Rădăcini

Motto:

”Existăm atâta timp cât cineva îşi mai aminteşte de noi.”

(Carlos Ruiz Zafón, Umbra vîntului, 2001)

La îndemnul artistului plastic Pavel Guțu, care trăiește de ani buni în Italia, dar este originar din Sudul Basarabiei, din localitatea în care s-a născut propria-mi mamă, am decis să întocmesc această ciornă modestă, alcătuită din crîmpeiele de viață basarabeană ale jumătății materne a familiei mele, cu gîndul la cei care, loviți de o istorie crîncenă, sunt în continuare, mai mult ca oricînd, striviți pentru a uita. Pentru ei – cîți or mai fi ”vii” în această Românie abandonată – urmează încercarea următoare. Poate că printre chipurile succedate în acest periplu fugar veți mai recunoaște, totuși, pe cineva care v-a fost aproape. Și care, astfel, îndrăznind să mai trăiască puțin, vă va da o nouă viață. Cea adevărată…

DESTINE BASARABENE.

Familia lui Costachi Pascal în Sudul Basarabiei (1924-1944)

Bunicul meu, Costachi (Constantin) PASCAL (n. 1902 – d. 1986) a avut destinul său profund legat de meleagurile Basarabiei. Deși nu s-a născut pe acest vechi pămînt românesc, fiind originar dintr-o comună de dincolo de Prut, Tulucești, din județul Galați, a ajuns acolo în plină tinerețe, ca profesor-învățător, director de școală în Hagi-Curda, pentru două decenii. Făcuse școala normală, dar și cea de ofițeri, și devenise ofițer al armatei regale. La capătul studiilor a decis să aleagă, însă, cariera de dascăl, inaugurînd o tradiție care va străbate secolul XX (una din fetele lui, mama mea, va deveni profesoară, pentru ca, peste ani, eu însumi să ajung profesor). Acolo și-a cunoscut prima soție, învățătoare și ea, Ana SCRIPCARIU, basarabeancă originară din Dumitrești (sau Dumitrofca), o localitate de pe malul de est al Lacului Chitai. Curînd după căsătoria lor, în 1927 avea să se nască prima lor fată, Elena (Nuți) PASCAL, mătușa mea, și în 1928 a două fiică, Victoria (Tolița) PASCAL, mama mea. Cînd fetele erau foarte mici, în timp ce profesau împreună la școala din sat, soții Pascal s-au fost confruntat cu o grea încercare: Ana s-a îmbolnăvit subit de meningită și cum o asemenea boală și astăzi este greu de învins, nu i-a supraviețuit. La mai bine de un an de la moartea tinerei soții, în 1930 Costachi Pascal s-a căsătorit cu cea care avea să îi devină o soție devotată pînă la moarte, basarabeancă și ea, Maria VOLCENCO (originară din Erdec-Burnu, sau I. G. Duca, cum se mai numea în perioada interbelică, foarte aproape de Hagi-Curda, la vest), căreia noi, copiii de mai apoi, îi vom spune cu multă căldură ”Buni”, și care a avut grijă de cei doi copii ca și cum ar fi fetele ei. De aici începe povestea în imagini despre acea ”felie de viață”, însoțită de bucuria întîlnirii cu oameni și locuri care vor marca pentru totdeauna drumul prin propria biografie a familiei mele, într-o Românie întregită care învăța să respire aerul libertății și al speranței. Pînă a căzut tăvălugul necruțător și nedrept al ocupației. Într-un exercițiu de istorie alternativă,  mă gîndeam deseori cum ar fi arătat viața familiei mele fără această ruptură a istoriei, căci am convingerea – din relatările de peste ani ale bunicilor și mamei mele, mereu pline de căldură și de emoție cînd rememorau anii basarabeni – că nu ar mai fi plecat niciodată de acolo. Dar peste toate, este voia lui Dumnezeu, care însă acționează prin oameni nu numai pentru a-i pune la încercare, ci și pentru a transfigura în viețile noastre, deopotrivă individuale și comunitare, un plan mai adînc, în care adevărul și dreptatea izbîndesc întotdeauna. Sub un asemenea semn al speranței unită cu credința, vă invit în această călătorie, înțelegînd că… sfîrșitul nu este aici…

