Latest Entries »

Un episod jurnalistic recent http://adevarul.ro/locale/timisoara/de-banateanii-diferiti-ei-accepta-mai-usor-ungur-sarb-neamt-decat-oltean-moldovean–explicatii-sociologice-1_54f2f028448e03c0fd1a8b08/index.html, care m-a adus în postura de protagonist involuntar, mă determină să iau poziție față de un mod de a face presă și mă obligă, în ce mă privește, să pun lucrurile la punct. Reiau poziția mea pe care am adresat-o ziarului cu pricina.
Încep prin a-mi cere iertare cititorilor articolului semnat de domnul Ștefan Both, care pot deduce, din felul în care a fost conceput articolul respectiv, că sunt unul din susținătorii fervenți ai tezei principale mobilizate de jurnalist: bănățenii sunt ”buni și puri”, iar ”ceilalți” (în special oltenii) sunt ”aducători de rele” și, prin ”contaminarea” pe care o exercită, destructurează ordinea ”mai așezată” a locului. Găsesc că o asemenea teză alimentează o ideologie a disprețului, iar faptul că încă din titlul articolului sunt invocat (prin ”explicațiile sociologice” pe care le ”livrez”) nu are decât rolul să legitimeze, cu ”mijloacele științei”, o asemenea aserțiune. Așadar, mă dezic cu toată hotărârea de o astfel de interpretare și îi rog pe cititori să fie preveniți.
Câteva detalii de ”ambianță comunicațională”, dar pilduitoare pentru modul de a face jurnalism: toate afirmațiile mele din corpul articolului sunt un colaj din declarații mai vechi, scoase din context, obținute prin dialoguri telefonice înregistrate brut, fără ca eu să îmi dau vreodată acordul asupra formulării finale, și sunt însăilate de către un autor care ”are concluzia” stabilită de la bun început. Totodată, întreaga demonstrație argumentativă e articulată selectiv, părtinitor și tendențios, iar ”personalitățile” invocate (și citate, inclusiv cu greșeli de redactare) nu sunt decât un ”agent mobilizator util”, convocat corespunzător pentru ”cauză”.
Am să încerc să rezum punctul meu de vedere – inclusiv așa cum se conturează în urma studiilor pe care le-am coordonat – asupra acestui subiect sensibil, care ar merita mai multă atenție critică, discernământ și empatie, decât emoție sterilă și visceralitate.
Prin urmare, da, afirmam că pentru românul bănățean, imaginea ”celuilalt regional” (precum ”moldoveanul” sau ”olteanul”) este mai negativă decât imaginea ”celuilalt etnic” (”german”, ”sârb”, ”maghiar”). Dar, așa cum subliniam, e vorba despre imagine (categorie cognitivă, deci, reprezentare socială, stereotip), nu despre realitate. Iar când afirmam ”românul bănățean îl preferă pe celălalt etnic” avem în vedere atitudinea, nu comportamentul nemijlocit. Sau, pentru a mă exprima în termenii psihologiei sociale, este vorba de o raportare categorială (cum te raportezi la categoria de ”oltean”, bunăoară) și nu una particularizată (cum te raportezi la omul concret din fața ta, despre care afli, de exemplu, că este de ”dincolo de Orșova”). Tendința apare constant în studiile derulate pe eșantioane în regiune, dar, pentru a-l parafraza pe Andrei Oișteanu care a scris o sinteză profundă și documentată despre ”imaginea evreului în cultura română”, eu îl analizez în acest registru mai degrabă pe bănățeanul imaginar, decât pe bănățeanul real. În numeroase contexte, studiile de psihologie socială atestă cum în condiții concrete de interacțiune reciproc recompensatoare, mai ales atunci când se identifică un scop comun supraordonat (precum cel de ”a ne fi mai bine împreună”), pornind de atitudini retractile se poate ajunge (și s-a ajuns, slavă Domnului, în atâtea cazuri!) la comportamente deschise, generoase față de cel care era perceput drept reprezentantul unei categorii ”respinse”. Dar imaginea despre celălalt este mereu puternic influențată de o realitate a interacțiunii, iar aceasta a avut implicații depreciative în România în privința raporturilor inter-regionale. Fenomenul se întâmplă pretutindeni în regiunile românești, deci nu este un ”caz bănățean”. În Banat, istoria generoasă de la bun început a conviețuirii cu ”celălalt etnic” a fost contrabalansată de o politică administrativă în care, după Marea Unire, dar mai ales în anii comunismului, deliberat, au fost aduși în poziții executive reprezentanții ai altor Românii, conform unei ideologii omogenizatoare care își propunea realizarea unui liant uman ”nou”. Astfel poți decodifica obsesia celor care au pus în mișcare acest proiect structural de mare amploare de a șterge memoria locală și identitățile construite în jurul unei istorii înrădăcinate în veacuri, prin activarea vulgatei naționale omogenizatoare, a ”României multilateral dezvoltate”. Acest corp social se cuvenea să devină un aluat unitar, reunit în jurul ”conducătorului iubit”, care, vizionar, se îndrepta în istorie spre un teritoriu nou (”raiul comunist”), cu un popor ”nou”, modelat printr-un adevărat fenomen Pitești generalizat la scară de masă. Cine are amnezii subite își poate aminti instituția repartiției, în care absolvenții unor instituții de învățământ dintr-o parte a țării erau programatic alungați în partea opusă, tocmai în numele acestei politici omogenizatoare cu orice preț. Sigur că au fost tensiuni, sigur că societatea a reacționat împotriva acestor fenomene percepute ca adevărate silnicii instituționale, dar în cele mai multe cazuri, așa cum voi argumenta mai jos, rezultatul a fost, global vorbind, mai degrabă unul descurajant pentru puterea comunistă. Vechile identități rămâneau vii (cu toate prefacerile conjuncturale), iar noii veniți, în cele mai multe cazuri, au asumat firesc (nu, însă, fără ”negocieri”) spiritul locului, ca în orice proces aculturativ, în care ambele părți se îmbogățesc, dar în care cultura integratoare înglobează, în cele din urmă, pe cel integrat în ea. Sau, ca să vorbim în termenii discursivi anteriori, aceștia au devenit bănățeni, chiar dacă la adresa unora dintre ei a rămas, la nivelul reprezentării sociale, reziduul stereotip originar.
Apoi, am afirmat explicit că ”bănățenitatea” nu este un dat, rezultatul unei ”biologii sociale”, ci mai degrabă o descriere convențională a unui mod de viață asumat implicit, un ansamblu de memorii colective împărtășite, un set de valori și atitudini sociale transmis intergenerațional de către cei care compun realitatea socială a locului (care, demografic vorbind, s-a modificat semnificativ). Cu alte cuvinte, cine argumentează astăzi operând cu inferenţe generalizatoare de tipul unor reflecţii etnopsihologice de început de secol XX, care vorbește despre corpuri de populaţii omogene cu trăsături psiho-sociale distincte, fie este ignorant (și, deci, e mânat involuntar de prostie), fie este un profitor lucrativ, care valorifică voluntar (inclusiv politic), mai ales în vremuri tulburi, temerile și neliniștile oamenilor, direcționându-le spre ”țapi ispășitori” convenabili și aflați ”la îndemână”. Căci așa cum spuneam repetat în cărțile și studiile mele, pornind de la date factuale, bănățenii fără ghilimele (deci nu reprezentarea, imaginea generică, ci realitatea) sunt de foarte multe feluri, iar a vorbi despre bănățeni (sau despre eschimoși sau zuluși, sau ce doriți) în sens genetic este o aberație perversă, care în secolul XX a avut consecințe dramatice, cel mai tragic ilustrate de derivele rasiste. Mai mult, studiile la care făceam referire indicau un alt fapt contrastant (dar ușor de intuit), ca în cercetarea pe care am coordonat-o recent pe un eşantion reprezentativ la nivelul Timişoarei – iar Timişoara construieşte modelul exemplar al „bănăţeanului”, cel puţin al celui urban. Astfel, la întrebarea, cine este de fapt, real, timișoreanul, se poate afla că doar 44% dintre timişoreni s-au născut în Timişoara, numai pentru 27% dintre subiecţii din eşantion ”măcar un părinte” a fost, la origine, „al locului”, 16 % au avut cel puțin un bunic născut aici, și numai o pondere infimă, de 3% sunt la a treia generaţie de timişoreni în întreaga compoziție a familiei, pe întinderea a trei generații. Așadar, teza omogenităţii identităţii regionale genetice se cuvine abandonată, căci simpla rezidenţă nu te transformă în „timişorean” sau „bănăţean”, ci altceva. Cum am argumentat mai sus, adevărata sursă a identității (fie ea socială, etnică, regională, confesională sau de care o fi) e reprezentată de un ansamblu de valori și atitudini asumate implicit de către cei care partajează o comunitate și care este resimțit ca o resursă vitală pentru așezarea în propria biografie personală și comunitară.
