Una din știrile care au inundat canalele media în ultimele zile vorbește, ca într-un recitativ care pare să stîrnească o ipocrită surpriză cu fiecare nouă sesiune, despre ”dezastrul” de la examenul de maturitate al BAC-ului sau despre “eșecul grav” de la Evaluarea Națională. Pe scurt, doar 62.9% dintre cei care au participat la sesiunea de Bacalaureat de acum au promovat, cu cel mai scăzut scor de promovabilitate din ultimii 6 ani, și 1 din 3 elevi de gimnaziu fie s-au ”pierdut pe drum” în cei 8 ani de școală secundară, fie nu au trecut cu bine de examenul final. Și asta în condițiile în care experții în educație, ca și cei direct implicați în proces (de la părinți, elevi, pînă la cadre didactice) au putut constata că s-au ”dat” cele mai simple și accesibile subiecte din ultimii ani. Pe de altă parte, în aceste sesiuni, atît la Evaluarea Națională, cît și la examenul de maturitate s-au obținut, de departe, cele mai numeroase medii de 10 din ultimii 7 ani, la Evaluarea națională (892), și din ultimii 17 ani la Bacalaureat (232). Cum se poate explica acest – aparent – paradox? Un ”dezastru” global să fie însoțit, simultan, de o reușită superlativă a ”elitei”? Răspunsul într-o propoziție este simplu: sistemul de educație românesc este tot mai tot mai inechitabil și mai polarizat. Polarizarea extremă reflectă polarizarea socială generală și se stabilește între copii și tinerii ce provin dintr-un grup relativ închegat, de vitrină, care fac parte din categoria ”moștenitorilor” – în sensul evocat de Pierre Bourdieu – unui capital simbolic ce se consolidează în categoria ”celor ajunși”, pe de o parte, și cei tot ce provin din familii tot mai marginale și mai excluse, care devin un fel de paria fără scăpare, și care, printr-un adevărat lanț circular de profeție ce se autoîmplinește, ajung să își integreze marginalitatea ca ”naturală”. Dacă în primul strat intră falii foarte diverse, de la familii de moștenitori la propriu ai rețelei de nomenclaturiști ai sistemului comunist, care astăzi sunt cei mai strașnici ”investitori” și promotori ai ”capitalismului”, și care reprezentau aproximativ 200000 de persoane în ultimii ani ai comunismului, după evaluarea lui Vlad Georgescu, și care ne permit aproximări legate de ponderi de 3-4% în țesuturile sociale locale, dacă includem rețelele familiale în cercetări de tip prosopografic, pînă la extrema cealaltă a familiilor de români ce populează, după standardele locale, ”clasa de mijloc” (aproximativ 10% din corpul social), care și-au rînduit în mai mare măsură biografia după repere meritocratice și care sunt în mai mică măsură dependenți de stat. În ”partea” cealaltă, o masă amorfă tot mai consistentă numeric, care trăiește într-un teritoriu social progresiv mai izolat, fie ”după blocuri”, respirînd într-o atmosferă de pauperizare și ”democratizare” a mizeriei și a aspirațiilor, fie în acele Românii ce nu apar la televizor, în care noua invitație la ”învățămînt online” se opera efectiv în gospodării cu latrina în curte sau neracordate la canalizare. În fond, aceste date brute (și brutale!), care ne arată, de exemplu, că peste 10 milioane de români nu sunt racordați la canalizare și 1 din 3 nu au toaleta în casă (de departe pe ultimul loc și de mai bine de 10 ori peste media UE) ar trebui să reprezinte principalul nod de plecare al oricăror reforme structurale, căci o schimbare a României reale trebuie să aducă împreună toate aceste falii tectonice care, asemeni geologiei istorice descrise cîndva de Pierre Chaunu, trăiesc nu doar în lumi sociale diferite, ci și în temporalități distincte, unele dintre ele continuînd să își ducă zilele într-un …ev mediu perpetuu.  