Latest Entries »

Conferința: 1918-2018. Prin oglinzile științei

2018-05-15_114325

Reclame

Sau poate…

Gestul președintelui Iohannis de a accepta (fără nici o condiționare!) nominalizarea lui V. V. Dăncilă înclină să închidă jocul politicii autohtone pentru o perioadă de cel puțin 6 luni, dezamăgește și descumpănește profund acea Românie (mai) activă și responsabilă, care se presupunea că ar fi baza sa electorală și agentul unei schimbări pentru mîine. E de neînțeles în chip rațional decizia sa de a consimți la această ”soluție”, care poate să se bizuie pe o serie de considerente tactice, dar eșuează lamentabil dintr-o perspectivă strategică. Pe scurt, orice alt scenariu viitor care ar fi pornit de la refuzul de astăzi ar fi fost mai puțin costisitor și ar fi consolidat poziția pe termen mediu și lung a lui Iohannis și a României pe care ar (mai) fi putut-o reprezenta. E inexplicabilă orbirea consilierilor formali și informali ai președintelui (unii cu adevărat competenți și avizați), care nu i-au înfățișat consecințele erorii de astăzi.

Cîteva concluzii de etapă:

–          avem un președinte care și-a confirmat apartenenta la o ”ligă mică” a politicii, care în cel mai bun caz va reprezenta, la următoarele alegeri, ca mai mereu în celelalte cicluri electorale, ”varianta mai puțin rea”, nicidecum soluția pozitivă;

–          avem o opoziție incapabilă să vină cu o soluție unitară și credibilă de premier, chiar dacă tehnic dificil de agregat, dar care simbolic era foarte important acum să fie afirmată;

–          avem un partid de guvernămînt care dovedește cu asupra de măsură, după ”soluția” (penibilă!) Tudose, că prăbușirea poate avansa fără limite, că prin ei se poate mereu și mai rău, și că nu mai există un prag al conștientizării derizoriului și inadecvării;

–          avem o logică instituțională implicită de tip haită în funcționarea partidului celui mai puternic din România, care nu mai e ghidată de nici o umbră de raționalitate, meritocrație și bun-simț și în care singurul imperativ este căpătuirea prin capturare a tot ce mai poate fi, încă, prăduit;

–          avem o societate civilă care protestează emoțional și creativ, dar care e cvasi-incapabilă să susțină articulat o construcție politică alternativă la actual establishment, si care în ziua votului, în mare măsură, – întrucît ”oferta politică este dezamăgitoare” – preferă să meargă la Mall;

–          avem un viitor care începe, tot mai strident, să semene cu… trecutul. Sau poate…

