În 1946-1947 nou instalata putere sovietică a decis să pedepsească prin înfometare (organizată sistematic) noile teritorii ocupate la capătul războiului. Avea ”experiență”:  în ”marea foamete” din Ucraina, din 1932-1933, au fost uciși deliberat 6 milioane de oameni (a se vedea, de exemplu: https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2011/01/cartea-neagra-a-comunismului1.pdf), într-un exercițiu ”pregătitor” pentru o acțiune și mai ”eficace” derulată în anii imediat postbelici. Mărturiile despre acel episod tragic care a urmat încheierii războiului sunt și astăzi ocultate în discursul public oficial, deși sunt amplu documentate de către istorici. Mai mult, deși tot mai puține, se păstrează și mărturiile celor care încă mai sunt în viață și au trecut prin acea urgie. Peste toate, faptul că noi, românii, nu știm aproape nimic despre cei (cifra e minimă) 300000 de români de dincolo de România (îndeosebi din Basarabia, cu epicentrul în Sudul Basarabiei) uciși prin această barbarie programată, este încă un semn că aceste politici ale uitării lucrează astăzi în noi. Imaginați-vă empatic, prin analogie, pentru a vă da seama de anvergura crimei, ce s-ar petrece cu noi dacă începînd de acum, cam pînă la anul pe vremea aceasta, ar fi uciși programat peste 2 milioane de români din interiorul granițelor țării. Pînă la urmă, pe acest fundal de uitare,  se pot (re)construi monștrii ideologiilor care au produs o asemenea oroare. Și în România a fost crîncen atunci, în zona Moldovei îndeosebi, dar nu atît seceta e ceea ce a produs nenorocirea, ci în primul rînd prezența fizică a Armatei Roșii pe teritoriul (care mai rămăsese ”al nostru”) din estul țării, prin jaful local sistematic al acesteia, alături de lipsa forței de muncă (fie oamenii pieriseră în război, fie, cu zecile de mii, erau deportați), în condițiile în care guvernul român, pînă în 1947, nu a administrat de facto teritoriul respectiv. Dar dacă în România a fost foarte greu, în teritoriile ocupate (Basarabia și Nordul Bucovinei) ceea ce s-a abătut asupra oamenilor e dincolo de orice limită imaginabilă a ororii. În numai un an a fost omorîtă prin înfometare cel puțin 10% din populația de pe fostul teritoriu al Basarabiei, partea cea mai afectată fiind chiar sudul provinciei, încorporată arbitrar la Ucraina. Cazuri numeroase de canibalism sau necrofagie sunt documentate astăzi de istoricii care descoperă, înspăimîntați, acele grozăvii, ca ultimă soluție de ”salvare” de foametea întreținută – culmea cinismului – într-una din regiunile cele mai bogate agricol ale statului sovietic. Urmările după un asemenea experiment social nu sunt doar în termeni de supraviețuire fizică și priveau în primul rînd ”recalibrarea” noului ”cetățean sovietic” în raport cu noul stăpîn, prin înfricoșarea extremă, ștergerea memoriei, spălarea creierelor, mancurtizare.  E tulburător să afli că un asemenea ”proiect” a fost gîndit inclusiv de ”oamenii de știință” sovietici din zona științelor sociale (sociologi, psihologi, istorici) care au consiliat ”adecvat” intervenția, pentru a fi cît mai ”eficace” (vezi, de exemplu, Rudolph J. Rummel, Lethal politics: Soviet genocide and mass murder since 1917. Routledge, 2017). Mărturia sociologului rus – exilat mai apoi în Statele Unite – Pitirim Sorokin este revelatoare, căci acolo nu este vorba doar despre analiza sociologică a consecințelor unei drame comunitare, ci despre ”foame” ca instrument manipulativ de intervenție în rețele de solidaritate, în resursele de memorie ale unei comunități, avînd ca țintă ultimă lichidarea oricărei rezistențe și ”alinierea” deplină la noua ordine (vezi, de exemplu: Pitirim A. Sorokin, Hunger as a factor in human affairs. Translated and with a Prologue by Elena P. Sorokin. Edited and with an Introduction by T. Lynn Smith. Gainesville: The University Presses of Florida, 1975). Despre repercursiunile acestui proiect de înfeudare prin crimă au scris documentat cercetătoarele Larisa Turea (vezi, de exemplu, Larisa Turea, Cartea foametei, București: Curtea Veche, 2008) sau Veronica Arpintin (de etnie ucraineană) (un foarte clarificator interviu poate fi parcurs aici: https://moldova.europalibera.org/a/28216673.html)

