘’viitor de aur”, manevrați îndemînatec de cei care, înainte și după 1989, au avut (si vor avea!) ”grijă” de noi…

 

 

afis_Conferinta_Alin_Gavreliuc_2019_04_03afis_web_final_UAIC

Afis wb

Începînd de astăzi, cartea (”Psihologia socială și dinamica personalității. Acumulări, sinteze, perspective”, Editura Polirom, Colecția Collegium, Iași, 2019, 520 pag., prefețe semnate de către Septimiu Chelcea și Adrian Opre) intră în librării sau poate fi comandată online. Sper să vă regăsesc nemijlocit la începutul primăverii în cadrul lansărilor de carte / întîlnirilor cu cititorii, care vor fi organizate la Timișoara, Cluj, București și Iași!

Link-ul de prezentare: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/6850

psihologia sociala_2

20

Pentru noi, începutul conversiunii decisive a fost 20. În vreme ce aşteptam, uniţi şi singuri, să fim „raşi” de pe faţa pămîntului, în timp ce simţeam dincolo de ameninţarea explicită cu moartea (în oraş fuseseră deja zeci de oameni ucişi şi sute răniţi) că „aşa nu se mai poate” şi „de aici, orice ar fi, nu mai plecăm”, Ceauşescu a făcut gestul sinucigaş al organizării mitingului din Piaţa Palatului din 21 decembrie. Îmi amintesc luciditatea rece a zecilor de mii de timişoreni înfioraţi de noua metamorfoză: pe de o parte, gîndul clar că „de acum, nimeni şi nimic nu mă mai poate readuce la viaţa mea de înainte”, pe de altă parte, lipsa oricărei speranţe, provocată de atotputernicia dictatorului şi a aparatului represiv. În limitarea mea de atunci – deşi „ştiam” tot ce întîmplă în zona de dominaţie sovietică – nu îmi puteam, totuşi, imagina că „Ceauşescu va cădea”. Acesta era „softul” mental prin care „funcţionam” şi nu puteam, cei mai mulţi dintre noi, ieşi din cadrele în care crescusem şi ne aşezasem în lume. Astfel, „comunismul” devenise pentru majoritatea covîrşitoare a României reale singurul orizont posibil al biografiilor contorsionate pe care le consumam. Timpul în viaţă nu curge liniar. Şi nicicînd pentru noi, timişorenii, el nu a „explodat” mai năprasnic ca în acel răstimp de o zi, suspendat între o lume irespirabilă, de care părea să nu ne mai putem despărţi nicicînd (comunismul în care eram scufundaţi) şi una care părea că nu va putea niciodată veni (lumea democraţiei liberale). Şi astăzi cred că dacă Ceauşescu nu ar fi organizat atunci acea manifestaţie care i-a adus sfîrşitul, chiar dacă în cele din urmă schimbarea se producea în vreo formă sau alta, noi, timişorenii, urma să fim, degrabă, exterminaţi la scară de masă. Ori ceea ce s-a petrecut începînd cu 20, cînd Timişoara devine primul oraş liber al ţării, e de domeniul miracolului istoriei: armata – care trăsese în oameni pînă atunci – se solidarizează cu  manifestanţii, iar cei trimişi ca şi „gărzi patriotice” pentru a ne „aduce la ordine” deveniseră, degrabă, „de-ai noştri”. Astfel, indiferent de scenariile ascunse pe care ni le servesc, deloc inocenţi, cei care vor să ne explice cum au conspirat marile puteri, rămîne ceva esenţial pentru oamenii simpli care au fost actorii acelor zile. Şi care poate fi înţeles numai de către cei puţini – nu mai mult de 5% din populaţia ţării – care au participat la „revoluţie” nu numai prin intermediul televizorului. O schimbare atitudinală majoră e posibilă în măsura în care o experimentezi nemijlocit, şi nu o însușești din cărţi sau de pe micile ecrane. Căci de atunci, noi, cei 5%, nu am mai putut fi cumpăraţi de vechea viaţă şi de oamenii trecutului, chiar dacă aceştia aveau curînd să se înstăpînească progresiv, cu consimţămîntul tacit al celor 95%, peste viitorul nostru. Și în această minoritate tăcută, la fel de singură ca în zilele revoluţiei, se află speranţa unei Românii regăsite, demne, care aşteaptă să fie reclădită. Iar dacă ea l-a măturat pe Ceauşescu, cu infernalul lui aparat opresiv, la nevoie, o va mai face o dată, cu lichelele oligarhice ale tranziţiei.