Revelionul, în varianta sa comunistă, reprezenta o sărbătoare convertită, impusă pentru a suplini alungarea Crăciunului. Animată de un întreg cortegiu de simboluri travestite, care culminau cu Moş Gerilă, sărbătoarea trecerii dintre ani se dorea şi un prilej mascat pentru a dovedi că „v-am şters memoria sărbătorilor voastre degenerate”. Modul în care comuniştii se înstăpîniseră pe vieţile noastre e dovedit şi de felul în care ne chemau la lucru de Crăciun sau mergeam la şcoală pînă în preajma anului nou. Chiar şi obişnuinţele implicite de a ne „felicita” dovedesc reuşita proiectului de „ştergere a urmelor”: cei mai mulţi dintre noi ajunseserăm să trăim fierberea „sărbătorilor” în preajma „cumpenei” Revelionului, cînd ne telefonam febril apropiaţii. Şi prin acest exemplu putem urmări cum orice societate – şi cu atît mai mult una totalitară – trebuie să permită energiilor colective să se descarce, să îngăduie oamenilor care o compun ca să „vibreze” în jurul unui calendar al „sărbătorii”, care să decupleze, fie şi numai pentru o clipă, biografia de la istorie. Mai ales că atunci se scria, solicitant, „marea istorie”, a celor care, pasămite, „nu avuseseră loc în istorie”, dar care, de fapt, erau complet evacuaţi din ea. Aşadar, anul nou devenise o sărbătoare compensatorie în ciclul sărbătorilor „valorificate” de comunişti, care trebuia să consume imensa energie proprie aşteptării sociale a unui „nou început”. Şi cum cursul istoriei noastre adevărate era atît de sufocant, intensitatea trăirii „regenerării” era cu atît mai acaparatoare. Tot astfel, puterea totalitară „închidea ochii” cînd împovărarea omului obişnuit devenea excesivă. Bunăoară, sigur că se fura din CAP-uri, dar se fura cîte o unealtă sau o găleată de porumb. Faţă de furtul cu japca al pămîntului ţăranilor de către autorităţi, acest mic furtişag de supravieţuire era ceva „acceptabil”. Sigur că se mai fura din „fabrici şi uzine” cîte o freză sau o cutie de vopsele, dar conduita cu pricina nu era expresia vreunei înclinaţii perverse comunitar a „românului”, ci rezultatul unui calcul revelator: „păi daca voi – statul – m-aţi încălecat cu asupra de măsură, furîndu-mi viaţa, trimiţîndu-mă într-un oraş dormitor în care înfometăm în întuneric, atunci, mai lăsaţi-mă în pace să mă descurc”. Şi era, în limite „tolerabile”, lăsat în pace. Îmi amintesc un studiu „de tinereţe” al lui Vintilă Mihălescu dintr-un mamut industrial bucureştean asupra „stării patologice a angajaţilor”: nu puteai să nu observi o ciclicitate remarcabilă a „numărului de îmbolnăviri” – atestate prin concedii medicale – în cursul unui an. Era suficient să suprapui graficul cu pricina peste ciclurile agricole pentru a-ţi da seama că, an de an, „proletarii” români „se îmbolnăveau” atunci cînd nevoia de subzistenţă îi transforma în „ţărani”. Atunci cînd se reîntorceau în satele rădăcinilor lor – de care nu se puteau rupe niciodată – pentru a mai umple portbagajul Daciilor şi cotloanele boxelor de la bloc cu un sac de cartofi. Negreşit că întregul ansamblu de strategii compensatorii era binecunoscut de autorităţi, dar cîtă vreme proasta gestiune şi delirul ideologic nu putea „să le dea” oamenilor mai mult (de la alimente pînă la speranţe), era îngăduit tacit. Întristător e să descoperi, însă, la aproape trei decenii de la prăbuşirea oficială a comunismului, cum multe din aceste conduite mascate se conservă sau chiar prosperă. Astfel, deseori în locul vechilor sărbători autentice punem febra îndestulării şi goana după „petrecerile proletare”, după cum perseverăm, în toate cele, să ne furăm în continuare căciula. Pentru sănătatea noastră individuală şi comunitară, între „crăciunul” comunist şi Crăciunul dintotdeauna, s-ar cuveni să alegem, în sfîrşit, sărbătoarea adevărată.

20

 

Pentru noi, începutul conversiunii decisive a fost 20. În vreme ce aşteptam, uniţi şi singuri, să fim „raşi” de pe faţa pămîntului, în timp ce simţeam dincolo de ameninţarea explicită cu moartea (în oraş fuseseră deja zeci de oameni ucişi şi sute răniţi) că „aşa nu se mai poate” şi „de aici, orice ar fi, nu mai plecăm”, Ceauşescu a făcut gestul sinucigaş al organizării mitingului din Piaţa Palatului din 21 decembrie. Îmi amintesc luciditatea rece a zecilor de mii de timişoreni înfioraţi de noua metamorfoză: pe de o parte, gîndul clar că „de acum, nimeni şi nimic nu mă mai poate readuce la viaţa mea de înainte”, pe de altă parte, lipsa oricărei speranţe, provocată de atotputernicia dictatorului şi a aparatului represiv. În limitarea mea de atunci – deşi „ştiam” tot ce întîmplă în zona de dominaţie sovietică – nu îmi puteam, totuşi, imagina că „Ceauşescu va cădea”. Acesta era „softul” mental prin care „funcţionam” şi nu puteam, cei mai mulţi dintre noi, ieşi din cadrele în care crescusem şi ne aşezasem în lume. Astfel, „comunismul” devenise pentru majoritatea covîrşitoare a României reale singurul orizont posibil al biografiilor contorsionate pe care le consumam. Timpul în viaţă nu curge liniar. Şi nicicînd pentru noi, timişorenii, el nu a „explodat” mai năprasnic ca în acel răstimp de o zi, suspendat între o lume irespirabilă, de care părea să nu ne mai putem despărţi nicicînd (comunismul în care eram scufundaţi) şi una care părea că nu va putea niciodată veni (lumea democraţiei liberale). Şi astăzi cred că dacă Ceauşescu nu ar fi organizat atunci acea manifestaţie care i-a adus sfîrşitul, chiar dacă în cele din urmă schimbarea se producea în vreo formă sau alta, noi, timişorenii, urma să fim, degrabă, exterminaţi la scară de masă. Ori ceea ce s-a petrecut începînd cu 20, cînd Timişoara devine primul oraş liber al ţării, e de domeniul miracolului istoriei: armata – care trăsese în oameni pînă atunci – se solidarizează cu  manifestanţii, iar cei trimişi ca şi „gărzi patriotice” pentru a ne „aduce la ordine” deveniseră, degrabă, „de-ai noştri”. Astfel, indiferent de scenariile ascunse pe care ni le servesc, deloc inocenţi, cei care vor să ne explice cum au conspirat marile puteri, rămîne ceva esenţial pentru oamenii simpli care au fost actorii acelor zile. Şi care poate fi înţeles numai de către cei puţini – nu mai mult de 5% din populaţia ţării – care au participat la „revoluţie” nu numai prin intermediul televizorului. O schimbare atitudinală majoră e posibilă în măsura în care o experimentezi nemijlocit, şi nu o însușești din cărţi sau de pe micile ecrane. Căci de atunci, noi, cei 5%, nu am mai putut fi cumpăraţi de vechea viaţă şi de oamenii trecutului, chiar dacă aceştia aveau curînd să se înstăpînească progresiv, cu consimţămîntul tacit al celor 95%, peste viitorul nostru. Și în această minoritate tăcută, la fel de singură ca în zilele revoluţiei, se află speranţa unei Românii regăsite, demne, care aşteaptă să fie reclădită. Iar dacă ea l-a măturat pe Ceauşescu, cu infernalul lui aparat opresiv, la nevoie, o va mai face o dată, cu lichelele oligarhice ale tranziţiei.