Or, aici, ca pretutindeni altundeva, Banatul e ”altfel”. Sau ca să fiu mai explicit, populația care locuiește în Banat, indiferent de apartenența regională dobândită prin naștere a celor care compun spațiul analizat (așa cum am spus mai sus, cei ”veniți” sunt majoritari demografic față de cei ”ai locului”) se structurează specific din punct de vedere al profilului atitudinal și valoric. Dar afirmația de mai sus este un loc comun în psihosociologie: orice identitate colectivă este specifică și este rezultatul unei combustii inerțiale, cu adânci înrădăcinări istorice. Faptul că bănățenii (sau oltenii, sau, la un nivel categorial mai larg, românii sau finlandezii sau neo-zelandezii) sunt altfel decât cei cu care partajează conjuncturile sociale în care istoria i-a așezat ține de naturalețea interacțiunii cu ”celălalt”, în care jocul identității și al diferenței colorează aparte profilul comunităților. Și când afirm, plasându-mă o dată în plus, în registrul realității, că bănățenii sunt ”așa și pe dincolo” (în termeni de valori, atitudini, moravuri sociale) mă refer, firește, la ponderi majoritare din populație, așa cum rezultă din studiile derulate pe eșantioane. Sau, mai simplu, Banatul este de foarte multe feluri (după cum am scris în anii din urmă despre ”Timișoarele din Timișoara”, ori despre ”Româniile din România”, pentru a prelua un titlu al uneia din ultimele mele cărți), ceea ce îndreptățește pe orice cititor de bună credință să privească nuanțat descrierea specificității identitare, în termenii de ”cei mai mulți din stratul social analizat sunt așa”, în timp ce alții – și aici urmează precizat dozajul rezultat din studii al celorlalte straturi – sunt ”altfel”. Deci, refuz o dată în plus teza omogenității identitare, dar am întreaga îndreptățire să vorbesc despre ”bănățenități” (sau ”românități”) în care, în ansamblul populației analizate, există o majoritate probată sociologic care are un profil dominant în termeni de valori și atitudini sociale împărtășite implicit. Or, dacă am depășit acest impas denominativ, am operat mereu în studiile și caracterizările mele cu aceste policromii identitare, din care am examinat mai cu atenție profilul majoritar, pe care îl putem asuma convențional drept Banatul real, deși nu este decât o parte – fie și cea mai însemnată – din acesta. Și cum este un asemenea profil articulat? Pe scurt, studiile din ultimele două decenii spun că printre bănățenii reali majoritari remarci o dominanţă a valorilor angajării (numărul de iniţiative publice, de la cele economice până la acţiunile civice, sunt mai ridicate aici), o disponibilitate sporită faţă de întâlnirea cu „celălalt diferit etnic”, o încredere interpersonală mai pronunţată în „omul obişnuit, de lângă tine” (în medie cu 10-15 % mai mare decât în „Regat”), o etică a muncii mai vie (reunită în ceea ce atât de expresiv numea Valeriu Leu ”ethosul bănățean al învățării”), un spirit antreprenorial mai dezvoltat și, mai ales, un contractualism (”respectarea cuvântului dat”) mai exigent. Peste toate, răzbate imaginea majoritară sociologic a individului mai activ decât în alte Românii, mai responsabil, mai plin de bunăvoinţă faţă de „celălalt etnic”, cu care a împărtăşit o istorie locală comună. Repet, acestea sunt date factuale. Sau ca să cuprind altfel în cuvinte imaginea de mai sus, în multe registre realitatea bănățeană, descrisă în termeni de tipare valorice și atitudinale, ne arată pe poziții simbolic gratificante în raport cu celelalte Românii sociale. Nicidecum în toate, însă, căci avem și noi, bănățenii, precaritățile noastre majore, precum autarhismul sau incapacitatea de a coagula coaliții trans-parohiale pentru un proiect, care în vremuri atât de apăsate de dinamici sociale și morale, ne-au costat cu asupra de măsură.
Dar peste toate, pentru cine are rezerve, pornind de la acest portret, poți înțelege mai bine de ce, bunăoară, într-o raportare oficială făcută public deunăzi (vezi http://www.ratingfirme.ro/news?id=39) care viza unul din indicatorii care exprimă cel mai elocvent contribuția la dezvoltarea țării ca întreg, în anul trecut Timișul a exportat bunuri în valoare de 4,135 miliarde de euro, față de București, care a exportat bunuri de 7,142 miliarde euro (deci nici măcar de 2 ori mai mult, în condițiile în care populația Bucureștiului este 6 ori mai mare, și mai are și avantajul plasării strategice centraliste a tuturor instituțiilor naționale). Astfel, județul Timiș (cu contribuții din surse multiple, îndeosebi din zona IT sau automotive) este întrecut doar de județul Argeș la acest indicator (4,254 miliarde euro), rezultat monocolor, provenit dintr-o singură investiție semnificativă (Renault-Dacia), care contribuie anual cu 3-4 % la PIB-ul României. Apropo de patternuri regionale: nu întâmplător în acest clasament, județului Timiș îi urmează județul Arad, și nu, de exemplu, Clujul, care la o populație relativ egală Timișului, are o contribuție de trei ori mai redusă.
Tot astfel, nu întâmplător Revoluția din 1989 a început la Timișoara (și, se uită deseori, că vreme de aproape o săptămână, între 17 și 21 decembrie, Timișoara a fost practic singură în fața delirului ceaușist, care, probabil, dacă nu ar fi convocat mitingul din Piața Palatului, ar fi ajuns să ne ”radă” la propriu), după cum nu întâmplător aici s-a născut natural primul program politic al României post-decembriste (Proclamația de la Timișoara). De asemenea, nu întâmplător, în pofida tuturor metamorfozelor și schimbării de ”vitrină”, (neo)comuniștii nu au fost niciodată în capul mesei aici.
Dar, dacă e nevoie să revin, contribuția la această stare de fapt identitară este atât de diversă, încât mulți, foarte mulți dintre cei care au venit în Timișoara și în Banat au devenit timișoreni și bănățeni (prin asta înțelegând asumarea acelui set de valori și atitudini sociale implicite exprimate majoritar), încât a judeca pe cineva strict după originea biografică apartenența la un spațiu cultural este o enormă neghiobie. Succint, după acești indicatori prezentați mai sus, în multe privințe Banatul este cea mai bună Românie socială posibilă, ceea ce nu înseamnă că aici este raiul pe Pământ (dacă e să comparam funcționalitatea instituțională, capitalul social sau tiparele de angajament comunitar cu cele din arii regionale aferente țărilor europene nordice, de exemplu, poți ușor evidenția diferențe flagrante în defavoarea noastră). Este pur si simplu o lume socială în schimbare (ca orice lume socială), care păstrează un profil dominant puternic inerțial (descris anterior), care cunoaște fenomene degenerative (ca pretutindeni în România, ceea ce diferă fiind intensitatea cu care se manifestă, precum bădărenizarea vieții publice – documentată în numeroase ipostaze comparative în cartea la care făceam referire, ”Româniile din România”). Așadar o lume cu bune și rele, cu un mai bine relativ față de alte Românii, dar cu multe retardări față de Europa civilizată, care cunoaște totodată și în același timp (ca în orice metabolism identitar) și potențări (modelate îndeosebi de beneficiile integrării europene), dar și degradări (precum ”țigănizarea” moravurilor publice autohtone – subl. ns.: încă o dată, în exemplul dat nu mă refer la categoria ”biologic-rasială”, care e o fantasmagorie, de ”țigan”, ci la un ansamblu etichetat convențional de practici sociale care exprimă deprecierea dramatică a conviețuirii cu semenul, în care mulți români ”neaoși” sunt mai ”țigani” decât cei mai ”exemplari” reprezentanți ai ”categoriei” – vezi și http://m.evz.ro/alin-gavreliuc-despre-tigani-si-tiganitate-447179.html).