 

Momentul fondator al noii Românii: eliberați de frică (deși Ceaușescu era hotărît să ne extermine) și uniți în speranță, cu fața către Catedrală, în genunchi, rostind ”Tatăl nostru”… (Piața Operei, 20 decembrie 1989,Timișoara / foto: Constantin Duma).

Dintre țările lumii, în mod constant, în ultimii ani, cele din aria Europei nordice sunt situate pe primele ranguri în studiile interculturale în ceea ce privește ”guvernanța sau funcționalitatea instituțională”, ”siguranța și securitatea socială și economică”, ”capitalul social” etc – vezi, de exemplu, dinamica indicatorilor din Legatum Prosperity Index, cu cei 9 factori esențiali care contribuie la ”prosperitatea individuală și societală”: https://www.prosperity.com/rankings

 

Și totuși…, dacă alegem o cultură națională ca cea suedeză, care a constituit în multe privințe, în anii 70-80 ai secolului trecut, unul din exemplele superlative ale reușitei educaționale, studii recente atestă un ”declin major” al școlii suedeze, atît în registrul performanțelor educaționale, dar și al climatului educational și motivațional pentru actorii principali din sistem (profesori, elevi, studenți)…

https://quillette.com/2018/09/18/post-truth-and-the-decline-of-swedish-education/?fbclid=IwAR3LK-H-MD4s53NkQNb-YIKaeVhjMYoiFMU-pE8AtR0NtONYBCZ-jAy71Qk

 

Iată o parte a tabloului succint al acestei simptomatologii degenerative:

 

Depression and anxiety among children aged 10–17 also increased by more than 100 percent from 2006 to 2016. According to Sweden’s National Board of Health and Welfare, the reasons for this dramatic increase are most likely linked to schooling and the transition from school to adult life. Similarly, physicians have suggested that the soaring prescriptions for ADHD drugs in Sweden, where as many as nine percent of boys are medicated for ADHD in some counties, are related to factors within the school system.

Finally, there is a kind of malaise in the teaching profession. There is an acute shortage of teachers, mainly caused by a high dropout rate among students in education degree programs. A further crisis component is the selection of applicants. Today, only five percent of teachers deem their profession prestigious, and barely half of them would choose the same occupation again. This fall in teaching’s status is reflected in the sizable share of applicants with low grades from secondary school and who grew up in homes with less cultural capital. Moreover, teachers are one of the least satisfied groups in the Swedish labor market, even though teachers’ relative wages have increased sharply in recent years. A recent study showed that four out of ten active teachers are considering leaving the profession”.

 

Iar sursa principală a derivei, care a stat la baza acestei destructurări, este chiar filosofia social-constructivistă, postmodernă, bazată pe asumpții relativiste (o tendință similară a fost înregistrată și într-o altă cultură care a indus o ”revoluție educațională”, o dată cu baricadele Sorbonei din 1968, cea franceză, dar acolo s-a propus deja o revenire la educație de tip clasic: https://www.reuters.com/article/us-france-reforms-education/no-kid-left-behind-macron-tries-to-fix-frances-education-system-idUSKBN1JV0MM).

Postmodern, social-constructivist philosophy has been institutionalized in many Western countries’ school systems, and this has adversely affected educational quality. This approach contends that knowledge and reality are subjectively constructed, which implies that knowledge cannot be transferred from teacher to student and that objectively measuring academic ability and achievement should not even be attempted. Instead, students should be given freedom of choice in their learning and work independently to acquire supposedly general skills such as creativity and critical thinking, which are considered more durable than ‘facts’ arbitrarily arranged in core subjects.”