 

 

Atunci cînd, după un exerciţiu sincer de empatie, încerci să portretizezi „tînăra generaţie intelectuală”, fie şi numai prin şansa pe care ai avut-o în fiecare an, ca universitar, de a te întîlni cu cîteva sute din reprezentanţii ei, bilanţul devine neliniştitor. Ceea ce răzbate cu putere este, înainte de toate, relaţia dezechilibrată cu memoria pe care tinerii „care gîndesc” (şi care ne vor conduce „mîine”) o întreţin. Atunci cînd, bunăoară, le amintesc, încercînd să fiu mai evocator la temele de psihopatologie colectivă, despre „marea cedare” din 1940 (pe care ţi-o circumscriu prin scurte naraţiuni stereotipe din cărţile de istorie, ca şi cum „nu i-ar privi pe ei”), sau mai cu seamă despre fenomenul Piteşti (despre care, aproape invariabil, nu ştiu nimic), nu poţi să nu exclami: „Cine v-a învăţat, programatic, să uitaţi?! Sau să nu aflaţi ceva ce este esenţial pentru identitatea voastră de azi şi de mîine”? Desigur, uitarea este psihologic necesară şi adaptativă. Există un mecanism individual, dar şi unul colectiv al uitării, care asigură un echilibru identitar cotidian. Dar nu poţi uita orice. Ceea ce a produs conversiuni dramatice, a răvăşit creşterea şi a dezarticulat ceea ce suntem pînă la a ne reaşeza într-o albie nouă, străină a istoriei noastre – deopotrivă personală şi colectivă – nu poate şi nu e sănătos să fie uitat. Poţi uita numai după ce ţi-ai pus oglinda în faţă, numai după ce ai integrat compromisurile, cedările, abandonul, fuga. Şi după ce, printr-un efort de responsabilizare, reîncepi să te reclădeşti. Altfel, tensiunea ruşinii şi a vinovăţiei lucrează, insidios, în noi, şi răbufneşte în cele mai neaşteptate chipuri. Or, progresiv în anii din urmă, creşte o nouă generaţie înspăimîntător de senină (civic) şi senilă (memorial) în raport cu istoria noastră recentă. Alături de această „amnezie” socială programată a reperelor importante ale trecutului se impune, paradoxal, şi o „hipermnezie” colectivă, artizanală şi relativizantă, care rememorează fapte mărunte, anecdotice (erau, desigur, „cozi la ulei şi adidaşi”, dar „în comunism toţi aveau măcar un loc de muncă, o locuinţă şi o siguranţă a zilei de mîine”). Totuşi, comunismul românesc nu a fost numai o succesiune de bancuri cu Ceauşescu rostite conspirativ de către o trupă de pionieri la cules de ştiuleţi, sfîrşită cu un foc de tabără. Ci ceva mai mult, mai grav, mai implicant. Căci cu infime excepţii, începînd cu mijlocul anilor 70 şi cu sfîrşitul iluziilor de schimbare, comunismul s-a înstăpînit peste societatea românească printr-un contract social implicit, la care am participat, în ponderi diferite, fiecare dintre noi. Iar „trezirea” brutală pe care o resimt tinerii mei însoţitori la confruntarea cu trecutul este cu atît mai greu de asumat: „Cum de nu am ştiut nimic despre asta!?”, se îngrozesc cei mai mulţi. Cum de „reeducarea” Piteştiului – ca să furnizez numai un „exemplu” ce se dorea generalizat la scara întregii societăţi -, care îl făcea pînă şi pe arhivarul ororii de dincolo de limite, Soljeniţîn, să califice „experimentul” drept “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, a rămas un loc viran? „Acolo puteaţi fi voi”, adaug eu (la Piteşti erau încarceraţi studenţi), îngheţîndu-i într-o stare de tulburare revoltată. Trădaţi, privindu-mă acum în faţă, cei mai mulţi înţeleg că aceste politici ale uitării din România recentă nu sunt decît forme mascate de subjugare colectivă. Astfel „reeducaţi”, ei, ca şi „părinţii” lor, nu reprezintă decît o masă de manevră „utilă” pentru cei care, transistoric, mult după moartea politică a comunismului, se consolidează ca moştenitori ai săi antrenaţi. Antrenaţi pentru furtul, o dată în plus, al istoriei noastre adevărate. Mai rămîn, desigur, distribuite generos pe piaţă, hip-hopul, manelele, vodevilul ”marilor VIP-uri” autohtone, circul și gălăgia telenovelelor politice. „Aveţi cu ce hrăni, iată ce bogaţi suntem!”.