***

Familia noastră a fost mai mereu ”pe drumuri”, pornind de la cele două refugii, ca și în tot ce a urmat într-o Românie în care ai mei au avut mereu rolul unor ”fugari”, fapt cu atît mai apăsat impus de statutul celui care avea să devină, peste ani, tatăl meu. Căci cel care s-a căsătorit cu mama mea s-a retras și el din calea ocupanților, provenind dintr-un alt loc românesc crunt lovit de nemernicia sovietică: Nordul Bucovinei. Și dacă bunicul Costachi, deși intelectual, era un om ”fără avere serioasă”, cei din partea tatălui erau, prin munca lor cinstită de generații, mari proprietari bucovineni, oameni cu stare, iar străbunicul meu pe filieră paternă a fost chiar senator în Parlamentul României Mari de Storojineț, fiind foarte prețuit în comunitate. Vă puteți imagina viețile lor în România comunistă, cîtă vreme au putut să se refugieze doar cu o… valiză. Și, la fel ca ramura basarabeană, cu o mare speranță. Pe care mulți dintre ei nici măcar nu au mai apucat să o vadă vreodată luminată de zorii unor zile (precum cele din decembrie 1989) care să o anime dincolo de o fantasmă (bunicul patern, s-a prăpădit curînd, după ce și-a terminat ”stagiul” la ”Canal”, în anii 60, iar tatăl meu a fost mereu hăituit, datorită ”originii” sale și deciziei familiei lui de a fugi din calea ”eliberatorilor”). Dar, asta e o altă poveste. V-am făcut această mai lungă  mărturisire pentru a înțelege, ”fugari” fiind, de ce s-au păstrat atît de puține documente sau fotografii din lumea pe care v-o aducem înaintea ochilor dvs. Cînd simpla descoperire (îndeosebi la sfîrșitul anilor 40, în anii 50 și pînă la mijlocul anilor 60, dar în forme mascate și mai apoi!) a unui singur document sau instantaneu de epocă prins pe hîrtie fotografică din acele spații sîngerînde, precum Basarabia și Bucovina, putea deveni, în urma unui denunț, un motiv îndestulător pentru o (nouă) încarcerare. Dar sunt sigur ca prin aceste fărîme de imagini veți putea recompune o lume care era plină de viață, animată de suflul unei Românii în care, deși se trăia greu, lucrurile mergeau înspre o direcție înnoitoare. Doresc să vi le împărtășesc, în puținătatea lor, tocmai pentru a reînsufleți o lume vibrîndă, care ne cheamă…, și care, poate, ne va deștepta!

***

Încep prin a prezenta o scrisoare a bunicului matern, Costachi Pascal, scrisă către finalul vieții (1979), cînd se apropia de 80 de ani, unei verișoare ”pierdute” prin România (Bălasa Focșeneanu, ajunsă în București, care avea să îi și răspundă emoționată cîteva zile mai tîrziu), și în care își descrie, după zeci de ani de la ultima revedere, întreaga viață. Și în care apare și episodul basarabean. O remarcă, însă. Ceea ce vedeți nu e scrisoarea propriu-zisă, ci… ciorna ei. Scrisoarea trimisă (îmi amintesc și acum cum scria bunicul, cu o caligrafie minunată, fără nici o urmă de ezitare sau retușuri) se cuvenea să fie impecabilă. Așa arata, așadar, o ciornă, scrisă de un bătrîn oarecare, de aproape 80 de ani, format în România interbelică. Și vă prezint acest detaliu pentru a vă putea imagina cum înțelegeau oamenii din acea Românie să se deschidă către semenii lor: deopotrivă cu delicatețe, dar și cu acribie și respect față de limbă și față de ceilalți.

Redau pasajul basarabean, din prima pagină și începutul celei de-a doua:

”(…) În anii 1920-1924 am făcut școala militară la Ploiești, și în octombrie 1924 am fost numit învățător în Basarabia, o comună aproape de Ismail. Aici am fost director timp de 20 de ani. M-am căsătorit aici, soția era învățătoare. N-am trăit mult timp împreună, decît aproape 4 ani. Soția s-a îmbolnăvit de meningită și cum pe atunci nu erau medici așa buni, a decedat și am rămas singur, străin pe meleagurile Basarabiei, cu 2 fetițe, una de 2 ani, și alta de 1 an și 3 luni, Lenuța și Victoria. În scurt timp am găsit o altă tovarășă de viață, orfană și ea, cu suflet ales, care mi-a crescut fetițele, iar la 31 iulie 1980 împlinim 50 de ani de căsătorie și ne-am împăcat foarte bine. Am refugiat de ori: în 1940 am fost învățător la Tulcea și în 1944 la Lugoj. Fetele au început liceul la Tulcea, l-au continuat la Ismail și l-au terminat la Lugoj. Au învățat foarte bine, fiind numai premiante și în 1948 le-am dat pe amîndouă la facultate, pe una la medicină, la Timișoara – Lenuța, iar pe Victorița la Filologie, la Cluj. (…)”  

La fel ca în studiile despre Banatul memorial, articulate de către echipele de antropologie culturală și istorie orală ale Smarandei Vultur, în care protagoniștii, ajunși la momentul de bilanț, își povestesc trauma deportării și noua înțelegere a vieții în raport cu acel episod biografic de ruptură, se subliniază o dată în plus rolul evenimentului limită, al momentului-răscruce în ordonarea scenariului retrospectiv. Povestea vieţii cuprinsă într-o scrisoare adresată unei verișoare peste decenii, devine astfel recuperatoare la nivelul identităţii. La fel cum în cazul bănățenilor deportați în Bărăgan (în deportările ”mai blînde”) sau în Dombas (”cele aproape fără de speranță”), și aici narațiunea este transformatoare pentru cel ce a experimentat odinioară nedreptatea marginalizării și alungării. Naratorul devine, astfel, înzestrat cu acele trăsături proprii celor încercați de soartă, dar care au învăţat să nu fie covîrşiţi de ea. Mai mult, rezervorul de memorie sensibilă se transformă într-o resursă care îl înzestrează pe cel ce își reamintește cu puterea de a lua totul de la început. Memoria devine, aşadar, un suport pentru reabilitarea de tip identitar, iar recuperarea se petrece mai mult simbolic şi, în orice caz, într-un alt registru (dacă „noi am pierdut totul” – bunuri, case, pămînturi, agoniseala de o viaţă – afirmau subiecții intervievați de către Smaranda Vultur, ca într-un refren despovărător, „copiii noştri s-au realizat”, devenind peste ani medici, ingineri, profesori). Aceeași linie narativă este urmată și de către bunicul meu, care, cu detașare și integrînd ceea ce a ”contează cu adevărat”, își enumeră realizările copiilor și  nepoților. Aşadar, o deposedare în registrul lui „a avea” avea să fie contrabalansată de o împlinire în registrul lui „a fi”, sugerînd o schimbare a cadrului de orientare a nucleului identitar, care acum este preţuit printr-o altă valorică şi atitudinală. Important este, cum afirma bunicul meu, în pofida tuturor poverilor și privațiunilor (”Prin cîte greutăți și necazuri am trecut, nu ți le mai înșir…”, pagina a 3-a din scrisoare), că viața s-a așezat cu rost, printr-o raportare față de semeni și destin, în care a fi demn și integru, a-ți face onest datoria și, peste toate, a fi om de omenie, reprezintă opțiunea de viață capabilă să învingă toate cruciadele întunericului.

***

Iată-l pe bunicul Costachi (Constantin) Pascal în 1924, la terminarea Școlii Militare de Ofițeri de la Ploiești (în prealabil făcuse și Școala Normală), cu puțin timp înainte de a fi repartizat la Hagi-Curda:

***

”Gentelmanii” începutului de secol XX. Iată cum arătau, în anii 20 ai secolului trecut, doi foști colegi din periplul basarabean al bunicului, într-o fotografie-carte poștală trimisă în 2 mai 1926 ”D-lui Costică Pascal (director) din Hagi-Curda, Ismail”, ca ”amintire din timpurile de apostolat din meleagurile Bugeacului” de către  L. (?) Gnasenscy (?) și G(heorghe?) Pintilie. Cel puțin bărbatul din stînga, cu alura unui actor de pe Broadway, apare și într-o fotografie din fața școlii (mai tîrziu). Imaginea este sugestivă și pentru a ne ilustra tiparele vestimentare și regulile tacite de conduită (de la formulele de adresare, pînă la caligrafia foarte îngrijită, care exprimă un anumit tip de educație, curent în acel început de veac 20 și în acea parte de țară).