Iar dacă am reușit să depășim impasul înțelegerii tezei pretinsei omogenități identitare, se cade, în sfârșit, să accentuez o ultimă idee importantă: pledoaria mea pentru o ideologie policentrică, o schimbare de paradigmă în felul în care se articulează politicile publice în România. Astfel, găsesc că se impune ca ”centrul” să nu mai postuleze hegemonic şi să regularizeze administrativ într-o manieră uniformizantă „calea de urmat” – un asemenea proces s-a dovedit deja pierzător -, ci să încurajeze regiunile ca pe baza moştenirii lor culturale să-şi identifice şi să se angajeze, conform nevoilor specifice, pe drumul propriu. Rolul „centrului” ar putea deveni – dintr-unul autoritar – unul de moderator al dialogului, asigurând un cadru al cooperării şi al proiectelor comune necesare la nivelul întregii societăţi româneşti. Sigur, aici ne aflăm în fața dilemei modernizării românești formulată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către M. Kogălniceanu: Cum să transformăm o masă de țărani într-un popor de cetățeni? Răspunsul elitei modernizatoare s-a regăsit într-un centralism omogenizator, animat sincer de ideea națională (încă neîmplinită politic atunci), în care Statul să fie – aproape exclusiv – principalul agent al modernizării. Probabil ca la început nu se putea altfel, dar de la un moment încolo al modernizării, după ce visul României Mari fusese materializat, s-ar fi cuvenit o regândire – sigur, progresivă, prin negocieri constructive, dar autentice ale protagoniștilor care alcătuiau corpul social și politic al țării – a modelului de modernizare. La sfârșitul deceniului patru al secolului trecut, incapacitatea elitei de a gestiona procesele integratoare ale provinciilor dă primele semne vădite, într-o atmosferă europeană sumbră, în care declinul democrației era deja o evidență (la noi, deriva legionară tulburase deja spiritele, generând o originală și tragică mixtură între autohtonism, ortodoxism și autoritarism). Pe scurt, atât a putut metaboliza atunci corpul social românesc din exigențele modernizării, care trebuia, nu-i așa, din nou și din nou, să ”arde etapele”, pentru a reface ”rămânerea în urmă” față de competitorii noștri europeni occidentali. E semnificativă și, cred, binevenită readucerea în atenție, atunci când se analizează rădăcinile centralismului românesc, a unui moment simbolic important al perioadei, când, la douăzeci de ani de la Marea Unire (1938) – la care contribuise decisiv -, Iuliu Maniu scria următoarele cuvinte grave într-un „Memorandum” radical adresat proaspăt înscăunatului ca „unic conducător” (alt recitativ…), Carol al II-lea: „Unificarea ţării s-a făcut în ciuda avertismentelor şi protestelor necontenit repetate ale conducătorilor ardeleni şi bănăţeni şi cu un dispreţ desăvârșit pentru obligaţiile morale luate la proclamarea unirii. (…) Au fost numite în toate posturile importante persoane necunoscute, în timp ce elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră stat au fost înlăturate, în zâmbetele de ironică satisfacţie ale minorităţilor (…). Ardealul şi Banatul au fost astfel aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă”. În relaţia Bucureştiului cu provincia, raportul inechitabil devenea de netolerat. În pofida deschiderii elitei politice transilvănene şi bănăţene, care renunţase la soluţii autonomiste în favoarea realizării visului naţiunii române unite, răspunsul politicienilor de pe Dâmbovița a fost mai mereu unul dezamăgitor, atunci când nu era cinic. Aproape tot ce se convenise la Alba-Iulia în cadrul a ceea ce, totuşi, a fost o „unire condiţionată” a Transilvaniei şi Banatului cu România, fusese ignorat şi dispreţuit. Unirea se realizase în 1918, unificarea nu s-a încheiat nici astăzi, în pofida obsesiei omogenizatoare, transideologică, a tuturor celor care au gestionat destinele acestei țări. La fel cum atunci, la doi ani după Unire, reprezentanţii provinciilor în guvern sunt înlăturaţi, căci nu mai erau „utili”, şi astăzi rolul politicianului „provincial” este unul marginal. La fel cum atunci resursele (mult mai bogate ale ”Vestului”) erau alocate discreţionar pe criterii clientelare, şi azi întâlnim acelaşi simptom chivernisitor. Nu mai departe decât acum câteva zile, la ultima redistribuire guvernamentală a resurselor în teritoriu, de exemplu, Timișul (care are contribuția la PIB-ul național evocată mai devreme) a primit 2.5 milioane de lei, iar Teleormanul, aliatul de nădejde al clanului care are în mâini pârghiile puterii, i-au fost alocate… 111 milioane (de 44 de ori mai mult), pe măsura suportului acordat ”la nevoie” (vezi: http://timpolis.ro/timisul-a-primit-25-milioane-de-lei-teleormanul-111-milioane-de-lei/).
Prin urmare, acum ca și atunci, rolul de partener egal şi respectat al „provinciei” a fost disprețuit. Atunci, acest rol, specific unei „uniri condiţionate”, a fost convertit, curând după „valorificarea” entuziasmului iniţial, într-unul de supus incomod. Şi totuşi, Transilvania şi Banatul aduceau noii ţări zestrea cea mai însemnată la ceea ce va deveni România Mare, deopotrivă în registrul economic (indici mai ridicaţi de dezvoltare industrială, comercială şi în infrastructură), în registrul instituţional (funcţionalitatea superioară a instituţiilor) şi, chiar, în capital uman (ponderea sporită a populaţiei instruite). Gestul din 1918 al lui Maniu şi al colegilor săi a fost, aşadar, unul de o deplină generozitate. Ei dădeau mai mult decât primeau, în numele unei cauze mai înalte, care călăuzise imaginarul politic naţional vreme de mai multe generaţii. Ei nu se aflau în situaţia elitei politice româneşti din Basarabia şi Bucovina, care deciseseră unirea sub tutela asigurătoare a armatei române. Consiliul Naţional Român Central şi Consiliul Dirigent desemnat guvernau provincia autonom, iar marea adunare a Unirii s-a desfăşurat în condiţiile în care armata română era la mai bine de 200 de km de Alba Iulia. Aşadar, ei puteau decide şi o „altă cale”. Şi totuşi, Maniu a ales să fim împreună. Fascinaţia ideii de „Ţară”, pentru care ei luptaseră o viaţă, a fost mai puternică. Cu condiţia „să fim respectaţi” şi să „ni se asigure creşterea firească”. În 1938 însă, în plină dictatură regală, acumulările mâhnite răbufniseră. Nu mai era loc de iluzii: „Bucureştiul ne-a trădat”. Şi numai de lipsă de patriotism nu poate fi acuzat cineva ca Maniu. Războiul şi, mai apoi, comunismul au îngheţat la nivelul dezbaterii publice problematica regională. În comunism, simptomele ”achiziționate” deja în epoca precedentă (centralismul aberant, corupţia generalizată, moravurile fanariote) au fost asimilate „natural” de noua elită – nomenclatura – și nu au făcut decât să adâncească faliile dintre provincii şi capitală. Iar acum, după 1989, ”moștenitorii Securității”, ca să preiau celebra formulă, probată documentar pentru naivi de către istoricul Marius Oprea, nu au ezitat, având oricum un ”start furat” față de restul Româniilor, să preia nodurile rețelelor sociale, să captureze Statul și să prăduiască țara transpartinic, pe același tipar omogenizator și centralist, valorificând avantajul de plecare.
În consecință, într-o Europă a regiunilor, o resetare realizată cu luciditate a problematicii regionale, capabilă să reconfigureze paradigma de articulare a politicilor publice de la noi, o văd ca o resursă extraordinară, și nu ca o amenințare. O astfel de resursă ar putea contribui efectiv la asanarea proiectului politic de țară al unei noi elite, care se cuvine să construiască o ”altă Românie”, în care să înțelegem autentic (și să acționăm cu franchețe, în consecință) că numai aducând laolaltă aceste Românii diverse, cu potențialul lor specific remarcabil, în jurul unor proiecte care merg dincolo de logica omogenizatoare și centralistă, vom putea trăi mai bine împreună.
Încheind, nădăjduiesc ca cele câteva idei argumentate aici (distincția dintre bănățeanul real și cel imaginar, dinamicile aculturative, refuzul judecării unei identități regionale ca un corp social omogen, analiza operațională efectuată în termeni de tipare valorice și atitudinale majoritare asumate implicit de către o comunitate care pot descrie un profil identitar, pledoaria pentru o ideologie policentrică) pot clarifica ”tulburarea” stârnită de acest desant jurnalistic stânjenitor. Peste toate, cred sincer că o dezbatere deschisă asupra acestor teme, realizată cumpătat, cu datele în față și având proprietatea termenilor angajați în dialog, organizată cu cei care prin ceea ce au probat până acum pot fi identificați ca actori onești ai spațiului public, poate contribui, cât de puțin, la agregarea acelei mase critice ce va genera, pas cu pas, mutația de paradigmă în managementul schimbării la români. De asemenea, o abordare de acest gen trebuie să pornească mereu de la recuzarea radicală a oricărei ideologii a urii și resentimentului pe care mercenarii de ocazie vor s-o valorifice, lucrativ, în folosul celor ”care au grijă de noi”, deturnând atenția de la temele majore care construiesc spațiul public românesc.