Omul maimuță

De curînd, o echipă de geneticieni, după studii complexe, ne-a confirmat că noi, oamenii, partajăm 99% din „bagajul nostru genetic” cu cimpanzeii. O altă echipă de „experţi”, manipulînd variabile statistice care pornesc de la aceste referinţe biologice, ne-a dovedit că, în esenţă, suntem „la fel” cu vieţuitoarele păroase, şi că teza darwinistă poate fi susţinută cu temei, chiar şi „matematic”. Eu nu vreau să combat azi cît de mult ne „tragem din maimuţă”, ci numai să le dau dreptate într-o măsură rezonabilă celor care înclină să promoveze un asemenea model ontogenetic. Căci, într-adevăr, trăim înconjuraţi de o specie foarte răspîndită, sociologic influentă, a omului-maimuţă. Priviţi-i portretul şi contraziceţi-mă (dacă puteţi)… În primul rînd, la înfăţişare, seamănă semnificativ cu prototipul: păros în exces, transpirat aluvionar şi mucos alternativ (căci e „îmbolnăvit” de orice boare a vieţii, care îl stînjeneşte), se scarpină mult în cele mai neaşteptate momente ale zilei (ca atunci cînd ajunge în vecinătatea nesănătoasă a unui produs cultural, precum o carte sau o idee), mănîncă multe seminţe de dovleac, scuipă generos şi se crăcănează în faţa oricărei reprezentante de gen opus din aceeaşi specie, pe care o întîmpină cu chiote şi gîngăveli pişcătoare. De altfel, registrul auditiv e foarte relevant în a-i circumscrie portretul, căci asemeni originalului, ceea ce îl caracterizează precumpănitor e gălăgia pe care o animă ca mod de viaţă. Obişnuit să producă numai zgomot, el se inserează natural într-o lume a trăncănelii şi a lui „mi se rupe de voi”, comunicîndu-ne doar că refuză să comunice ceva cu noi, şi, în cele din urmă, şi cu el însuşi. E un individ fără memorie, ci numai cu umori. Fără idealuri, fără iluzii. Are, însă, întocmai ca mamiferul darwinian, o singură obsesie: a căţăratului. Cu orice preţ. Craca socială convenabilă sau scorbura politică profitabilă sunt ţintele sale instinctive. Şi în acest desiş din junglă în care o „scoţi la capăt” dacă sari mai bine, pe ramura mai „vîrtoasă”, conduita sa este, pînă la urmă, una „adaptativă”: aşa s-a „selectat natural” specia. Doar astfel poţi înfuleca banana „salvatoare” (un gadget mai „fain”, un serviciu mai „uşor”, o maşină mai „țeapănă”, o casă neapărat mai „mare”, o poziție mai ”bine situată”), care îţi astîmpără pîntecul înfometat de atîta strigătură şi fugăreală. Ce mai rămîne după o asemenea goană? Excesul, transpiraţia, mucii, scărpinatul, seminţele de dovleac, scuipatul, crăcănatul, gălăgia. O viaţă de om. Sau, mă rog, de maimuţă.