PS: Îi rog de acum înainte pe privitorii acestor imagini, dacă recunosc vreun chip, să ne semnaleze. Sunt sigur ca în cele ce urmează vor fi mulți dintre cei care au fost – mai apropiați sau mai depărtați – antecesorii dvs.

***

Paginile din cartea de muncă a bunicului meu, Costachi (Constantin) Pascal, care atestă prezența sa basarabeană la Hagi-Curda: din 01.09.1924 pînă în 1940 (ultimatumul sovietic și refugiul la Tulcea, pînă în vara următoare, cînd România redobîndește Basarabia ocupată), și din 02.09.1941, până în 1944 (a doua și ultima ocupație sovietică, cînd se refugiază cu familia în Banat).

***

Certificatul de refugiat din 1944, din Banat, în care se menționează prezența ”la nr. 83 Pascal Constantin, 42 de ani, învățător, la nr. crt. 84 Pascal Maria, 36 de ani, soție maistră, la nr. crt. 85 Pascal Elena, 16 ani, fiică, elevă, și la nr. 86 Pascal Victoria, 15 ani, fiică, elevă, localitatea de unde s-au evacuat: Hagi-Curda-Ismail”.

***

Obținerea gradului 1 în învățământ – treapta supremă de ascensiune în cariera didactică, care în acei ani nu reprezenta defel procesul mai degrabă formal de acum, ci o certificare foarte serioasă și exigentă. Certificarea este obținută în 1940 (bunicul avea pe atunci 38 de ani), în care se precizează ”Constantin Pascal com. Hagi-Curda,  jud. Ismail, data înaintării la gr. I – 1 sept. 1940, nr. avizului 4045/1939, calificativ ”Foarte Bine”:

***

Și bunica Ana (în unele cărți postale sau documente ”între prietene” apare și Aneta sau chiar Anette) Scripcariu. Răzbate imaginea unei tinere distinse și foarte frumoase, învățătoare, originară din Dumitrești (Dumitrofca), care s-a mutat și a predat în Hagi-Curda o dată cu 1924. Pe verso, semnează Titty Irimia, ”Ca semn de dragoste colegială” și adresează această fotografie-carte postală cu chipul prietenei ei, într-o manieră foarte ”nobiliară”, către ”M-zelle Anette Scripcariu, Personal” (oare chiar știau franțuzește două tinere domnișoare învățătoare, colege, în Basarabia anului 1924? Nu se poate să nu remarcați frumusețea caligrafiei!)… Știe cineva cine o fi fost, cîndva, demult, Titty Irimia?

***

Ana Scripcariu (poate că deja se numea Pascal), din 1924, alături de elevii ei (în colțul din dreapta sus). Avem și o imagine din ”școala vremii”, de la mijlocul anilor 20 ai secolului trecut. Cum puteți observa, elevele sunt foarte îngrijite și atmosfera e de-a dreptul… solemnă.

***

O fotografie cu colegele de liceu (”din clasa a III-a” – de liceu, se înțelege, după vîrsta aratată în fotografie), și scrisul atît de îngirjit al bunicii (semnează, Aneta). Iată cum arătau niște domnișoare ”cu carte” de la începutul secolului XX în sudul Basarabiei. Decență, măsură, moderație, bun gust neostentativ. Bunica Ana e poziționată sus, în mijloc.

***

Un nume care apare frecvent și în fotografii, dar pe care mi-l amintesc menționat cu drag în povestirile bunicilor: Familia Puicescu, care înțelegeam că făcea parte din categoria prietenilor foarte apropiați. Mai este cineva care să poată recupera această familie în memoria locului? Căci Antonina Puicescu, ce apare în trei fotografii, este cu siguranță din Hagi-Curda, avînd în vedere că cele două bune prietene care o însoțesc, mama mea, Victoria Pascal (în dreapta fotografiei, mai micuță) și mătușa mea, Elena (Lenuța sau Nuți) Pascal, în centru, se aflau încă la o vîrstă foarte fragedă, și nu erau încă de vîrsta liceului. Pe verso, apare inscripția Antoninei, cu o caligrafie stîngace, de copil de cicul primar, dar limpede: ”Când pe această fotografie ochii își vei arunca, să îți aduci aminte de colega ta, Puicescu Antonina”, ceea ce sugerează că fotografia este trimisă surorilor Pascal ca semn de neuitare. Avînd în vedere că mama e născută în 1928, probabil că această fotografie este din 1935-1936, iar Antonina trebuie să se fi născut tot în intervalul 1927-1928, cîtă vreme a fost colegă cu mama mea și sora ei.