La  urma  urmei, pe acest joc tensionat între straturi sociale cu capital simbolic atît de diferit, mai degrabă etanșe, și între care capilaritățile și schimburile sunt relativ puține, s-a articulat întreaga tranziție postcomunistă. Acest proces s-a îngemănat mai degrabă pe un teren al ”prădătorilor”, în care cei exersați și cu ”expertiză” dobîndită în comunism au reușit, transistoric, să se poziționeze în capul mesei, refuzînd programatic îngemănarea unui cîmp al armonizării sociale și diminuării inegalităților. Poate că nu întâmplător, volumul care documentează cel mai pertinent tranziția, descriind cu date din arhive ”beneficiarii” ei principali, se numește ”Moștenitorii securității”, iar una dintre cele mai percutante analize sociologice, realizate de către un cercetător ce a lucrat cu multe date de teren, descrie ”ruptura” din 1989 în termeni de ”România continuă”. Sigur, România s-a schimbat enorm față de episodul revoluției, mobilitatea socială nu a fost nicicînd obturată, dar studiile efectuate asupra ”Româniilor din România” atestă cum dincolo de ceea ce pare mare val al prefacerilor, doar o minoritate relativă restrînsă a corpului social a depășit strategiile de supraviețuire și este centrată pe dezvoltare. E adevărat că astăzi am ajuns, conform ultimei raportări din proiectul cu ”creioane colorate” al guvernului, care anunță pentru următorii ani investiții de 100 de miliarde de euro, la un nivel al produsului intern brut la paritatea puterii de cumpărare de 69% din media UE (față de 35% în 1990, 26% în 2000) și se prognozează atingerea unui prag de 87% din media UE în orizontul anului 2025, după cum și Bucureștiul are astăzi peste 140% PIB-ul in PPC/cap de locuitor din media UE. Dar aceste cifre – aparent – generoase sunt obținute printr-o disparitate sălbatică, iar ”Raportul de țară pe 2020” al Comisiei Europene nu se sfiește să numească aceste diferențe uriașe între regiuni în interiorul aceluiași stat drept ”anomalie gravă”. De exemplu, între scorul convențional de 144% PIB in PPC/cap de locuitor din media UE al capitalei și 39% PIB in PPC/cl din media UE, în regiunea cea mai săracă a Moldovei sau cele din sud-estul României se construiește o prăpastie ce ascunde accentuarea acestui decalaj de dezvoltare, care nu este doar inter-regional, ci și între urban și rural. De altfel, cîtă vreme cifrele sunt corecte, și la nivelul simțului comun trăim această contrarietate. Unde sunt bucureștenii ”care o duc vădit mai bine decît majoritatea europenilor”, cîtă vreme, prin părțile esențiale, Bucureștiul e mai mult un amestec de Istanbul și Minsk, decît de Viena și Paris? E limpede că doar foarte puțini (extrem de plini de resurse) influențează acest scor care, în pofida deficitului ”celor mai  mulți”, este cel indicat de statistici. Astfel, cu o pondere îngrijorătoare a sărăciei (aproximativ 1 român din 4 trăiește sub pragul stabilit de cercetători al sărăciei, ce reprezintă 60% din mediana veniturilor disponibile), într-o Românie reală în care 65% dintre cetățeni nu își pot plăti o săptămînă de vacanță într-un an și 53% nu pot face față din punct de vedere financiar unor situații neprevăzute, în care la mai bine de un deceniu de la intrarea în UE aproape 1 român din 10 răspunde în sondaje că nu își poate permite (itemul e formulat la nivel de dezirabilitate!) cumpărarea unei pîini în ziua următoare (asta înseamnă, efectiv, aproximativ 2 milioane de români care nici măcar un asemenea ”ideal” nu își pot stabili!), nu trebuie să ne mire că închidem, cel mai adesea, alături de celălalt competitor ”problemă” (Bulgaria), toate clasamentele europene în privința inegalităților sociale. De exemplu, în România, raportul cvintilelor de venit S80/S20 (raportul dintre cei mai bine plătiți 20% dintre români și cei mai prost plătiți 20%) este de 7.08 (și asta într-o țară, obiectiv, mai săracă în termeni de PIB PPC/cl) față de media UE, unde raportul este 5.05. Mai simplu spus, deși mai săraci decît ”restul lumii”, cei mai bogați sunt mult mai bogați, în termeni relativi, decît cei mai lipsiți de resurse, în comparație cu același raport în țări cu democrație consolidată, țări care au știut de decenii, prin politici incluzive, să atenueze aceste disparități. Sau ca să închei acest tablou aparent îndepărtat de dilema – educațională – de început, să mai prezentăm un ”clasament” evocator. Care descrie în interiorul acestor straturi sociale ce au acces la resurse (materiale, în acest caz) ponderile fenomenului evocat, care în termeni simpli poate fi