Alin Gavreliuc

04.03.2015

Am încercat să scriu această analiză la rece, deși s-a acumulat multă ”fierbînțeală” în spațiul nostru public în ultimele zile, și de aceea mi-am amînat evaluarea lăsînd să se așeze un scurt răgaz, suficient cît să te poți trezi dintr-un vis și să fii convins că vorbești la lumina zilei, nu sub impresia unei năluciri nocturne exuberante. Un vis pe care l-am mai visat, în chipuri diferite, atît în 1989, cît și în 1996.

S-au consumat, așadar, ultimele alegeri prezidențiale, cu un deznodămînt imprevizibil. Experții în studiul dinamicii electorale indicau un necesar suplimentar de 5-6 % participare la vot în turul doi, pentru ca și candidatul opoziției să poată să reintre în joc, creștere puțin probabilă datorită lehamitei generalizate a publicului față de clasa politică în întregul ei și unei campanii anoste, săracă în idei, și însoțită de o prestație modestă a candidatului ”salvator”. Dar revenirea la recuzita anilor 90, cu subordonarea totală a instituțiilor statului în favoarea candidatului la putere, cu forțarea (uneori mult dincolo de limita legii) a atribuțiilor ”intervenționiste” în teritoriu a ”oamenilor noștri” din ”descentralizate”, cumulate cu pomenile electorale stridente (precum ”subvenția pentru dezvoltare profesională” de 700 de lei, acordată în preziua alegerilor celor din învățămînt – aproape 400000, personal didactic și nedidactic), retorica ”pierderii Ardealului”, teama de ”un alogen”, manevrarea Bisericii Ortodoxe (consimțită sub șantaj de către unii dintre reprezentanții acesteia) și transformarea ei în agent electoral, culminînd cu disprețul și cinismul față de electorii din Diaspora, toate la un loc au condus la o mobilizare fără precedent (aproape 10% mai mulți electori față de turul unu și cu 5 % mai mulți față de confruntarea similară din 2009). Românii nu au venit la vot pentru a susține ”calitățile sasului” (vădit mai integru, echilibrat și autentic decît concurentul său ”atotputernic”, dar care delira în gargara sa mitomană), și cu atît mai puțin ”proiectul de țară” al acestuia (în multe privințe, conținutul ”programelor electorale” propuse de candidați, inclusiv cei din finală, aveau, formal, zone de convergență), ci pentru a se opune capturării totale a statului de către o putere discreționară, care ”trecuse la fapte” dincolo de orice limită a rezonabilității instituționale, prăduind România cu sistemă. Prin urmare, românii au venit în număr atît de mare la vot pentru a salva, în ultima clipă, ceea ce simțeau că este grav, poate iremediabil amenințat din firava noastră democrație, percepută ca o achiziție importantă, vitală, de care nu te mai poți debarasa fără să te sufoci. S-a trecut dincolo de o masă a critică a insuportabilului, pe care nesimțitul instituțional (cel ce fură fără ”măsură”) nu o mai poate intui și care, prin semnale clare transmise pe toate canalele, ne-a comunicat că ”va face ordine în justiția băsistă” (desigur, pentru a putea fura mai departe și mai vîrtos). Lecția a fost pe măsură: niciodată nu poți fura atît cît poate mobiliza – într-o societate ce încă mai respiră aerul democrației – corpul social viu, dinamic, care ”împinge țara înainte”. Acest val de oameni este, însă, foarte eterogen în compoziția sa: tineri, în primul rînd tineri – peste 70% l-au votat pe Iohannis -, studenți, antreprenori, expatriați ce și-au luat viața în propriile mîini într-o Europă care în anii crizei nu e tocmai ”fericită” să îi primească, credincioși revoltați de presiunile exercitate de către putere asupra bisericii, ecologiști și liber-cugetători ”flower-power” gata să mai deschidă o baricadă civică, pensionari care și-au amintit umilințele reuniunilor de partid de odinioară,  în care erau executați nevinovați care nu clipeau sincron cu ”directivele”, angajați la stat stînjeniți de metamorfozele șefului, care trece ”brusc” în tabăra cîștigătoare, pentru a-și păstra poziția, adolescenți ce își adună cultura doar prin tag-urile de pe Facebook și care ajung să comunice într-un Pub cu prietenii ce le stau în față doar prin intermediul mess-ului, pe scurt, o imensă colecție de oameni uniți prin nevoia de a respira mai liber, căci au fost obișnuiți cu darul libertății  – fie și prin beneficiile sale secundare – și sunt gata să îi recuze pe cei care vor să le-o îngrădească.

Adunați în negația față de un sistem perceput drept prădător, ei au demolat un simbol superlativ al puterii (candidatul ”lor” la președinte), învingînd o putere care părea deplin înstăpînită peste țesutul social și instituțional. Dar, aici este prima mare provocare. Au destructurat prin această abruptă rejecție, oare, puterea ”lor”? Și, mai apoi, au ei – cei reuniți în acest protest generalizat și spontan – interese convergente? Au aceste Românii atît de diverse capacitatea de se a agrega în ceva unitar și coerent care să reprezinte o alternativă la ceea ce reprezintă establishmentul politic autohton? Poate Iohannis însuși să fie, singur, exponentul acestei schimbări, dincolo de adeziunea sa doctrinară formală (de ”dreapta”, ”liberală”)? Găsesc, oricît de dezagreabil este tonul acestei evaluări, că răspunsul este negativ în toate privințele.

Clanurile (în realitate transpartinice – fapt probat consistent de ultimele exerciții de ”dezvrăjire” pentru naivi și utopici ale DNA-ului) care coboară adînc în rețelele sociale și de putere din România de azi nu dau semne de retragere, ci numai de repliere. ”Marele Partid Național Liberal”, anunțat de către Vasile Blaga ca ”marele cîștigător” al acestei ultime bătălii electorale nu este, în esență, decît o copie la scară mai redusă și mai ”neîmplinită” (fapt deplîns, în reuniuni private, chiar de către protagoniștii săi de prim-plan, care nu au reușit, încă, să fure la fel de ”performant” ca și ”ceilalți”) a Partidului care se dorea (și a devenit în bună măsură) Stat. Se poate uita cum numai cu cîteva luni în urmă cele două tabere ale vieții noastre politice erau ”în familie”, conlucrînd ”temeinic”, ”armonios”, dinamitînd achizițiile statului de drept de la noi (atîtea cîte erau, precum independența justiției sau reforma educației)? Uitați-vă la cît de ”democratic-ecumenic” este, pînă la urmă, distribuit capitalul de expertiză (și moralitate!) printre  partidele noastre politice! Uitați cine vă reprezintă! Le puteți pronunța măcar numele? (n. ns. – la un exercițiu de acest fel, pe un eșantion alcătuit din peste 700 de subiecți în Timișoara, doar 1 din 3 știa cine îi este, efectiv, parlamentarul din colegiu, și asta la Timișoara, în capitala civismului românesc)… Vă simțiți reprezentați de ”ei”?

Pe scurt, Iohannis este azi doar un simbol catalizator al refuzului lumii ”lor”. Dar nu poți rezidi lumea doar cu un simbol. Și, oare, vom putea crea, pornind de la această izbăvitoare victorie de etapă, lumea ”noastră”?  O lume în care, sigur, să le rezervăm și ”lor” locul ce li se cuvine (cu atît mai dificil cu cît locul cuvenit care să-i găzduiască ar trebui să devină, pentru o vreme, conform legii, pentru mulți dintre ei, unul mai răcoros – motiv pentru care sunt gata să sfîșie pentru a rămîne ”unde sunt” acum), să iertăm (fară să uităm!), să-i punem la treabă (dacă mai știu să facă vreuna, iar daca nu, să îi reînvățăm) și să mergem mai departe. Cu cei care – nu puțini – încurajați de victoria de acum ar putea pune în mișcare acea Românie activă, vie, capabilă să se apere în fața agresiunii asupra libertăților ei. Sunt numeroase studii care strigă acest adevăr: nicicînd din 1989 încoace la nivelul publicului românesc nu există o mai intensă respingere a clasei politice în întregul ei, cumulată cu așteptarea a ”altceva”, alcătuit din ”altcineva”. În conjunctura tensionată a clipei, și în urma gestionării defectuoase, colhoznice, a alegerilor de către PSD, Klaus Iohannis a capitalizat această uriașă așteptare. Dar, prin faptele consumate în politica ”mare” în care a fost protagonist, la București, noul președinte nu are datele necesare pentru a juca acest rol pînă la capăt (deși, desigur, dacă va avea înțelepciunea cuvenită, poate deveni un actor foarte important al schimbării). Or, se impune o resetare  a spațiului public la noi, este nevoie de ”altceva”, cu ”altcineva”, care să îi asigure, inclusiv lui Johannis, pe termen lung, ”baza socială a puterii”. Cu cine? Cu oameni concreți, care sunt pe ”picioarele lor” și au reușit în ceva în viața prin puterea muncii și inteligenței lor. Oare de ce reprezentanții potențiali ai unui nou nucleu al viitoarei elite politice, precum Adrian Papahagi, Mihai Răzvan Ungureanu, Mihail Neamțu, Gabriel Biriș, Cosmin Alexandru, Ionuț Popescu, Cristian Preda, alături de oameni care au performat deja, ca Teodor Baconschi, Daniel Funeriu și, mai ales, Monica Macovei nu înțeleg că ar cîștiga – inclusiv individual – mai mult politic dacă ar ”investi” într-un proiect ”nou”, ”altfel”, de la ”firul ierbii”, atrăgînd alături de ei exact acea ”Românie dinamică”, în ”așteptare”? Sigur, cu condiția să depășească micile orgolii personale, să amenajeze un spațiu al dialogului și construcției în care împreună ar putea realiza mult mai mult decît o fac ”individual”, fiecare în ”parohia” lor. Și mai ales să asume împreună cîteva exigențe valorice de la care să nu abdice cu nici un preț (în care integritatea și destoinicia sunt decisive). O mare parte dintre cei ce stau, tac mocnit și înghit în sec o dată în plus în fața aceluiași recitativ al unui spectacol care l-au mai văzut deja (”explodînd”, eventual, o dată la 5 ani, cînd se mai săvîrsește o altă ”barbarie”), ar putea ieși din lehamite, dezangajare, tăcere și s-ar alătura unui asemenea proiect. Dar asta presupune curaj, risc, imaginație. Iar jocul cu miză mică, ”acum și aici”, tactic, și nu strategic, a fost mai mereu preferat în dauna unei reajustări drasticei a spațiului public, în care România reală ar putea fi recuperată cu adevărat (sigur, nu integral, nu dintr-o dată, dar progresiv, cu rîvnă, perseverență, determinare).