***

Antonina Puicescu, cîțiva ani mai tîrziu (probabil sfîrșitul anilor 30):

***

Antonina Puicescu, tînără liceeană. Pe verso apare scrisul  mătușii  mele, Elena Pascal, și  mențiunea ”Amintire de cînd eram în Basarabia, împreuna cu colega mea de bancă din clasele primare (așadar, din Hagi-Curda, n. ns.), Puicescu Antonina”.

***

La categoria ”colege de clasă” și ”prietene” apare și Magdalena Gheorghiu…

***

… precum și două fetițe foarte drăgălașe, cu nume foarte speciale: Geta-Genoveva și Cezarina.

Iată, într-o provincie (sudul Basarabiei) ce trăise mai bine de trei sferturi de secol jugul țarist, la puțini ani după reîntoarcerea la Țara-Mamă, ce nume erau date copiilor. Urmăriți și caligrafia, modul de scriere, adresarea. Toate sunt expresia a ceea ce școala românească izbutise natural să modeleze în mai puțin de un deceniu de normalitate, după Unire. ”Ca să vă aduceți aminte de noi să nu ne uitați ușor, vă oferim cu plăcere fetițele noastre (prin urmare, textul e scris de părinții fetițelor și adresat, cum se poate vedea, n. ns. ”prietenilor noștri, Maria și C(ostache) Pascal, Hagi-Curda”) Geta-Genoveva și Cezarina, cu toată dragostea prietenească, luată azi, în ajunul plecării noastre în regat” (probabil în 1940). Semnează, Arghiritza și Gheorghe Nevarache (?), Înv. (învățător) P. Pechea Covaliu (?). Mai știe cineva cine sunt acești oameni de ispravă?

Priviți zîmbetul acelor fetițe. A doua zi, istoria avea să năvălească peste lumina din ochii lor. Mai știe cineva ceva de frumoasele Geta-Genoveva și Cezarina?

***

După ce fetele Pascal au terminat ciclul primar în Hagi-Curda, au mers, firesc, la liceu. Trebuiau, conform vîrstei, să îl înceapă în toamna lui 1940. N-a fost să fie. A venit ultimatumul. Primul refugiu. Mutarea la Tulcea (motiv pentru care primul an de liceu e frecventat în localitatea dobrogeană). Dar și speranța și nădejdea de normalizare, deși războiul începuse deja. Reîntoarcerea în Basarabia în 1941, și finalizarea următoarelor trei clase de liceu la Ismail, la Liceul de fete ”Sfînta Ana”. Iată foaia matricolă a mamei. Semnează directorul liceului ”Constantin” (numele de familie e scris lizibil). Au fost fete harnice. Cum spunea tatăl lor, bunicul meu, ”fete premiante”. Mama mea mai era și o… poetă foarte înzestrată. Compunea propriile poezii, pe care le recita la fiecare moment aniversar, la serbările din curtea școlii, spre mîndria îndreptățită a părinților și în aplauzele emoționate ale comunității. Peste ani, mama mea avea să devină profesoară de limba și literatura română, după ce a absolvit Facultatea de Litere a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

***

Iat-o pe mama mea, Victoria Pascal, plecată pe umărul stîng al ”directoarei Liceului Sfânta Ana din Ismail, în clasa a II-a de liceu” (scrie pe verso). Poza trebuie să fie din anul școlar 1941-1942. Copiii încă mai zîmbeau. Războiul era în toi.

***

Pentru a înțelege mai bine contextul, evocarea codurilor de comunicare rutiniere poate deveni foarte expresivă în încercarea de a decripta chipul unei lumi. Precum, cărțile postale. Iată cîteva care s-au păstrat în arhiva familiei din acei ani, primite de la prieteni, și care recuperează fărîme de viața din Basarabia interbelice. Pentru început, o ”vedere” cu Bolgrad-ul vecin.