descris ca ”puțini au mult” și ”mult mai mulți au din ce în ce mai puțin”. Căci, dacă este să ”citim” datele mai cu atenție, și indicatorul anterior era unul nivelator (se ”extrăgeau” 20% din și ”întreg” și se realiza calculul). Dar nu trebuie să fii un statistician prea sagace ca să observi ceva evident, și anume că 20% e o cifra mult prea mare pentru a-i cuprinde pe ”cei cu adevărat bogați”. Ori, un raport financiar din interiorul BNR este foarte expresiv în a delimita mai precis ponderile celor ”care contează”. Astfel, excluzînd depunătorii obișnuiți, ce dețin depozite bancare derizorii (sub 100 de lei), care adună 3.9 milioane la scara întregii țări, restul de 6.4 milioane de deponenți au următoarea structură: 62% (3.9 milioane de cetățeni români, depozit mediu 1263 lei) dețin 3.45% din valoarea tuturor depunerilor în bănci, 8% (0.5 milioane, depozit mediu sub 100000 lei/aprox 20000 euro) dețin 34% din valoarea economisirii, 1.65% (100 mii de persoane, depozit mediu 570000 lei / aprox. 120000 euro) dețin 40% din valoarea totală a economisirii populației și doar…0.13% dintre deponenți (aproximativ 10000 de persoane, în medie 2.44 milioane lei / aprox. 510000 euro) dețin 14.4% din economii. Sau mai simplu și mai… strident: 0.14% (10000 de persoane) dețin de 4 ori mai mult decît 3.9 milioane de cetățeni care partajează, aparent, aceeași țară cu ei. Și sub 2% dintre românii de astăzi au împreună 54.4% din resursele financiare regăsite în active bancare din întreaga Românie. Aceasta este, pornind de la cifre seci, adevărata față a inegalității din România de astăzi. Și în care ”stînga” politică, ”apărătoarea săracilor”, este colectoarea cea mai învîrtoșată a averilor baronilor locali și regionali, iar ”dreapta liberală” (ghilimelele sunt necesare pentru ambii termeni!) e alcătuită doar din niște copiatori stîngaci ai năravurilor diverselor avataruri ale partidului stat iliescian, prima lor grijă fiind aceea a ”învăța de la prima sursă” cum să fure la fel de vîrtos ca ”profesorii lor”. Iar noua opoziție flower-power, ONG-istă și corporatistă e mai preocupată de gîlceve pe Facebook sau Twitter decît de construirea unei alternative credibile și oneste, la firul ierbii, cu oameni reali și ”pe picioarele lor” (care, în sfîrșit, există!), o alternativă care să înfrunte lucid această povară a inegalității.

Revenind la tema inițială, nu ar trebui să ne mire că cele mai scăzute rate de promovabilitate se pot descoperi chiar în ariile regionale și în județele care sunt, obiectiv, cele mai sărace (de exemplu, după ultima raportare, scorurile cele mai tragice la BAC sunt în zonele sudice iradiate de ”moștenirea” lui Dragnea, precum Ilfov (32.2%) și Giurgiu (42.4%) și în care pecetea acestor inegalități în termen de capital simbolic este cea mai pregnantă. Apoi, cifrele evocate la început ca paradoxale nu sunt deloc ”ciudate”: în fond, cei cu ”resurse” ar fi reușit oricum, căci resursele lor nu depind de școală, ci de capitalul simbolic (mai bogat) al rețelei familiale din care provin, care le-au permis mai ”multe” (meditații, acces la informație, suport din partea părinților, oportunități de dezvoltare personală), iar notele mai numeroase mai mari se datorează pur si simplu subiectelor mai facile. Dacă s-ar fi dat subiecte ”normale”, ponderea notelor maxime ar fi fost similară cu cea din anii trecuți, căci acești copii și tineri au fost în mai mică măsură dependenți de impactul crizei actuale. Dar dacă subiecte cu un nivel de dificultate asemănător cu cel din anii trecuți ar fi fost puse înaintea celor segregați, lovitura ar fi fost teribilă, și ponderea celor care ar fi eșuat ar fi fost considerabil mai ridicată, tocmai datorită accentuării inegalităților, o dată cu apariția pandemiei. Probabil pe un asemenea calcul au mizat și cei din minister cînd au gestionat evaluările naționale de sfîrșit de ciclu de școlaritate, pentru a nu-și înrăutăți suplimentar o percepție publică a gestionării crizei foarte critică. Dar dincolo de ascunderea după deget, rămîne întrebarea? De ce școala românească este atît de schiloadă și nedreaptă?