Se cade să se vindecăm de iluziile ce pot fi hrănite, uneori, de către o mare emoție, cum a fost cea experimentată în ultimele săptămâni. Căci în spatele acestei emoții consumate rămîne o Românie reală care, ca pondere electorală, este chiar mai consistentă decît cea febrilă, creativă, spontană, exigentă, care am descoperit-o în piețele publice ale marilor orașe, unită în revolta împotriva iraționalității și cinismului guvernanților. Desigur, mereu în istorie schimbarea este indusă de o minoritate activă, ce poate să fie coagulată și de către o emoție intensă. Dar în absența unei construcții pragmatice a unei platforme politice alternative, de jos în sus, care să capitalizeze acest uriaș rezervor de speranță și așteptare pentru ”un alt fel de politică la români”, și care ar putea iniția resetarea scenei politice autohtone, toate aceste ”victorii de etapă” (precum înlăturarea ordonanței) se vor pulveriza. În fapt, ”cealaltă” Românie (o voi numi convențional așa, deși mai corect ar fi să vorbim de ”celelalte” Românii, căci sunt foarte multe feluri de Românii) se arată a fi, în pofida aparentei tăceri, mult mai ”puternică” decît de imaginăm. Și e alcătuită precumpănitor din proiectul reușit al ”omului nou”, care a produs specia mutantului (omul asistat, dependent de stat, fără memorie, fără rădăcini, hrănit pavlovian cu firmiturile tranziției).

Prin urmare, iată ce găsesc necesar: un exercițiu prealabil de luciditate,  înțelegînd Româniile din România. Înțelegere realizată, în primul rînd, cu mijloacele științelor sociale, și nu cu verbul ”liderilor de opinie”, însoțită, mai apoi, de  asumarea faptului că orice schimbare nu se poate face în răspărul României mutante, negînd-o, ignorând-o, disprețuind-o, ci pătrunzîndu-i neputința și drama. Urmat, mai apoi, de o platformă politică alternativă, care să catalizeze resursele de expertiză, speranță și așteptări ale acestei Românii active, pentru o transformare radicală a tuturor Româniilor. Sigur, nu ”profetic”, nu cu ”lideri providențiali”, ci în jurul modelului democrației liberale, cu rîvnă, onestitate, decență. Negreșit, e un proces îndelungat, costisitor, dar acum, la începutul ciclului electoral ar fi cel mai potrivit să fie lansat. Căci baza socială de sprijin pentru un asemenea proiect e mai consistentă ca oricînd în România ultimilor 27 de ani (cu idei, valori, personaje, proiecții, toate maturizate). Altfel, vom rămâne, ca de atîtea ori după 1989, cu cenușa unei emoții. Și atît.

PS: Pentru o minimă ”documentare” de teren, iată un studiu de caz foarte expresiv despre portretul ”celeilalte Românii”:

http://adevarul.ro/news/politica/ura-scindeaza-romania-experimentul-pitesti-varianta-2017-8_58a93bbd5ab6550cb89b827e/index.html