De asemenea, ceea ce neglijează toți cei care construiesc inferențe de tip ”clasic” în managementul politic (ai resurse – a se citi ”bani”, rețele de influență, ”relee” de comunicare etc – înseamnă că poți obține ”orice” performanță politică) este tocmai esența corpului democratic: cetățeanul obișnuit. Alegerile nu se cîștigă numai cu valuri de propagandă sau cu pomeni electorale în vecinătatea alegerilor (16 noiembrie 2014 e cel mai recent și ilustrativ exemplu!). Uneori, dacă reușești să stîrnești o emoție publică majoră, să alimentezi o speranță și, mai ales, dacă ești capabil să articulezi proiecte coerente, cară să transmită viziune și forță, poți ”mătura” orice establishment, căci acel ”cetățean în așteptare” va intra în ”arenă”, va simți că e ”jocul lui”, pentru care merită să se lupte. Cantitativ, categoria la care mă refer nu e ”mare”  (4-5-6 % din corpul electoral actual – în bună măsură reflectat în voturile pentru Monica Macovei din turul I), dar calitativ, mulți dintre reprezentanții categoriei evocate sunt în nodurile rețelelor sociale și ar avea o putere de influență considerabilă pe termen mediu. Și peste toate, s-ar putea transmite mesajul că ”se poate și altfel” face politică la români. Și o dată ajuns ”actor” pe piață, acest pol politic potențial ar deveni și ”atractiv” ca ”partener” care a ”intrat la masa mare de joc” (așadar, ar ”veni” și ”banii” invocați ca atît de necesari în managementul politic din ”prima divizie”, nu din ”diviziile inferioare”).

Și peste toate, pentru toți artizanii fatalismului ”obligatoriu” de la noi, să nu uităm că la romani s-a putut face și o ”altfel” de politică (ultima parte a secolului XIX, interbelicul…), în care o elită cu adevărat generoasă și-a asumat chiar și o sinucidere de grup (partida conservatoare, bunăoară, se autoexclude de pe scena politică după primul război mondial, dar acceptă, în răstimpul a două generații, impunerea celor mai importante reforme, precum cea socială <rurală>, votul universal, renunțarea la privilegiile de clasă, tocmai pentru că aceste schimbări erau calificate ca fiind mai importante decît propriul aranjament biografic și erau cerute imperativ de ”mersul vremii”), dar au preferat ”să se sacrifice pe sine” pentru a face ”ceea ce e bine pentru țară” (nu e nici o urmă de retorică goală aici, chiar asta s-a întîmplat !). Și ei, cei care compuneau elita de odinioară, mai aveau și un proiect care îi unea, indiferent din ce orizont ideologic proveneau: idealul de Țară, care se cuvine unită, făcută sa ”crească” în ”toate cele”. Sigur, nu se cade să idealizăm, căci putem abundent documenta ”scăderile democrației românești de începuturi”, și totuși, diferența între ceea ce au făcut ”ei” și ceea ce am putut sa (nu) facem noi e izbitoare! Sunt conștient, că acea elită era de o cu totul altă calitate… umană, în primul rînd (precum distanța dintre Petre Carp și Dan Voiculescu, sau dintre Gheorghe Brătianu și Crin Antonescu). Apoi, da, noi nu mai avem astăzi un proiect de țară care să ne unească … Și apoi, peste toate, înțelegem ca nu de competențe ducem lipsă (în mod individual, mulți dintre cei care compun noua elita ”liberală”, ”reformatoare”, sunt personalități remarcabile…), ci de… caractere….

Sigur, nimeni rațional nu poate pretinde convocarea unui cortegiu de îngeri în generarea unui proiect politic, dar în tot ce va urma a cauționa pe cei care au furat deja sau a te asocia cu oameni compromiși și îndoielnici e ceva complet pierzător. Dintre toate mesajele care se cuvin transmise acelei „Romanii în așteptare”, cel mai puternic și cel care s-ar cuveni sa fie miezul mesajului dominant este: „Noi <cei care inițiem proiectul> suntem ALTFEL <iar ”diferența” să fie probată deja prin eficacitate, onestitate, integritate, la ”locurile noastre de pînă acum”> și vrem o ”altfel” de politică (bazată pe cinste, performanță, promovarea unui bine comun). Vă cerem să ne urmați pentru că …da, suntem dispuși să renunțăm la « noi » și la comoditățile noastre pentru « voi », fără să avem ceva ”sigur” de cîștigat, dar o facem pentru că „așa nu se mai poate” și știm, la fel ca și « voi », că altfel ne vom ”sufoca”. Și numai din ceea ce izbutim – sau nu – să facem împreună se poate naște Romania pe care o meritam”.

Și totuși, într-o lume – și politic – postmodernă, a ”sfîrșitului marilor narațiuni”,  există totuși un ideal de țară pe care ar merita să îl asumăm, fie el – în spiritul vremurilor – ”fragmentar”, de ”treaptă”. Căci dacă nu se mai poate identifica azi (ca odinioară) un proiect de țară unificator grandios, deasupra a ”tot și toate”, găsesc că un proiect – chiar dacă ”local”, ”mărunt” – în jurul ideii de ”recuperare a normalității”, în care binele, meritul, renunțarea de sine pentru ”celalalt”, rîvna, munca cinstită, integritatea să (re)devina valorile NORMALE ale societății, și nu cele marginal-exotice, este idealul pentru care merită să luptăm și de la care să nu mai abdicăm. Prin urmare, da, ați ghicit: o ”Românie normală”, a ”lucrului bine făcut”.

Domnule Iohannis, împreună cu ceea ce se mai poate reforma din actuala scenă politică, măsura în care veți înțelege, veți vrea și veți putea, dincolo de retorici, să hrăniți acest proiect regenerator, populat de acești oameni concreți, care există și care trebuie să vi-i aduceți alături, va reprezenta adevăratul test al succesului Dumneavoastră și al nostru, deopotrivă.  După cum și noi, corpul politic, oamenii obișnuiți, trebuie să ieșim din letargia autismului public pe care am fost îndemnați de decenii să îl exersăm, și să participăm, de jos în sus, la reușita unui asemenea proiect recuperator al voinței noastre.

Dacă nu, visul va reporni, și vom rătăci pe cărările lăturalnice ale istoriei, ca și în 1989, ca și în 1996, ca și mereu cînd chemarea unei lumi s-a întîlnit cu strîmbătatea, egoismul și cinismul celor cărora le-am ”încredințat” – fără temei – viața noastră.