Un episod personal al Larisei Turea poate spune mai multe despre ”umbrele” peste timp ale acestei perioade, și despre implicațiile sale identitare:

”Eu am pornit spre această carte dintr-o amintire personală, părinţii mei erau pedagogi într-un sat din Lunca Prutului, erau mutaţi dintr-un sat în altul şi au nimerit într-un sat unde nu aveau rădăcini. Atunci concediul de maternitate era foarte mic, maică-mea era nevoită să caute pe cineva să mă ţină. A găsit o femeie care s-a oferit cu mare plăcere să fie dădaca mea, aveam câteva luni şi mai apoi a aflat că această femeie pe timpul foametei şi-a mâncat propriul copil. Şi această femeie se ataşase de mine, toată copilăria mea, ţin minte această umbră de femeie, care mă urmărea la şcoală, poate ea îşi imagina în mintea ei tulburată de aceste suferinţe că sunt fetiţa ei pe care o pierduse atunci. Maică-mea îmi povestea că a întrebat-o cum s-a întâmplat şi ea a zis: „Nu mai aveam nimic de mâncare, fetiţa a murit şi am mâncat-o”. Foarte senin așa, de parcă ar fi fost un cadou de la Dumnezeu şi că oasele le-a îngropat într-o cutie în curtea bisericii. Deci, devenise un ritual, pentru că oamenii se degradaseră, îşi pierdeau minţile la propriu de foame”.

Folosind o analogie cu lumea naturală, Jorn Rüsen (vezi, de exemplu, Jorn Rüsen, Using History: The Struggle over Traumatic Experiences of the Past in Historical Culture. Historein, 11, 14-18, 2011), care a încercat în studiile sale să pătrundă mecanismele individuale, dar și instituționale de depășire a poverii trecutului în Germania învinsă, sugerează cum asemeni oricărui corp fizic, și orice ”țesut” psihologic sau social supus unei presiuni externe progresive probează o ”rezistență a materialului” care crește liniar pînă la un anumit prag, rămîne aplatizată mai apoi pe măsură ce solicitarea extremă sporește și, invariabil, se ”frînge” abrupt în cele din urmă. Căci fiecare om, ca și fiecare societate, are un ”punct de ruptură” anume, iar ceea ce științele sociale (psihologia, sociologia, antropologia, istoria) pot să explice pe baza paradigmelor teoretice care le ordonează cunoașterea ”funcționează” doar în zona de ”liniaritate”. Ce se întîmplă, însă,  în zona lui după, precum atunci cînd o mare traumă istorică de tipul delirurilor totalitare se înstăpînește, acolo unde limitele ultime ale umanului sunt depășite de oroare, violență și arbitrariu?  În asemenea împrejurări, oamenii devin neoameni și ajung să ucidă, să producă rutinier durere semenilor, să fie complet decuplați de exigențe morale, să fie impasibili la suferință și nedreptate. Aceasta a fost ținta ultimă a experimentului totalitar: construcția unui nou aluat uman, rupt de umanitatea de odinioară, înfricoșat, dependent de stăpîn, fără memorie și fără rădăcini. Și dacă în societățile care au recuperat democrația liberală, precum cea germană, vindecarea prin confruntarea cu memoria totalitarismului a devenit o formă de pedagogie socială asumată comunitar, în lumea (post)sovietică ștergerea memoriei, victimizarea o dată în plus a victimelor și valorizarea calăilor rămâne o practică funcțională. Situîndu-se în zona de ”contaminare” chiar și după 30 de ani de post-comunism, lumea românească se impune să înceapă, în sfîrșit, întemeiat pe un adevăr încă viu, acest exercițiu neuitare. Fără de care reluarea experimentului devine oricînd posibilă…

 

Timișoara, 15 mai 2020