Calea

Studiile psihopatologice tulburătoare realizate de Aaron Antonovsky asupra femeilor evreice care au trecut prin trauma extremă a deportării în lagărele de concentrare indicau o tendinţă neaşteptată. Cu cît trauma fusese pentru supravieţuitoare mai cumplită, cu atît ele se aratau la vîrsta senectuţii mai senine şi mai „stăpîne” pe propria lor viaţă (sau mai „reziliente”, cum spun terapeuţii). Investigaţia psihologică selectase femei născute între 1914-1923, care aveau, aşadar, la debutul războiului între 16 şi 25 de ani, şi care ajunseseră acum la o vîrstă foarte avansată. Deşi experimentaseră privaţiunile cele mai crîncene în anii războiului, supravieţuind miraculos, şi trecuseră mai apoi prin încercările migrării în Israel, ele probau o stranie rezistenţă. Chiar şi din punct de vedere neurofiziologic, în pofida unor sechele fizice moştenite din acei ani, sănătatea lor mentală era remarcabilă, mult superioară femeilor „obişnuite”, care trăiseră o viaţă normală, şi care indicau în multe privinţe acum, la bătrîneţe, semne ale degradării psihice. E ca şi cum trauma te întremează. Viaţa purtată sub semnul unui mîine care îţi este refuzat şi a unui „acum” care poate va fi ultimul se reaşează drastic. Încerci să sorbi fiecare clipă, să respiri fiecare fărămă de aer care iţi mai este dată, răscoleşti ultima speranţă. Şi mai apoi, dacă printr-o minune „scapi”, nu mai poţi face pe „uitucul”, devenind aceeaşi legumă socială nepăsătoare şi tîmpă civic, precum prototipul celor mai mulţi dintre semenii noştri „normali”. Vi-l amintiţi pe Corneliu Coposu, atunci cînd a apărut în spaţiul public după ‘89? Figura aceea stranie şi luminoasă, a unui bătrîn puternic şi senin deopotrivă, care trecuse, în tinereţea sa prin închisorile comuniste şi care, la Râmnicu-Sărat, după şase ani de recluziune severă, uitase chiar şi să vorbească? Privirea sa, ca şi întregul comportament exemplar de mai apoi, aveau să strige un înţeles mai adînc: oricîtă nedreptate şi suferinţă s-ar aduna într-un om condamnat pe nedrept de istorie, el poate rămîne întreg, dacă e hrănit de credinţă. Nici un călău al totalitarismului nu-l poate doborî pe Dumnezeu. Dar azi, printre aburii căldicei ai clipei, ce mai rămîne din noi? Cîţi rătăciţi! Ce gloată de nefericiţi! Obsedaţi de uşurătatea vieţii, acum, cînd avem „totul”, nu mai avem, în fapt, nimic. Într-o lume relativistă în care ecologismul, feminismul sau corectitudinea politică devin egali cu Dumnezeu, într-o lume în care nu mai avem Adevăr şi Morală, ci numai adevăruri şi morale, exerciţiul suferinţei devine un revelator al unei vieţi „nenorocite”. Privită ca un dezastru care se opune confortului existenţial, suferinţa corupe, descompune, sufocă. Atît Corneliu Coposu, cît şi supravieţuitoarele Auschwitz-ului ne transmit, însă, altceva: a fi întreg şi demn nu depinde de cît de „blîndă” e istoria cu destinul tău, ci de cît de puternică e credinţa din tine: credinţa în viaţă, în puterea speranţei, în Dumnezeu. Într-o Românie a blazării şi lehamitei, în care retorica lamentaţiei se conjugă „firesc” cu tentaţia autoinfirmizării, în care majoritatea semenilor noştri caută calea căldicică individual şi supravieţuirea igienică social, ce mai rămîne? O ultimă, dar neobosită speranţă: chiar şi atunci cînd totul pare pierdut, nimic nu este pierdut. Totul e să afli, în sfîrşit, Calea.

Timişoara mea

Atunci cînd specialiştii în psihosociologie încearcă să colecteze imaginile reper ale oamenilor dintr-o anumită comunitate despre ceea ce îi reprezintă, deseori primele asociaţii care le vin în minte sunt definitorii pentru întregul evaluat. Şi uneori, în nucleul imaginar al unui singur om poţi afla chipul condensat al unei întregi lumi, care e frecvent confirmat în „adevărul său” de rutinele statistice ale cercetărilor de teren pe eşantioane. Dacă ar fi pun în mişcare un exerciţiu de introspecţie, atunci cînd mă gîndesc la Timişoara, mi se activează, înainte de toate, imaginile decisive ale lui decembrie 1989, mai ales cele de dinainte de 22. Aici ştiu de atunci, pentru totdeauna, că e locul din ţară în care „se înghite” cel mai puţin nedreptatea. Iar cei care au trăit atunci conversiunea către noua viaţă, cu riscul aproape implacabil al lui „vom fi raşi de pe faţa pămîntului”, nu vor mai putea fi duşi de nas vreodată de (neo)comuniştii travestiţi ai „democraţiei originale”. Timişoara e şi locul în care, în copilărie, cei mai buni prieteni ai mei se numeau Zoli, Horst şi Bobo (de la Slobodan). Nu pot uita zvonul de primăvară plin de speranţă din ochii iubitei, în miezul unei primăveri exuberante din Parcul Rozelor. Îmi amintesc şi acum cu emoţie felul în care eu ortodoxul, după ce am asistat la o luminoasă slujba de duminică, am ascultat înfrigurat întîia oară la orgă, în Biserica Romano-catolică din Bălcescu, Passacaglia de Bach. Sau modul în care, hăituiţi de camerele video care „surprindeau” revolta tribunei incendiare, le strigam în faţă securiştilor ceea ce merită, şi o mai băteam pe Dinamo încă o dată, chiar cu preţul asumat al retrogradării pregătite temeinic de „cei care au grijă de noi”. Dar Timişoara nu e numai solidaritate, curaj, mireasma trandafirilor de mai, deschidere interetnică şi confesională, sfidarea autorităţii centrale abuzive. În egală măsură îmi vin degrabă în minte palatele ţigăneşti din centru, Mall-ul capitalist ridicat de către un securist notoriu, mititeii sfîrîind în balconul blocului de margine, scuipatul „natural” din staţia de tramvai adresat „plebei” cenuşii, înnămolită în plase. Ce poate integra toate aceste imagini contrastante? Există oare un liant capabil să susţină o eventuală speranţă în „trăinicia unui spirit al locului”, care să doboare toate mizeriile scăzătoare ale clipei? Ce vom alege, aşadar? Viena sau Istanbulul? Civilitatea sau circul public? Seccesion-ul de pe Corso sau turnuleţele flancate cu lei de ghips? În 1989 am mai ales o dată. Se părea că pentru toată România. Şi nu a ajuns, cu totul, nici pentru întreaga Timişoară. Merită să mai încercăm o dată.