Cartierul meu

…sau despre derizoriul intimităţii. Acesta ar putea fi un alt titlu potrivit gîndurilor pe care mă grăbesc neliniştit să vi le aştern. Comunismul a mutilat în multe privinţe vechea Timişoară. A reconfigurat dramatic cartierele istorice, a distrus discreţionar şi arbitrar, a construit – în general – prost, fără gust şi nefuncţional. Dar nu despre acest proiect „eficient” la nivel structural vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre un „detaliu” care mărturiseşte despre deriva „întregului”, care ne-a pervertit într-un mod insesizabil, dar perseverent, pînă şi ultima redută a spaţiului privat: intimitatea. Desigur, oraşele sunt alcătuite nu numai din îngemănări de străzi şi edificii, din reţele de infrastructură sau teritorii publice, ci şi din reţele de speranţe, iluzii şi aşteptări. Deseori lucrurile pe care le poţi „ascunde” în linişte, simţindu-le „ale tale” şi asupra cărora ai deplină şi suverană stăpînire, dezvăluie mai mult despre sănătatea ţesutului urban decît un întreg cortegiu de faţade. În fond, în micile spaţii private ale convieţuirii noastre cu semenii semnificativi (părinţi, soţi, copii, bunici sau colegi, alături de vecini) se scurge aproape jumătate din viaţa noastră. Iar dacă aici descoperi respectul reciproc, bunăcuviinţa cumpănită, gesticulaţia minimală, e de aşteptat să ai de-a face cu un loc „normal”, în care poţi trăi „aşezat”, în care te poţi simţi, cu temei, „acasă”. Dacă însă constaţi rutinier că „vecinul nici nu te vede” cînd treci pe lîngă el, dacă bagi de seamă că locurile comune sunt mai degrabă un gunoi adăugat zilnic şi un teren viran, dacă vecina îşi strigă odrasla ca peste celălalt deal (iar copilul, devenit la rîndul lui părinte, înţelege să răcnească asemenea antecesorilor atunci cînd îşi caută propriul prunc de 10 ani rătăcit printre subsoluri), dacă cel de deasupra „dă găuri” sau îşi bate covoarele exact cînd vrei să te odihneşti puţin, deşi la parter e afişată „oră de linişte”, dacă, în sfîrşit, cu fiecare nou prilej de interacţiune, vezi cum „celălalt stă la pîndă” ca să-ţi găsească cusurul şi să îşi verse fierea (adunată în altă parte) pe tine, înţelegi că nu mai e loc de speranţe şi iluzii comunitare. Iar aşteptările tale se rezumă la: „măcar lăsaţi-mă cu ale mele, în casa mea”. Dar o asemenea pornire spre autonomie putea deveni „primejdioasă” pentru ordinea socialistă. Aşa că tovarăşii au găsit degrabă un procedeu „adecvat” prin care viaţa fiecăruia devenea exibată public fără de voie şi fără de limite. Plasarea blocurilor. Obscen de aproape, încît întreaga viaţă ţi se descheia în ochii celui aflat în conserva pătrăţoasă de 4-10 etaje din faţa ta. Ori decideai să transformi locuinţa într-un aşezămînt cavernă (recurgînd la perdele groase, pături, draperii sau jaluzele opace), ori îşi asumai această dezbrăcare publică cotidiană de tine însuţi. Inginerii şi arhitecţii or fi oferind explicaţii tehnice pentru această „îndesire”, însă în planul relaţiilor interumane, un astfel de voyeurism impregnat ideologic dădea seama fidel de ce fel de „cetăţean are ţara nevoie”: cît mai inhibat şi mai stînjenit de ceea ce este, avînd certitudinea că „partidul a pătruns peste tot” şi „ştie tot”, cît mai stingher în raporturile cu cei apropiaţi, dacă pînă şi îmbrăţişarea celui drag risca sa fie – şi era – înregistrată curent. Pe scurt, un popor în care fiecare îl supraveghea pe fiecare. Aşa cum Lori Gordon a dovedit într-un experiment asupra privării de intimitate, plasînd vreme îndelungată subiectul să trăiască „la vedere” în toate ipostazele cotidiene şi nocturne, după o revoltă iniţială, acesta intra într-o letargie a „nesimţirii funcţionale”, singura adaptativă, urmată succesiv de agresivitate şi lehamite faţă de „celălalt”. Ceva în genul: dacă tot „viaţa mea” e „a voastră”, mi-e totuna „ce vreţi de la mine” şi, deci, „mi se rupe de voi”. Privind România de azi cu ochii celui care încă îşi mai hrăneşte speranţa şi iluziile lui „hai să învăţăm sa fim împreună”, nu poţi să nu constaţi că la originea acestui dezastru identitar care a format specia sociologic majoritară a bădăranului (şi a suratei sale, ţoapa) se află şi acest exerciţiu controlat de dezbrăcare de sine. Din cartierul meu, din oraşul tău, din ţara noastră. „A noastră”?

Psihologii care analizează mecanismele cele mai elementare ale cunoaşterii, aşa numitele „fenomene psihice primare” (senzaţiile şi percepţiile), ne înfăţişează cum lumea ni se „deschide” prin intermediul unor „ferestre”, numite „praguri perceptive”, precis măsurabile. Astfel ştim că „vedem” între anumite lungimi de undă sau „auzim” pînă la un anumit număr de decibeli. Totodată, ceea ce se găseşte „în afara” acestor graniţe senzoriale devine inaccesibil, ca şi cum „nu ar exista”, iar ceea ce violentează simţurile, exacerbînd un anume registru senzorial, provoacă reacţii adaptative de retragere şi apărare. De exemplu, cînd suntem în faţa unei lumini de o intensitatea prea mare, a unui zgomot prea puternic sau a unei olfacţii foarte dezagreabile, avem înclinaţia de a „fugi” instinctiv dinaintea stimulului care ne agresează, datorită unei adevărate „sensibilităţi senzoriale”, care ne comunică „pe ascuns” că dincolo de anumite limite, expunerea la acel stimul devine ameninţătoare şi periculoasă. Dacă aceste mecanisme psihice le partajăm cu toate fiinţele vii, omul are, totuşi, privilegiul de a cunoaşte lumea şi prin intermediul unei „sensibilităţi a intelectului”. Tot între anumite limite, o anumită societate desemnează prin practici socializatoare implicite ceea ce este „de văzut”, ceea ce se cuvine asimilat şi ceea ce trebuie ignorat, construind repere ale „suportabilului” şi „insuportabilului”, ale lui „ceea ce merită” şi ale lui „ceea ce este demn de dispreţ”. Şi tot ca mai simplele şi elementarele procese senzorial-perceptive, şi reflecţiile noastre despre felurimea lumii pot să ne avertizeze cînd suntem expuşi la un spectacol public dezonorant, precum o mitocănie instituţională, o înjurătură relaţională sau o despuiere de sine indecentă, „trăgînd semnalul de alarmă”, şi alungîndu-ne din faţa „stimulului”. Însă societatea românească a alterat semnificativ această sensibilitate a intelectului pentru mulţi dintre concetăţenii noştri, căci ceea ce „miroase urît”, se „vede ca fiind strîmb” sau se aude ca un „zgomot împiedicat” devine ceva ce nu ne mai stîrneşte reacţia defensivă salvatoare. Cînd plasaţi în vecinătatea unui „mare lider” (precum ”nord-coreeanul” Ponta), „produs cultural” (precum manelele sau telenovelele), lăfăieli megalomanice (precum cele furnizate de clanurile securiștilor-profesori de ”democrație și economie de piață”), imposturi academice (ca ale plagiatorilor deveniţi „şefi de şcoală”) sau mojicii de ţoapă (precum certurile politicienilor sau bădărănizarea mass-mediei) nu mai reacţionăm, ceva adînc şi grav s-a petrecut în noi. Tot astfel ca atunci cînd ajungem în preajma unui hîrdău, mirosul nostru se revoltă şi tresare, grăbindu-ne paşii înspre zone mai aerisite, şi în lumea socială discernămîntul ne poate elibera cînd suntem expuşi la mizerii publice. Ori mulţi dintre semenii noştri nici nu mai bagă de seamă că acolo unde se joacă viaţa lor, de fapt, pute, iar unii chiar ajung să califice miasma drept ceva „înălţător”. Înainte de construi „societatea democratică la români”, „economia de piaţă” şi „instituţiile statului de drept”, cred că se impune să (re)construim discernămîntul social, în jurul unor valori de dincolo de conjuncturi şi mici aranjamente, care pornesc de la respectul cuvîntului dat, treaba bine făcută de fiecare, la locul său, bunul simţ şi moderaţia care reaşează echilibrat lumea. Cum orice agresiune senzorială statornică provoacă o „oboseală” a analizatorului perceptiv, sfîrşind prin a deveni „tolerabilă” (la fel cum ajungem să nu mai simţim duhoarea, dacă toată viaţa noastră se scurge alături de ea), studiile neurofiziologice dovedesc totuşi că nu scăpăm de „intoxicare” şi, la limită, de moarte. Deşi cei care ne conduc de mai bine de jumătate de secol au nevoie de noi „obosiţi” şi plini de părelnicia „normalităţii”, cred că a venit vremea să refuzăm „ceea ce ni s-a pregătit” şi prea adesea am acceptat fatalist în arena publică, adică viaţa ca o privată.

 

Sunt exact opt ani de cînd am așternut aceste rînduri. S-a schimbat, oare, în chip esențial, ceva?