Cauzele derivei sunt multiple și adânci. În acest text nu pretind că voi examina tabloul întreg, care este extrem de complex și de nuanțat, dar cîteva tendințe generale găsesc că sunt important de creionat pentru a construi argumentat mai apoi imaginea de ansamblu. Voi începe cu cele structurale.

Primul factor major enunțat deja – inegalitatea socială în creștere, care generează segregare și declinul performanței – este și prima sursă îngrijorătoare ce s-ar cuveni ”atacată” în orice reformare coerentă a politicilor publice la nivel structural. Inegalitatea este însoțită, de deficitul cronic de resurse și de investiții în sistem. Altfel spus, în lista priorităților naționale, dincolo de retorica goală, investiția efectivă în educație este dramatic de scăzută în cifre brute, dacă e să o comparăm cu cea din țări care dorim să le luam ca reper. Așadar, această duplicitate ce străbate transideologic guverne de orientări diferite arată, factual, cum dincolo de vorbe s-a investit puțin în educație, iar atunci cînd s-a investit, s-a făcut prost, chiar dacă au fost în joc fonduri europene consistente (POSDRU-urile fiind cel mai trist exemplu). Atunci cînd se construiește un ”proiect de țară” se impune să decizi care sunt țintele, prioritățile, resursele alocate, rețelele mobilizate. Ori, prin fapte, nu prin vorbe, educația a rămas mai mereu la urmă. Avem astăzi cifre alocate reale de aproximativ 2.7 din PIB (educație + cercetare! – din proiectul Legii bugetului pe 2020), reușind ”performanța” de a atinge un minim istoric, dar pe ansamblu, rareori ponderile acestor alocări au depășit 4% din PIB în perioada post-ceaușistă, în condițiile în care suntem unul dintre puținele state ale lumii care a prevăzut explicit în legea fundamentală a statului (Constituția) o pondere minimă de 6% din PIB! Bunăoară, o imagine cu adevărat responsabilă, care să îți îngăduie o lectură comparativă și care să îți spună ”pe ce butoane să apeși” pentru a produce dezvoltare, arată convingător contribuția educației la bunăstarea unei societăți. De exemplu, atunci cînd se investighează ”bunăstarea societală”, investiția în educație este mereu evidențiată ca un factor decisiv. În cadrul unui asemenea demers global (Prosperity index), printre cei 12 factori vitali ce contribuie la dezvoltarea societății, pe lîngă guvernanță, respectarea drepturilor individuale, siguranța cetățeanului și stat de drept, piață liberă și facilități economice, se adaugă mereu și educația și capitalul social (bazat îndeosebi pe încredere interpersonală și instituțională). Și cu toate că am progresat în anii din urmă în acest clasament (ajungînd cu scorul agregat al indicatorului general acum pe locul 47 la nivel internațional), progresul nu s-a făcut  datorită educației (aflată în zona ”portocalie”; problematică, locul 61) și rețelelor de încredere (din zona ”roșie”, gravă, locul 116), ci mai degrabă în răspărul lor.