 

… pornind de la episodul  https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10209227576225315&set=a.10200147529669826.2199989.1198524806&type=3&theate:

 

Găsesc ca am ajuns la un punct dincolo de care această  ”discuție” (https://www.facebook.com/gavreliuc/posts/10209230163810003?notif_t=comment_mention ) nu mai poate continua, căci s-a trecut cea din urmă graniță a bunei cuviințe. Niciodată, la nici un pelerinaj, biserica nu a PRETINS bani/daruri/bunuri (sau, ca la expoziția de la care a pornit toată tevatura, ”bilete de intrare”). Pelerinii sunt cei care au donat, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Așadar, mi se pare că răsturnați adevărul, și folosiți trunchiat ”datele”  care provin din surse ”sigure” (precum rezervorul de informații  de mare ”acuratețe” de tipul ”stirileprotv”).

 

Dar, dincolo de toate, pe fond, deloc, dar absolut deloc nu despre acest subiect era vorba în intervenția Societății Timișoara. Mai mult, în poziția ST argumentele de factură religioasă nu interveneau deloc în solicitarea pe care am făcut-o, ci cele de natură etică (o etică foarte seculară, asociată drepturilor omului), juridică (privitoare la grave inadvertențe procedurale) și politică (legate de contaminarea poveștii cu imixtiunea statului totalitar chinez). Am să păstrez pe contul meu aceste intervenții ale dvs., domnule Cartograur Somth,  pentru că ele constituie o demonstrație de manual (se pot seminariza cu studenții, chiar mi-ați furnizat un material foarte util la îndemână!) despre cum se pot manipula oamenii care nu au un discernământ structurat sau sunt complet neinformați despre subiectul ”țintă”, mai ales dacă le poți stârni un val de emoție difuză. Vă adresați, totuși, unui profesor de psihologie socială, care cu aceste topici se ocupă, și care poate să vă decodifice cu ușurință ”înclinațiile”.

 

Așadar, deși ST nu a vorbit deloc despre problematica religioasă a poveștii, atacatorii ei au deturnat discursul critic inițial și argumentele sale către tema ”moaștelor”, temă generatoare de emoție și revoltă, pentru cei care, neîmbisericiți (sociologic majoritari) reacționează instinctiv la ”hoția popilor”. Inițiatorii mesajului, animați de bună credință, v-au furnizat, în mod repetat, argumente, pe care nimeni nu le-a auzit (ele pot fi citite în postările anterioare) și au încercat să vă atragă atenția că ”nu despre asta e vorba în propoziție”.  În realitate, atacatorii nici nu doreau, în fapt, să audă argumente, căci ceea ce se dorea nu era decât eliminarea mesajului inițial deranjant și discreditarea purtătorilor lui. Cum se poate obține mai ușor un asemenea deziderat? Prin asocierea inițiatorului mesajului cu ceva stânjenitor, degradant, scăzător (care nu are legătură cu mesajul). Și cine să atace? Preferabil cineva care să fie cu atât mai vocal, cu cât e mai ascuns  (nu întâmplător, cele mai vehemente atacuri provin de la conturi de Facebook care sunt ale unor ”umbre”, și nu ale unor persoane cu nume și prenume și cu identitate asumată). Și care să ocupe ”scena” pretinsului dialog printr-o impulsivitate nevrotică (în fapt, specia atacatorului nici nu dorește, vreodată, vreun dialog; dacă și l-ar fi dorit ar fi putut intra pe ușa deschisă cu bună credință de câteva ori). Cum se manifestă? Printr-o avalanșă de mesaje, care copleșesc prin vehemență, visceralitate și …cantitate (mă și întreb, oare, cum arată ziua obișnuită a unui personaj care aparține categoriei? / mai are răgazul unei reflecții? / mai ”face” și altceva pentru – mă iertați, era să zic ”sufletul” său, dar mi-am corijat greșeala, căci pentru ”categorie” sufletul e o entitate dogmatică sau, în cel mai bun caz, o metaforă – … economia  unei zile? ).