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

M-am întrebat mereu dacă „noi” suntem într-adevăr aşa cum „părem” a fi. De exemplu, suntem în mod autentic atît de deschişi şi bucuroşi în a-l întîmpina pe străin? Cred, mai degrabă – urmîndu-l pe antropologul bulgar Bogdan Bogdanov, care a explorat atitudinile fundamentale ale „omului balcanic” – că deschiderea aparentă a „românului” către „celălalt” diferit ilustrează o „toleranţă tensionată”. Vorbind despre o trăsătură care asigură nucleul tare al oricărei reprezentări autoreferenţiale a „românului” – „ospitalitatea”-, gînditorul bulgar observa cum o asemenea caracteristică reper rezonează ca un adevărat refren retoric în discursul „despre ceea ce suntem”, conturînd decisiv deopotrivă portretul „nostru” realizat de către eseişti, dar şi de către cercetătorii temeinici, de teren, cu mijloacele psihologiei sociale şi etnopsihologiei. Autostereotipul etnic poate să îşi găsească, dincolo de deschiderea binevoitoare de prim-plan, şi o altă explicaţie de plan secund, atunci când descriem întâlnirea dintre un „balcanic” (aşa cum face Bogdanov) şi un „occidental”. Oaspetelui i se pune pe masă, bunăoară, mult mai mult decât el poate servi raţional, tocmai într-o cultură şi într-o societate în care mîncarea şi procurarea ei au constituit dintotdeauna o problemă. Prin urmare, ni se sugerează că ceea ce călăuzeşte comportamentul gazdei faţă de oaspetele său nu este „ospitalitatea”, ci o tactică ascunsă într-un joc simbolic conversaţional prin care se încearcă travestirea sărăciei în îmbelşugare şi prea-plin. Deci, interiorizarea stigmatului marginalizării, precum şi frustrarea care o însoţeşte, sunt cele care generează „efuziunea” faţă de „celălalt”, fapt confirmat şi de aprecierile deloc generoase ale „românului” faţă de „străin” atunci când acesta „nu mai este de faţă” (cine trăieşte dileme legate de veridicitatea aserţiunilor de mai sus să-şi amintească de comentariile oamenilor simpli, de la şoferii de taxi până la pensionarii abonaţi la cozile pe care încă le mai aşteaptă nostalgic, privitoare la „corecţia” binevenită aplicată „americanilor ăstora care vor să ne cumpere pe bani de nimic”, cu prilejul atentatului din 11 septembrie 2001). Aşadar, „nimic nu e ceea ce pare a fi”, iar cel mai adesea exhibarea excesului maschează vulnerabilitatea şi precaritatea identitară. Ca un fel de lectură pe dos a socialului, poţi înţelege cum deseori cei care pozează în „campionii apărători ai cinstei publice” sunt cei mai mari hoţi, cei mai „integri oameni de afaceri” sunt chiar cei mai înfocaţi evazionişti, cei preocupaţi delirant de afişarea „deşteptăciunii lor” sunt, de fapt, cei mai tîmpiţi, iar „simbolurile morale în politică”, care s-au angajat să promoveze lustraţia nu sunt, pînă la urmă, decît cei care au turnat cu osîrdie. Ce cultură interesantă, a rolurilor răsturnate, guvernată de regula părelniciei! Iar dacă nu vom rupe cercul acesta vicios al ascunderii de sine şi nu ne vom asuma infirmităţile şi cedările, vom putea să ne dedublăm în linişte. Noi şi copiii noştri. „Cavalerii dreptăţii”, „marii capitalişti” autohtoni, „inteligenţele naţiei” şi „Monelemuscă” ne vor face cu ochiul: „Chiar nu pricepeţi că slăbiciunea voastră – de care ne îngrijim cum se cuvine – face puterea noastră?!”

Viaţa ca prilej

Descopăr prea adesea la tinerii mei însoţitori studenţi semnele dezamăgirii, ale descumpănirii, ale lui „totul e pierdut”. Privesc cu sporită neînţelelgere dezangajarea care pare că se întinde pretutindeni în jurul meu, contaminată de dispreţuirea speranţei. E un vuiet de delăsare, de gol, de „mi se rupe”, care mă îngheaţă. Mulţi dintre studenţii mei mă privesc tulburi, şuşotesc în ore, vin înainte-mi ca să „îşi facă prezenţele”, şi se grăbesc să plece către o destinaţie care nu există. Tocesc, pentru că aşa au fost învăţaţi, se sperie cînd îi provoci să gîndească liber, se bălbîie atunci cînd află că pot avea vocea lor, sunt inhibaţi la orice semn de deschidere, aşa încît simţi că ai în faţă un corp de oameni vulnerabili, care nu ştiu încotro să se îndrepte. Acceptă prea uşor autoritatea oricui pare mai „cu vînă”, părăsind-o imediat pentru cineva mai „cool”. E un amestec de forţă şi slăbiciune care sfîrşeste cel mai adesea într-o formă de absenţă civică şi de lene intelectuală ce pare a descrie generaţia de 20 de ani de azi. Ei sunt cei care ne vor integra în toate toate „uniunile” din lume, şi parcă îţi tremură sufletul cînd simţi că ţara va ajunge pe mîna lor. Ei sunt, în esenţă, tot ceea ce generaţia părinţilor lor nu a putut în plan public să fie (de unde toate excesele exhibării de sine), conservînd însă în intimitatea personalităţii lor frustrările şi neputinţele comunitare proprii antecesorilor. Desigur, nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît generaţiile care i-au precedat. Dar nu înţeleg, cei mai mulţi dintre ei, că viaţa este un prilej, care poate fi împlinit sau destrămat, prin atitudinea fundamentală pe care o ai faţă de ea, indiferent de timp, loc sau regim politic: ori construieşti, ori dărîmi, ori încerci să te îndrepţi către cel de lîngă tine şi te străduieşti să zideşti împreună cu el, ori te ascunzi pe mai departe în colţul tău, crezînd înşelător că ratarea istoriei te ocoleşte. Ori rămîi om, ori cobori în vieţuitoare care vegetează. Atîta văicăreală, un asemenea cortegiu de lamentaţii specifice unei lumi asistenţiale se adună de fiecare dată la mulţi dintre cei cu care mă întîlnesc, încît nu pot să nu mă gîndesc cîtă irosire se concentrează în această gesticulaţie sterilă. „E prea mult!”, „nu avem nevoie de asta!”, „mai lăsaţi-ne cu atîtea exigenţe!”, „ce rost are să ne batem atîta capul, căci oricum nu şcoala te ajută să reuşeşti în România!” sunt exclamaţiile lor. Iar dacă nu vor dobîndi prin noi, cei care îi învăţăm, atitudinea corectă – cea care construieşte –, ne vom condamna şi viitorul la fuga de istorie. În fond, Nicu Steinhartd a scris un „jurnal al fericirii” în cea mai crîncenă temniţă. Căci a fi fericit şi a reuşi, ori a te văita şi a te autohandicapa e, pînă la urmă, o opţiune a persoanei, nu o determinare a conjuncturii.

”Managerul român”

Deseori în anii din urmă am cunoscut diferiţi exponenţi ai leadershipului autohton, de la sindrofii publice, pînă la situaţii de interacţiune pedagogice. Aproape de fiecare dată, interlocutorii mei îşi activau rîvna de a-mi dovedi „competenţele” lor manageriale, aerul occidental, privirea de „ansamblu”, „viziunea” „strategică”, look-ul „democratic”. Simţeam, înainte de a-mi putea clarifica explicativ nelămurirea, o nepotrivire flagrantă între ceea ce ei îmi dezvăluiau şi ceea ce răzbătea în conduita lor automată, neconştientizată şi, deci, nemonitorizată. Accese de furie necontrolate, o înjurătură zdravănă pe mobil adresată unui „partener de afaceri”, subţirimea vocabularului, îngroşarea accentelor şi incoerenţa (deseori îşi începeau „expunerile” ceţoase cu celebrul „deci”), sexualitatea reprimată strîmb („wow, uite ce înaintare are gagica aia în sacou negru!”), încît simţeam stridenţa inadecvării. Şcoliţi – pe bani mulţi – în lungi „traininguri” despre „managementul transcultural”, „leadershipul transformațional”, „gîndire pozitivă”, „inteligenţă emoţională” şi alte „mode”, asemenea personaje ţi se înfăţişau în toată şubrezimea lor. În multe din firmele pe care le conduceau, dacă examinai mai cu băgare de seamă climatul de muncă şi cel relaţional, descopereai aceleaşi moravuri din vechile întreprinderi comuniste, chiar daca mulţi dintre angajaţi de abia mijiseră ochii în 1989. Acelaşi „lasă-mă să te las”, acelaşi „merge şi aşa”, tot pizma, bîrfa şi delăsarea reglau jocul interpersonal, iar deciziile erau luate cel mai adesea voluntar, neconsultativ şi arbitrar. Sigur, dincolo de faţade, de pojghiţa conduitei „profesioniste”, de laptopuri şi maşini de serviciu arătoase. Chiar şi la o analiză succintă, în majoritatea firmelor cu capital occidental (corporaţii, companii multinaţionale), se poate observa cum mai degrabă decît să ne „americanizeze” occidentalii, îi „românizam” noi pe ei. Mulţi dintre patronii străini descoperă subit, ajunşi în România, beneficiile sincopei, farmecul „micului aranjament”, descurcăreala spontană – fără să o însuşească vreodată la fel de fidel ca localnicii! -, încît îţi dai seama, o dată în plus, că suntem o cultură puternică. Dar puterea acestui fundal de exigenţe comportamentale implicite, pe care ni le asumăm ca pe o formă funcţională de a o „scoate la capăt” în societate, e departe de a ne pregăti eficient pentru lumea de mîine. O lume în care „ei”, „occidentalii”, chiar sunt – în mult mai mare măsură decît noi – centraţi pe sarcină, cu o gîndire pozitivă, consultativi şi deschişi la „celălalt diferit”. Pledoaria mea nu este pentru denunţarea „înapoierii” noastre şi urgenţa asimilării „practicilor manageriale occidentale” – chiar şi la o privire fugară, un asemenea proces s-a dovedit un succes iluzoriu – , nici pentru prezervarea „specificului naţional” în organizaţii, conform devizei „aşa-s românii, nu-i nimic de făcut”, şi, de fapt, „nici nu e chiar atît de rău”. Pledez, ca de atîtea alte ori, pentru moderaţie. Pentru calea de mijloc cuviincioasă, în care să ştii ce să adopţi fără să copiezi mecanic, şi ce să păstrezi, pentru a rămîne, totuşi, tu însuţi. Căci realitatea organizaţională românească nu se va schimba preluînd orbeşte strategii de diagnoză şi intervenţie care dau roade în culturile în care s-au născut, nici refuzînd deplin schimbarea. Nici urmînd necritic îndemnurile celor care ne sistematizează şi ne clasifică înainte de ne cunoaşte – iar după ce ne cunosc, preferă să devină „ca noi” –, nici, izolîndu-ne în „calităţile noastre native”, sau, după caz, în „catastrofa noastră”. Opţiunea pragmatică, în care să fim capabili să părăsim duplicitatea, privindu-ne în oglindă, luptîndu-ne cu „defectele”, valorificînd avantajele culturii organizaţionale româneşti majoritare (puţină relaxare, centrare pe context, nevoia de securitate, nevoia de armonie interpersonală mai pronunţate), dar preluînd cîteva din practicile „occidentale” (îndeosebi contractualismul, care porneşte de la respectul cuvîntului dat şi de la capacitatea de a te încadra într-o anumită cadenţă convenită e evoluţiei lucrurilor), cred că e calea cea mai potrivită. Şi, desigur, învăţarea continuă. Şi reciprocă. Precum şi înţelesul cel mai important: în Europa de mîine, nu vom putea reuşi decît toţi laolaltă.