Apoi, problemele demografice ale României s-au manifestat mai repede decît sistemul de învățămînt a putut să le integreze. Controloarea declinului cohortelor demografice, constant din 2008, cînd aveam doar în învățămîntul universitar 890000 de studenți, ajuns astăzi la un prag aproximativ de 400000 de studenți, se bizuie de la bun început pe niște premise șubrede. Căci dacă numărul celor care urmează o facultate a scăzut cu peste 50%, numărul posturilor didactice din sistem nu a urmat aceeași pantă descendentă. Și ca totul să meargă mai departe pe același fundal de iresponsabilitate, la o capacitate de școlarizare în învățămîntul superior din România la nivel de licență, anul 1, de aproximativ 170000 de studenți (cifra e din 2017, dar nu a variat prea mult în ultimii ani), avem în mod efectiv un număr mai mic de 93000 de absolvenți de liceu în cohorta 2020 care au absolvit cu succes Bacalaureatul (atît din promoția curentă, cît și din cea precedentă – în 2009 cohorta similară era mai mult decît dublă, de 205000) pe un număr aproximativ 62000 de locuri ca cifră de școlarizare oficială, apropiată de propunerea experților din minister. Deși ne plasăm într-una dintre pozițiile cele mai modeste la nivelul UE în ceea ce privește înglobarea tinerilor în învățămîntul superior (doar 24.6% dintre tinerii români participă la o formă de învățămînt superior, față de 40% media UE), perseverăm în activarea unui scenariu foarte improbabil: ca două treimi (cîtă vreme factual de abia reușim să atingem pragul de… un sfert) dintre cei care termină liceul cu diplomă de bacalaureat să devină efectiv studenți, păstrînd un număr de profesori ce se aseamănă cu cel din perioada în care studenții erau de mai bine de două ori mai mulți! Implozia cantitativă demografică, accentuată de fenomenul migrației, este însoțită constant de degradarea parametrilor calitativi ai procesului de învățămînt, căci o pondere tot mai importantă de cadre didactice (care în covîrșitoarea majoritate lucrează pe baza unor contracte pe perioadă nedeterminată în sistem, așadar integrate indiferent de performanță) își remodelează conduita în jurul soluțiilor de supraviețuire, în care exigența academică devine mai degrabă o relicvă istorică stînjenitoare. Puține specializări rămîn ”în sine” căutate (precum informatica, psihologia, dreptul, medicina), iar imperativele pieței încep să dicteze, firesc, cererea și oferta educațională în privința atractivității profesiilor. Dar cîtă vreme indiferent cine a fost la putere, cu puține și pasagere excepții, educația a fost plătită colectivist, așa încît și cele mai performante universități și programe de studiu, dar și cele mai precare au primit, în esență, aproximativ aceeași finanțare, cercul vicios al conservării acestei iluzii a sistemului care ”funcționează” s-a perpetuat. După cum atîta timp cît la nivelul dascălului obișnuit se activează inferența implicită: ”voi” (studenții) ”ne țineți” pe ”noi” (profesorii, prin păstrarea pozițiilor din statul de funcțiuni), criteriile de exigență și integritate sunt greu de prezervat. Ideea foarte generoasă și operațională din mandatul Funeriu a finanțării pe granturi de studii pe perioada întregului ciclu de studii a fost degrabă abandonată, deși i-ar fi îngăduit profesorului să fie autonom și să decidă fără presiunea pierderii postului ”cine merită și cine nu” să finalizeze facultatea.

De asemenea, dincolo de deficitul de netăgăduit de resurse materiale și de infrastructură, cea mai mare problemă a sistemului de învățămînt românesc e reprezentă structural tocmai de precaritatea capitalului de încredere interpersonală și instituțională, de dominația fatalismului și asistențialismului care domină politicile publice din sistem. Sigur, patternul e general societal (capital social precar, datorat îndeosebi unei încrederi generalizate – încrederea în omul simplu, necunoscut, ”de lîngă tine” – foarte scăzute, apoi un fatalism pronunțat, evitarea incertitudinii – temerea față de schimbare – foarte pronunțată, distanță mare față de putere – expresia autoritarismului din rețelele organizaționale, o perspectivă preponderent pe termen scurt, oportunistă etc.). Dar nu doar factori culturali ce țin de cultura națională sunt implicați în simptomatologia evocată, ci și factori care țin de cultura organizațională a școlii, în diversele întrupări ale acesteia. Am evocat deja duplicitatea aproape ”naturală” a actorilor organizaționali, de la cei din minister, pînă la cei ce administrează  unitățile de învățămînt, și care știu că există o ”realitate din hîrtii” (rapoarte, documente oficiale, ”livrabile” din proiecte) și una nemijlocită între zidurile reale ale școlilor, în care promiscuitatea, jocul la ”supraviețuire”, descurcăreala și părelnicia (ca să preiau sintagma sugerată cu mai bine de un secol în urmă de Dumitru Drăghicescu: ”totul e să pară că este, nu să fie cu adevărat”!) iau locul, mult mai des decît am fi dispuși să acceptăm, culturii meritocratice enunțată retoric în ”prima realitate”. Și între cele două realități, mult prea adesea, se cască o prăpastie umplută, îndeobște foarte lucrativ, de ”implicarea” energică a sindicatelor din sistem, care sunt și cea mai persistentă frînă în calea oricărei reforme reale, atunci cînd, sporadic, s-a încercat așa ceva (mandatele Miclea sau Funeriu, de exemplu).