 

Așadar, să recapitulăm. A spune ceva ce nu ne convine și lovește în interesele noastre. OK. Nu atacăm conținutul mesajului P (”petiție”) produs de A, ci îl atacăm pe A. Cum? Prin învăluire (sursa atacului nici nu își dezvăluie identitatea)! Se creează o temă M (”moștele”) care, prin scanarea subiectelor publice discreditabile, e în ”top” (independent de legitimitatea plasării sale acolo) și se forțează argumentația pentru a o transforma într-o temă similară cu P. Nu are importanță că nu are nici o legătură. Cu cât e mai contrastantă, e mai eficace (Aronson, un teoretician de primă mână al influenței sociale, spunea că ”nu are importanță cine ce spune în jocul manipulării, ci important e ca cel care atacă să o facă aruncând pe piață un subiect cât mai sângeros simbolic. Doar așa poate spera să îl doboare pe celălalt”). Apoi se bombardează publicul țintă cu o încrâncenare și o vehemență pe care A nu o avea niciodată (căci A mai are și altceva de făcut). Se stârnește, se amenajează (vorba lui Goffman) și se dirijează emoția publică. Un postulat clasic în psihologia influenței sociale (probat experimental) afirmă că o atitudine construită preponderent la nivel cognitiv este destructurată mai ușor prin argumente emoționale. Așadar, dacă publicul nostru (destul de ”buimac”, în cele mai multe cazuri) a ”aflat” prin intermediul  mesajului P inițiat de A că e ceva ”în neregulă”, îi stârnim o emoție puternică asociativă, și îi ”dăm în cap” lui A, prin alăturarea cu M (”moaștele”), ceea ce conduce la restructurarea cognitivă a lui P, conformă cu interesele noastre. Căci, nu-i așa, ce credibilitate poate să pretindă un ”retrograd”, ”dogmatic”, ”înapoiat”, ”sofist”, ”ipocrit”, ”așa-zis profesor universitar” etc, care mai are și naivitatea să recunoască public că este un creștin-ortodox practicant (moment în care se cultivă culmea dezgustului!), câtă vreme el consimte la ”puparea stârvurilor”. Și, prin activarea erorii de suprageneralizare (overgeneralization cognitive bias), A este discreditat ”integral” (dacă e ”ortodox”, înseamnă că e cu ”stârvurile” și e un ”înapoiat” în ”toate cele” și nu e ”bun” pentru „nimic”, precum profesura…, deci nu merită să mai fie ascultat / când nu trebuie, ca în alte vremuri nu foarte îndepărtate, să fie și eliminat).  Efectul (repet, pentru cei cu discernământul  diminuat sau pentru cei complet neinformați asupra temei) este îndepărtarea igienică de A, și, pe cale de consecință, de mesajul pe care l-a promovat, P, urmat de restructurarea cognitivă a publicului țintă, conform intereselor celor care au atacat (nu conform adevărului, care este doar o entitate instrumentală). Și, în sfârșit, să celebrăm ”victoria”: aducerea în ”matca noastră”, a celor care vedem ”drept” lucrurile.

Dar în povestea de mai sus, pur si simplu, A a spus P. Atât.

La P se poate răspunde cu contraargumente, în măsura în care B, cel care îi răspunde, poate împărtăși aceleași premise cu A. Cum în viața reală rareori A și B au aceleași premise, dialogul civilizat, roditor, adevăratul dialog e cel în care A și B se ”adună” împreună pentru a merge dincolo de premisele lor inițiale disjuncte, printr-o reconfigurare îmbogățită a perspectivelor personale inițiale. Este evident că nu avem de-a face acum cu așa ceva.

Pe scurt:

  • Pentru că B (”atacatorul”) nu și-a dezvăluit identitatea;
  • Pentru că B nu a deschis nici una din porțile către dialog înspre care a fost invitat;
  • Pentru că B a perseverat în a lovi fără temei în PERSOANA celui care inițiat mesajul;
  • Pentru că B a deturnat repetat mesajul inițial înspre ținte care nu au nici o legătură cu conținutul acestui mesaj, probând rea credință (probabil interesată sau, pur și simplu, … dogmatică) am hotărât să blochez toate mesajele de acest tip de acum înainte și pe cei care le lansează).

Nu voi îngădui ca și contul meu de Facebook să devină teritoriul unor manipulări ordinare, ci îl voi păstra în continuare, cu puterile mele – câte sunt – și cu discernământul meu – întemeiat pe valorile în care cred – un spațiu al ”călătoriei alături de celălalt”, călăuzită de adevărurile care contează.