„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii, şi alţii. Teoria mea este următoare: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o specie aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.” Cu aceste cuvinte, Lev Şestov întîmpină clocotul prostiei şi limitării care se răspîndise pretutindeni, într-o vreme care se revendica de la triumful raţiunii. Raţiunea şchioapă a secolului XX, cu excrescenţele sale ideologice, a reuşit o performanţă rară: uciderea sistematică, în masă, a peste 150 de milioane de oameni (comunismul probînd o „eficacitate” dublă decît cea a nazismului). Pretindem că ştim totul, fără de fapt să mai ştim cu adevărat ceva important. Cu cît sporeşte avansul nostru tehnologic, se prăvălesc resorturile morale ce călăuzeau odinioară lumea. Votăm fără să alegem, muncim fără să producem, alergăm fără sa ajungem undeva, mergem la biserică fără să mai credem. Rămîne ritualul, forma goală, salutul fără bucuria întîlnirii, sexul fără dragoste. Cu cît suntem mai săraci pe dinăuntru, ne împopoţonăm pe dinafară cu semnele parvenirii. Azi, totul e rînduit de registrul lui „a avea”. Dacă „ai” (maşină „ţapănă”, casă „barosană”, slujbă „uşoară”, nevastă „faină”), „eşti”. Suntem posedaţi de posesii, fără să ne mai dăm seama că, foarte degrabă, viaţa ni se scurge printre degete. Că ceea ce rămîne nu sunt obiectele, ci relaţiile noastre cu ele. Rămîne realitatea imponderabilă a întîlnirilor noastre – cu oameni, idei sau speranţe – nu oamenii, ideile sau speranţele în sine. Maimuţa zîmbeşte triumfător. Specia-i stăpîneşte lumea. Maimuţa nu are nevoie de amintiri, de proiecţii către mîine, de iluzii, ci numai de banana tehnologică la modă, de craca socială corespunzătoare, de grohăitul cultural îndestulător. Ea nu are memorie, ci numai umori. Se scurge Crăciunul în Timişoara ”europeană”. Lumini pe Corso, maşini ca în Vest, muzică excesiv de tare, vile sfidătoare, femei îmbrăcate scump şi strident. Amintirea Revoluţiei din 1989, cu tot miracolul ei, capătă un caracter mai degrabă stingher. A devenit o povară simbolică – şi chiar politică! – neutilizabilă. Şi peste tot acest val de rătăciri, maimuţărindu-se, desigur, un Moş Crăciun plătit cu ora, care fuge pe scările catedralei să aducă – fie şi numai în miniatură – alte maşini, case sau neveste. Şi totuşi, alături, singur, un copil care îngenunchează tăcut, privind către cer. Şi rugăciunea lui care, poate, ne va salva: „dă-ne Doamne lumina Ta. Şi, te rog, nu uita să mi-l trimiţi pe Moş Crăciun. I-am pregătit cozonac şi saloane de brad. Îl aştept să fim împreună”.

 

Acum, cînd totul pare un circ derizoriu, sufocat în fatalism și uitare, se cade să ne reamintim de cei care, prin viața lor, ne-au dat șansa eliberării noastre. Dar noi, noi ce-am făcut cu noua noastră viață? Cei mai mulți dintre noi am ”circulat”, așa cum îndemna, cu folos, Miliția clujeană pe trecătorii înspăimîntați, înghețați de curajul necunoscutului care și-a deschis cămașa în fața armelor. Am ”circulat” cu osîrdie, spre ținte ”majore”, mînați de ”mari urgențe”, fără să mai ajungem cu adevărat undeva. „Trageți, am o singură inimă!“, a strigat tînărul. Militarii au tras, dar a tînărul ”nebun” a supraviețuit. La mai bine de 3 ani de la Revoluție, la 8 iulie 1993, lămurit de perversitatea și cinismul celor care s-au înstăpînit peste România și de tăcerea asurzitoare care începea deja să domine memoria Revoluției, și-a pus capăt zilelor. Opriți-vă din ”goană”, ascultați-l o clipă, și, priviți-vă în oglindă… Și după ce înțelegeți ce vedeți acolo, încercați să mergeți altfel mai departe…

Calin_Nemes

„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
— Călin Nemeş, „România liberă”, 25 aprilie 1991

–––––––––––-

Trei generaţii?

Opinia curentă care funcţionează la nivelul discursului public, dar şi pentru omul obişnuit,
acreditează ideea că dezastrul identitar de astăzi, regăsit în deriva moravurilor publice, inadecvarea instituţională şi mizeria cotidiană se datorează celui aproape jumătate de secol de comunism. Dacă ar fi să urmărim, însă, sugestiile psihosociologilor (de la William Thomas la Claude Flament), care subliniau remanenţa unor tipare mentale profunde dincolo de succesiunile generaţionale, am înţelege mai bine un postulat pe care acest gen de cercetări îl subliniază: tiparul valoric, atitudinal şi comportamental al unei comunităţi se schimbă decisiv de abia la trei generaţii după schimbarea compoziţiei comunităţii respective. Prin urmare, aducem cu noi în lumea de astăzi o moştenire mentală care vine mult mai de departe, dintr-un început de modernitate în care Româniile noastre reale se caracterizau prin dependenţa politică şi economică a elitei, sciziune socială, ruralitate marcantă şi nepotrivire instituţională la modelul de societate apusean. Multe din dominantele atitudinale ale Româniilor trecute se regăsesc travestite în lumea de azi şi am putea aprecia că reuşita considerabilă a comunismului s-a produs nu împotriva vechii lumi, ci sprijinindu-se pe unele din trăsăturile lumii de odinioară (deresposabilizare, dezangajare civică, neîncrederea în instituţii, speranţă socială deficientă). Îmi amintesc un studiu convingător de la mijlocul anilor 90 al lui Daniel Barbu, prin care puteam examina rata mult mai înaltă de obedienţă a românilor la noua putere politică instaurată de sovietici: înainte de 1944, comuniştii români erau aproximativ 1000, la câţiva ani după, numărul lor creşte exploziv, depăşind 1,5 milioane. În celelalte ţări înrobite înregistrăm creşteri de 30-50-80%, la noi creşterea e de… 15000%. O asemenea rată a adeziunilor, de neimaginat în nici una din ţările est şi central europene căzute în sfera de hegemonie sovietică, nu se poate pune numai pe seama presiunilor (reale şi brutale) ale noii administraţii. E ceva dincolo de covîrşirea ocupaţiei. În acest gest colectiv răzbate sentimentul că „oricum, e în zadar”, că istoria va trece peste noi, ne va strivi. Că nu ne mai rămîne decît compromisul obligatoriu, fuga de noi, duplicitatea. Astăzi am prezervat multe din aceste topici dezangajante. Inundaţiile mereu ne copleşesc, natura pare mai dezlănţuită aici decît pretutindeni în Europa, iarna mereu vine prea repede şi pleacă obositor de greu, o ploaie mai zdravănă ne răstoarnă ţara. Tot noi aşteptăm să ne măture altcineva strada, altcineva să ne „dea ceva” ce „ni se cuvine” (loc de muncă sigur, casă), altcineva să ne scape de corupţi, altcineva să ne preschimbe clasa politică. Retorica lamentaţiei şi vizuina victimei în care ne ascundem ni se par singurele deschideri legitime faţă de istorie. Şi peste toate, lehamitea triumfătoare, dezamăgirea cea mai adîncă. Dacă nu vom fi capabili să refacem reţelele de solidaritate comunitară, autonomizîndu-ne, părăsind lamentările şi autohandicapările, peste 100 de ani vom descoperi, pe canalele de ştiri ale vremii, cum România e dusă pe mai departe de ape la prima ploaie mai straşnică.
Trei generaţii, aşadar? Cred că le vom pierde socoteala.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 111 other followers