Dincolo de această schizoidie organizațională rutinieră se impun și alte simptomatologii problematice, activate la nivel individual. Una dintre cele mai grave este, pur și simplu, cinismul ca mod de viață. Care produce din cînd în cînd și performanțe de comunicare instituțională ”deosebite”, precum recenta considerațiune a unui înalt oficial din ministerul educației conform căreia un ”copil care învață la școală, nu neapărat cu meditații, ar fi putut să ia 5-6 rezolvînd aceste subiecte” la evaluarea națională. Așadar, un exponent decizional la cel mai înalt nivel recunoaște public că misiunea școlii românești este să producă, la capătul unui ciclu de studii, un personaj mediocru, la limita promovării, iar pentru ”mai mult”, meditațiile devin inevitabile. Într-un mediu în care abandonul școlar timpuriu rămîne foarte ridicat și practic neschimbat în perioda post-aderare (peste 16%) și în care scorul ajunge cu 10.5% mai ridicat în mediul rural decît în cel urban în privința părăsirii școlii, în care înregistrăm o dinamică negativă a analfabetismului funcțional (acum la un prag de 44%) în raport cu evaluările precedente din ultimii 9 ani (a nu se uita că studiile PISA se realizează asupra unor tineri care sunt, efectiv, prezenți la școală, conform procedurii proprii de eșantionare, și nu includ cifra celor ce au abandonat școala, de 16%!), nu se poate să nu cazi pe gînduri cînd observi, pe de altă parte, că profesorii români care au participat la acest ”dezastru” se consideră ”cei mai buni”, ”remarcabil pregătiți”, mult mai buni, bunăoară, decît o fac în același demers autoreflexiv colegii lor din Finlanda sau Japonia, considerate ”exemple de reușită” educațională superlative și unde scorurile efective la testele standardizate ale elevilor probează nemijlocit reușita. Sau atunci cînd pornești în demersuri de cunoaștere complicate ca ”expert” în educație și încerci să elaborezi modele explicative din scorurile unor indicatori agregați, cum altfel decît făcînd apel la o doză de cinism generalizat poți explica contrarietatea celebrului grafic în care elevii români aveau cel mai prăbușit nivel al motivației, scorul românesc fiind poziționat pe o extremitate a graficului care se abate de la orice regulă asociativă (de tip corelațional) cu alte variabile din sistem (precum selectivitatea), așa cum se întîmpla în alte culturi naționale? De ce să ne mai mire că elevii români se simt printre cei mai ”nefericiți” la școală, au avut parte cel mai intens de experiența respingerii (se simt ”outsideri” în mai mare măsură) și percep sentimentul ”apartenenței” la instituția care îi educă drept foarte precar, toate sensibil sub media europeană? În fond, îmi amintesc cum în vremea în care operam cu un construct care acoperă semantic și operațional cel mai adecvat acest mod de raportare la lume, cinismul social, studiile au arătat oarecum frapant, alături de distanța față de putere (ca simptom relațional autocratic), că atunci cînd compari populația generală cu cea din mediul educațional (profesorii), cei din urmă sunt mai cinici și autoritari decît ”oamenii de rînd”, după cum atunci cînd efectuezi o analiză între diverse cohorte generaționale în interiorul sistemului educațional, cei mai tineri profesori sunt statistic semnificativ mai cinici și mai autoritari decît cei mai vîrstinci. Sau mai simplu spus, ceea ce asemenea rezultate atestă limpede este caracterul funcțional social al acestei deschideri față de lume, care este cu atît mai pregnantă cu cît omul are ”mai multă carte” și e ”mai tînăr”, simptomul respectiv manifestîndu-se astfel generalizat, și nu în restrîngere într-un strat social anume (precum cei mai ”săraci cu duhul” sau mai ”striviți de socializarea comunistă”, ci dimpotrivă!). Deci, în școala românească, opțiunea pentru cinism și autoritarism pare a fi soluția biografică… cîștigătoare.