***

…și două din ”reședința de județ”, Ismail:

***

Dar și din Chișinău, cu mesaje din partea Cezarinei (ce se dovedește o prietenă foarte… sprințară) către bunica mea, ”Domnișoarei A. Scripcariu”, cu întrebarea plină de… mister ”Ghici cine scrie?”, cu o expeditoare ”deconspirată” – prin similaritatea caligrafiei – într-o altă carte poștală viitoare…

***

… în care Cezarina ”trimite o dulce sărutare, de aici, din Chișinău”… ”Domnișoarei (alintate acum, n. ns.) Anicuța Scripcariu, din Dumitrofca, județul Ismail. Trebuie să fim la începutul anilor 20 din secolul trecut.

***

Sau, ceva mai tîrziu, din Cernăuțiul bucovinean, atît de drag românilor de pretutindeni, către ”Familia Constantin Pascal, com. Hagi-Curda, of. Șichirlichitai, jud. Ismail”, în care Familia Norache (?) le transmite, în 4.09.1936, prietenilor basarabeni un mesaj… încifrat: ”Salutări de la Congresul general…”

***

Sau o ultima imagine din… Veneția României, cum era denumit în interbelic acest frumos orășel pierdut și cufundat azi în uitare: Vâlcov…

***

Și acum o evocare a unui loc special în istoria afectivă a familiei mele, de care se vorbea cu mîndrie și emoție de fiecare dată. Dacă în vremea domniei lui Cuza a fost înființată prima școală în Hagi-Curda, după revenirea județelor dunărene (Cahul, Ismail și Bolgrad) din sudul Basarabiei (în intervalul 1856-1878) la Principatele Române, în perioada interbelică a fost construită o ”școală nouă, cu ziduri din piatră, ca o adevărată cetate a sufletelor”, cum mărturisea înflăcărat bunicul meu. Nu pot localiza exact momentul finalizării construcției, dar știu cu certitudine, din relatările familiei mele (bunicul pe linie maternă a fost directorul școlii vreme de două decenii, bunica mea Ana a fost și a învățătoare aici, cît a trăit, fetele – Victoria, mama mea, și Elena, i-au călcat pragul și au făcut ciclul primar între zidurile ei) că la acest travaliu intens s-a implicat întreaga comunitate. Mereu îmi spunea că ”la construcția școlii a participat, într-un fel sau altul, tot satul”! Din păcate, în arhiva familiei nu se păstrează nici o poza de ansamblu a școlii, ci doar trei fotografii care surprind, pe treptele de la intrarea în școală, în trei ipostaze foarte expresive, colectivul de învățători din acei ani. Întrucît în aceste poze apar și fetele Pascal, la o vîrstă de aproximativ 7-8 ani, înseamnă că undeva prin 1935 construcția școlii era negreșit terminată. Ceea ce știu, de asemenea, limpede e că la momentul inaugurării școlii s-a petrecut ceva special. La acel eveniment a participat însuși ministrul de atunci al educației din Regat (eram copil cînd îmi povestea bunicul întîmplarea, și în mintea mea a rămas evocată prezența lui Octavian Goga, dar poate memoria îmi joacă feste, căci Goga, după știința mea, nu a ocupat o asemenea poziție, ci doar pe cea de prim-ministru, și asta cîțiva ani mai tîrziu), iar evenimentul s-a încadrat întru-totul în registrul memorabilului. În prima fotografie apare bunicul meu, directorul școlii, Costachi (Constantin) Pascal, în centrul imaginii, alături de celelalte cadre didactice (cu toții… șapte, la număr, ceea ce sugerează anvergura școlii de atunci), și de cîteva eleve, în partea din dreapta a fotografiei. De aici se succed o serie chipuri ce revin și în celelalte fotografii, și care sigur sunt puternic înrădăcinate în istoria locului. Le (re)cunoaște cineva? Dar ceea ce frapează cel mai mult în toate aceste trei fotografii, dincolo de sobrietatea și decența acestor oameni vădit la locul lor, este imaginea… zidurilor școlii, care par chiar cele ale unei cetăți. Nu am identificat în nici o clădire cunoscută (din alte fotografii sau mărturii) din Hagi-Curda o conformație de acest gen, cu asemenea ziduri solide, de piatră, de o astfel de amploare. Probabil acestei clădiri i s-a dat, după război, o altă destinație, iar noua putere a vrut deliberat să șteargă urmele celor care, odinioară, prin mobilizarea exemplară a întregii comunități, au reușit o asemenea izbîndă. Puteți dezlega misterul?