Și cel mai interesant: atît stînga, cît și dreapta au perseverat în prezervarea acestei paradigme ideologice care a modelat politicile din sistem, contribuind deopotrivă la eșecul de azi…

 

The antecedents of this development extend far back, to when Sweden’s modern school system was established in the 1960s. The abandonment of teacher-led instruction was strongly supported by the governing Social Democrats, who described the practice as “authoritarian to its core.” Instead, methods that would promote students’ independence and general critical thinking abilities were recommended. (…)

At the same time, a new center-Right government enacted a fourth curriculum in 1994, which adopted an even more explicit social-constructivist view of schooling. A committee comprised mostly of pedagogues and staff from the Ministry of Education who drafted the curriculum stated that “what is knowledge in one place is not necessarily knowledge in other places” and that “there are no ‘pure’ facts,” only facts that take on meaning from what we can see or detect. In line with these arguments, the committee suggested that “the selection of facts can vary locally” and that “not all pupils everywhere need to work with the same facts to reach a common understanding.”

 

Și care, peste toate, indică eșecul unui proiect antropologic al omului post-materialist, dominat de ”free choice” și de ”posesivitate experiențială”, care în pofida ”prosperității” (măsurate atît prin indicatori ”obiectivi”, cît și ”subiectivi”), produce un individ însingurat, vulnerabil, rătăcit în alegerile incontinente ale unor mijloace ce devin scopuri în sine, uitînd adevărata țintă. O țintă care poate fi atinsă printr-un model uman care se cuvine să recupereze, în ceasul din urmă,  valorile tradiției și ale culturii clasice.

Conferința: 1918-2018. Prin oglinzile științei

2018-05-15_114325

Sau poate…

Gestul președintelui Iohannis de a accepta (fără nici o condiționare!) nominalizarea lui V. V. Dăncilă înclină să închidă jocul politicii autohtone pentru o perioadă de cel puțin 6 luni, dezamăgește și descumpănește profund acea Românie (mai) activă și responsabilă, care se presupunea că ar fi baza sa electorală și agentul unei schimbări pentru mîine. E de neînțeles în chip rațional decizia sa de a consimți la această ”soluție”, care poate să se bizuie pe o serie de considerente tactice, dar eșuează lamentabil dintr-o perspectivă strategică. Pe scurt, orice alt scenariu viitor care ar fi pornit de la refuzul de astăzi ar fi fost mai puțin costisitor și ar fi consolidat poziția pe termen mediu și lung a lui Iohannis și a României pe care ar (mai) fi putut-o reprezenta. E inexplicabilă orbirea consilierilor formali și informali ai președintelui (unii cu adevărat competenți și avizați), care nu i-au înfățișat consecințele erorii de astăzi.

Cîteva concluzii de etapă:

–          avem un președinte care și-a confirmat apartenenta la o ”ligă mică” a politicii, care în cel mai bun caz va reprezenta, la următoarele alegeri, ca mai mereu în celelalte cicluri electorale, ”varianta mai puțin rea”, nicidecum soluția pozitivă;

–          avem o opoziție incapabilă să vină cu o soluție unitară și credibilă de premier, chiar dacă tehnic dificil de agregat, dar care simbolic era foarte important acum să fie afirmată;

–          avem un partid de guvernămînt care dovedește cu asupra de măsură, după ”soluția” (penibilă!) Tudose, că prăbușirea poate avansa fără limite, că prin ei se poate mereu și mai rău, și că nu mai există un prag al conștientizării derizoriului și inadecvării;

–          avem o logică instituțională implicită de tip haită în funcționarea partidului celui mai puternic din România, care nu mai e ghidată de nici o umbră de raționalitate, meritocrație și bun-simț și în care singurul imperativ este căpătuirea prin capturare a tot ce mai poate fi, încă, prăduit;

–          avem o societate civilă care protestează emoțional și creativ, dar care e cvasi-incapabilă să susțină articulat o construcție politică alternativă la actual establishment, si care în ziua votului, în mare măsură, – întrucît ”oferta politică este dezamăgitoare” – preferă să meargă la Mall;

–          avem un viitor care începe, tot mai strident, să semene cu… trecutul. Sau poate…