Orice formă excesivă de deschidere reprezintă semnul ascuns al unei lipse. În pofida intuiţiilor psihologului naiv, multe din formulele noastre de raportare la „celălalt” nu urmează logica unei economii simbolice, care ar funcţiona după principiul: „dau ceea ce am în surplus”, ca să „îmi rămînă şi mie îndeajuns”, ci, paradoxal, regula lui: „dau cu asupra de măsură ceea ce nu am, şi, în consecinţă, ceea ce îmi va rămîne e şi mai neîndestulător”. Paradoxul enunţat, evidenţiat de psihologi prin numeroase strategii cognitive ocolite pe care le angajăm, dovedeşte cum, atunci cînd conştientizăm sau măcar simţim că nu suntem „ceea ce am dori” într-un registru anume al vieţii noastre (de la „recunoaşterea socială” pînă la „siguranţa de sine”, de la „cît de săraci suntem” pînă la „cît de mult suntem iubiţi de semeni”), avem tendinţa de a supralicita exact în direcția resurselor mobilizate precare. Refuzînd normalitatea moderaţiei, doar astfel ne vom putea întreţine, fantasmatic, iluzia lui „suntem în regulă”, „nu suntem nişte rataţi” şi vom încerca să convingem audienţa de puterea unui asemenea „adevăr”. Fenomenul este mai intens şi mai frecvent la „oamenii fără rădăcini”, cu o experienţă mai îndelungată a eşecului în sarcinile cotidiene, pe scurt, la cei care „sunt mereu duşi de val” (iar într-o ţară în care o pondere consistentă sociologic e alcătuită din asemenea personalităţi, gravitatea simptomului e sporită). De exemplu, veţi înţelege, poate, mai bine, oricît de inconfortabile ar fi aceste „descoperiri”, cum mulţi dintre părinţii români, activînd o supraprotecţie faţă de copiii lor, nu manifestă „iubirea fără limite” (aşa cum susţin, uneori, ”sincer”), căci, de fapt, îi întreţin într-o stare de dependenţă, care este opusul unei autentice iubiri, ce presupune autonomizarea „celuilalt”. Veţi revedea numeroasele imagini ale mămicilor înfofolindu-şi „natural” copiii peste măsură, ca „să nu răcească puiul”, contribuind la o scădere efectivă a rezistenţei organismului şi la o diminuare a imunităţii. Veţi regăsi scenariul – exersat aproape de fiecare dintre noi, involuntar – atunci cînd ne vine un oaspete: suntem disperaţi şi trebuie să-l cucerim simbolic. Aşadar, uităm să mai fim noi înşine, şi toată febra pregătirilor (finalizate de regulă prin mese copioase şi cît mai diversificate) inhibă orice capacitate de a fi „vii”, cu adevărat prezenţi la întîlnirea cu „celălalt”, aşa cum ar prescrie exigenţa „prieteniei”. După cum nu mai ştim să „sărbătorim”, cîtă vreme marile prilejuri de sărbătoare în familie sunt mai degrabă ocazii prealabile de „bătut covoare”,  „spălat gresia şi faianţa” şi „curăţat după dulapuri”, ca „să fim cum se cuvine”. Cum observaţi, rămîne gestica golită de sensul ascuns al bucuriei de a împărtăşi clipa cu „celălalt”. Tot astfel, veţi înţelege că cei care ni se afişează drept voluntari, „atotputernici”, vocali, care se bat cu pumnul în piept şi care se urcă pe toate tribunele ce le ies în cale sunt de fapt, cel mai adesea, nu cei mai „puternici”, ci cei mai slabi, mascîndu-şi cu această bravadă agresivă vulnerabilitatea identitară. Idioţii ni se prezintă drept „înţelepţi”, tîrfele publice devin „repere de inocenţă”, devalizatorii economiei naţionale ajung „modele de succes ale capitalismului românesc”, iar securiştii ordinari ne „eliberează de teroarea istoriei”. Iar un asemenea spectacol al violenţei excesului, în care actorii caută mereu „să pară altceva decît ceea ce sunt”, curge în faţa unei săli aproape goale şi foarte triste. Cine a descifrat tîlcul spectacolului probabil ca nu va mai veni vreodată în această sală. Cît de singuri am rămas!

Publicitate