***

Școala și colegii profesori. Aici colectivul este și mai cuprinzător (sunt patru doamne și patru domni profesori-învățători), iar bunicul meu, în stînga spate, are adunată în privire o tristețe și o înțelegere nouă, parcă dureroasă și premonitorie, asupra a ”tot ceea ce se întîmplă și se va întîmpla cu noi”. Probabil, poate, că fotografia este după primul refugiu, la reîntoarcerea din 1941.

***

Aici avem o poză cu ”intelectualitatea satului”. În acest instantaneu expresiv, care cuprinde familiile ”extinse” ale profesorilor din Hagi-Curda, apar și soțiile sau soții acestora, precum și copiii. Astfel, bunicul meu, modest, este al doilea din spate, în partea dreaptă a fotografiei, bunica mea, Maria Pascal, apare pe rîndul din spatele fetelor, a treia din stînga (în carouri), iar printre copii le revăd pe mama mea (cea micuță), Victoria Pascal, și sora ei, cea mai înaltă, mătușa mea, Elena Pascal, ambele cu fundițe albe la gît, în primul rînd. Nu se poate să nu remarcați cît de frumos îmbrăcați sunt acești oameni, firesc, elegant, dar neostentativ, ceea ce sugerează o ”așezare” a vieții lor într-o lume în care profesia de dascăl era cu adevărat respectată, dar și în care se trăia, efectiv, mai bine. După vîrsta din fotografie a mamei, trebuie să ne aflăm prin 1936-1937. Recunoașteți vreun chip dintre cei care au format atîtea și atîtea generații de copii ai comunei? Ce a mai rămas după raptul sovietic din această lume așezată și luminoasă (descoperiți-le zîmbetele și licărul din priviri)?

***

Lumea Hagi-Curdei avea și micile plăceri sau ”beneficii secundare” ale învecinării cu Delta și Dunărea. Iată două doamne… la plajă, (probabil) pe malul lacului Chitai, în costume de baie, cu copiii. În poza apare, de la stînga la dreapta bunica mea, Maria Pascal, fetele, Elena și Victoria Pascal (mama mea) și o doamnă necunoscută, cu siguranță o prietenă de familie. Pornind de la vîrsta mamei, fotografia trebuie să fie de la începutul anilor 30. Dincolo nisip, se pot descoperi în spate apele lacului, iar în plan îndepărtat o serie de căsuțe de lemn (de pe celălalt mal?).

***

Un loc simbolic important în orice comunitate este reprezentat de Biserică. Frumoasa biserică cu Hramul Sfinților Petru și Pavel lumina, din centrul comunei, mica lume a Hagi-Curdei acelor ani. Mărturiile istorice ne spun că biserica a fost sfințită în anul 1875 de către episcopul Melichisedec Ștefănescu al Dunării de Jos, în perioada când sudul Basarabiei era parte a Principatelor Unite. Înțeleg că puterea sovietică a avut grijă să fie, deliberat, lăsată în paragină și a sfîrșit prin a fi demolată, în 1979, deși era un edificiu foarte robust și armonios. Bunicii mei materni, precum și mama mea, îmi povesteau cu emoție cîtă bucurie se aduna la fiecare mijloc de vară, de 29 iunie, cu ocazia hramului, și cît intens de trăiau oamenii din sat sărbătoarea. De altfel, atunci cînd a venit Ocupația (26-28 iunie 1940), oamenii tocmai se pregăteau să fie împreună în jurul Bisericii, pentru noul Hram. Dar, n-a mai fost să fie. Și de atunci, înțeleg, s-a frînt ceva iremediabil în comunitate.