Un alt factor care denaturează eficacitatea sistemului educațional este reprezentat de formele multiple de devianță tolerată asumate implicit cu o incidență îngrijorătoare. Psihosociologii definesc devianța tolerată drept o formă de respectare a normei doar ”de ochii lumii”, căci dincolo de această fațadă retorică ”onorabilă”, actorii implicați în jocul social ”își fac treaba” și ”își rezolvă problemele” încălcînd fățiș norma. Și ”toată lumea” știe că așa stau lucrurile, dar ”beneficiile secundare” ale unei asemenea strategii exced exigențele morale ”împovărătore” și ”rigide”. Sunt întregi cortegii de asemenea practici, de la corupția sistemică, inter-instituțională, la cea ”banală”, interpersonală, de la plagiat, pînă la ”măruntul”… copiat la examene. Îmi amintesc cum la o conferința științifică desfășurată cu cîțiva ani în urmă am prezentat rezultatul unui studiu care a stîrnit rumoare printre experții care teoretizau Banatul ca ”cea mai bună lumea socială posibilă” din România (în multe privințe, indicatorii psiho-sociali, în termeni de capital social, angajament civic, spirit antreprenorial, implicare în acțiuni voluntare etc chiar sunt mai ”buni” decît în alte ”Românii”, dar imediat te întrebi ”oare cum o fi în alte părți”, dacă în ”paradisul social românesc” e așa?) și pe care l-am intitulat ca ”funcționalitate socială a corupției”. Cum să fie corupția ”funcțională”, exclamau revoltat ”specialiștii”? Cîtă vreme atît la nivel de realitate nemijlocită (ca și comportament pro-corupție efectiv – mai mult de jumătate dintre subiecții bănățeni ”au dat” ceva în ultimele 12 luni pentru a-și ”rezolva o problemă”), dar și de percepție a ”implacabilității corupției” (ca atitudine preponderent fatalistă, conform căreia numai ”dînd” o ”scoți la capăt”) devianța tolerată ordonează logica relațională, este vădit că opțiunea coruptă devine mai degrabă regula în interacțiunea cu ”celălalt instituțional” decît excepția. Și atunci cînd un coleg universitar lucid vorbea deunăzi despre ”frauda în educație” ca ”viol la adresa copilului”, postînd un mesaj al unei eleve care descria cu detașare cum ”în liceul nostru și în altele trei din apropiere” puteai obține, în anul de grație 2020, răspunsurile la probele de la BAC pentru suma de 100 de RON dată ”persoanei X sau Y”, sau relatînd cum chestionîndu-si studenții dacă în cursul celor 12 ani de școală, aceștia au văzut ”cu ochii lor” un caz de mituire a profesorilor, din 52 de întrebări puse a primit… 50 de răspunsuri afirmative, poți înțelege o dată în plus întinderea și ”naturalețea” acestui fenomen, care a invadat și lumea educației. Care trăiește și crește prin consimțămîntul nostru tacit. Iată, așadar, o altă ”stare de fapt” care se impune reconfigurată, dacă rîvnim la o reformă adevărată a școlii. O reformă care trebuie să se bizuie pe criterii meritocratice adevărate, validate de standarde de performanță confirmate în lumea democrațiilor liberale și în mediile academice care au probat eficacitate în cunoaștere și inovare, și care să producă în mod efectiv o masă critică de cîștigători în sistem, capabili să preia nodurile rețelelor organizaționale și care să devină, ca să vorbesc în jargonul epocii, modele de succes. Și care să se întîlnească și cu procesul de jos în sus, al numeroșilor actori din sistem onești și cu har, dar care sunt copleșiți de muntele de complicitate și mediocritate, și care vor găsi în reușita primilor o motivație suplimentară pentru perseverența în lucrul bine făcut, căci iată, ”se poate” și ”merită” să devii mai bun.  

Dar pentru ca toate aceste schimbări să se petreacă, este nevoie de competență și onestitate în a cunoaște adecvat lumea (cu mijloacele științelor sociale, nu cu ”intuiții” și ”iluminări”, nici cu copieri mecanice ale ”soluțiilor de succes” de aiurea), de vizionarism și curaj (în capacitatea de a înțelege ”ceea ce vezi” în diagnosticul astfel configurat și a acționa în raport cu niște ținte și idealuri clare, fără ezitări) și o determinare vecină cu nebunia celui care crede că, în pofida tuturor acestor desfigurări și inechități, România mai merită o șansă. În fond, întregul proces al modernizării societății românești a fost, prin analogie cu un parcurs biografic individual, asemenea unei maturizări, pline de contorsiuni, rupturi și recăderi. Găsesc că doar dacă vom putea să înfruntăm cu luciditate ”ceea ce suntem” și vom purcede la un proces de ”vindecare” instituționalizată a acestor strîmbătăți, vom izbuti ca societate să promovăm, în sfîrșit, examenul de maturitate!

PS: Textul a fost publicat pe platforma http://www.ziare.com la: https://ziare.com/stiri/eveniment/cind-va-trece-romania-bac-ul-1617898

Publicitate