***

Reîntors în Hagi-Curda din refugiu, în vara lui 1941, unul dintre primii prieteni pe care i-a căutat bunicul meu, alături de familiile care i-au fost mereu aproape (precum Puicescu sau Bujor, pe care îi amintea cu duioșie deseori) a fost și părintele paroh al bisericii din sat. Dar lumea era schimbată de anul petrecut ”sub ruși”. Înspăimântați, îngroziți de experiența ocupației, cu unele case devastate, cu bunuri rechiziționate, cu oameni ridicați fără voie și duși la Cercul polar, hagicurdenii primeau noua eliberare ca o ultimă speranță. Care nu avea, însă, să mai dureze decît doar trei ani. Printre cei pe care bunicul meu nu i-a mai găsit la ”casele și la locurile lor” era și părintele paroh, Atanasie. Peste ani, aveam să aflu ce s-a petrecut cu el (și cu atîția alții ca el). Părintele se află pe lista celor 104 preoți basarabeni uciși în Gulagul Sovietic (vezi: http://basarabia-bucovina.info/2016/02/24/martirii-basarabiei-preoti-basarabeni-martirizati-in-primul-an-de-ocupatie-sovietica-1940-1941/ și aici: http://www.ziaristionline.ro/2017/03/27/preotii-basarabeni-martirizati-de-bolsevici-studiul-parintelui-ioan-lisnic-la-ceasul-unirii-basarabiei-cu-tara/). Ca mulți asemeni lui, a fost deportat în Siberia, de unde nu s-a mai întors. Sau ca să preiau formularea recitativă din aceste biografii tragice: ”Părintele Afanasie a fost judecat la 12 martie 1942  la 10 ani de lagăr, ispășind pedeapsa într-un lagăr din Ivdelsk, reg. Sverdlovsk. Despre viața lui de mai departe nu se știe nimic”. (vezi: http://protioanlisnic.blogspot.com/2015/12/preotul-afanasie-costritchi-judecat-la.html)

Tot bunicul meu îmi povestea înfrigurat (eram copil, la începutul anilor 80, cînd despre așa ceva trebuia vorbit ”cu precauție” în România ceaușistă) cum la reîntoarcerea din primul refugiu, vecinul lui din Hagi-Curda (din păcate nu îmi mai amintesc numele) avea ”pregătit”, la intrarea în magazia din curte, un… ștreang. I-a mărturisit foarte tulburat că era forma supremă de a înfrunta o nouă ”eliberare rusească”, dacă ar fi să se mai petreacă vreodată. Era și ”forma de învățare” pe care o achiziționase din experiența ultimului an (vara 1940-vara 1941). Nu știm ce s-a întîmplat peste timp cu această premoniție a vecinului. Căci nu aveau să mai treacă decît alți trei ani, și lumea aceasta a Basarabiei, care începea să se așeze pe într-un făgaș de normalitate și firesc, va fi deturnată răvășitor, din nou și din nou.

Aici aveți casa în care au locuit în Hagi-Curda familia Pascal (îmi spuneau că era ”foarte aproape de biserică și de școală”). O recunoaște cineva?

În poză apare mama mea, Victoria, într-un… picior (cum remarca, pe verso, sora ei, Elena, care nu e prezentă decît pe post de… comentator), precum și părinții, Costachi și Maria Pascal. A urmat, pentru noi toți, la fel ca în strania postură a mamei-copil, o istorie… amputată. De care nu ne vom vindeca niciodată…

***

Și aici se sfîrșește acest eșantion de viață al familiei Pascal. Pentru ”ai mei” a început, după al doilea refugiu, o altă prigoană, ca pentru toți românii basarabeni și bucovineni care au încercat să se retragă în Țara care trebuia să îi apere, dar care i-a lovit o dată îl plus, prin simplul fapt al alegerii ei. Dar toate încercările prin care a trecut familia mea nu se pot compara prin cruzime și suferință cu ceea ce aveau să trăiască cei care au rămas acasă, în locurile natale din Basarabia și Nordul Bucovinei. Dincolo de crimele în masă și de deportări, procesul de deznaționalizare la care românii din aceste teritorii strivite de ocupanți au fost supuși a întrecut orice limită a ororii. Astăzi, în multe privințe, aflăm cu stupoare, cum în aceste teritorii ocupate victimele își caută cu înfigurare călăii, își reneagă limba, își alungă istoria, își retează rădăcinile. Pentru ei am simțit de datoria mea, ca ”moștenitor” al acestei povești care nu se va termina, negreșit, aici, să las mărturie. Cu puținătatea mijloacelor, dar cu bună credință, redesteptînd o lume care odinioară era, neîndoielnic, mai bună, mai așezată, mai respirabilă, și în care românii erau – se părea, în sfîrșit și pentru totdeauna – la ei acasă.

Alin Gavreliuc

Timișoara, 04.05.2020