(gînduri la consfințirea unei alianțe în care… ”pentru țară trebuie să treci peste orice”)

“Cuvintele ordine, dreptate, cinste onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvîrşi o crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia. (…) Aceste dregătorii au preţuri mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii <administratorii judeţelor, n. ns.> (…) iau fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran grînele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru ori, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună (…) este întemniţat, ruinat, bătut, schingiuit în aşa fel încît adesea moare în chinuri, sau, cînd călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii.”. Printr-un asemenea rechizitoriu fugar, contele Langeron descria la începutul secolului al XIX-lea moravurile liderilor locali, situîndu-le într-o tradiţie a barbariei comunitare şi a jafului instituţional care atingea apogeul în văgăunile politice ale Balcanilor. Astăzi suntem primiţi oficial în cele mai selecte ”cluburi” ale lumii (UE, NATO), afişăm toate etichetele birocratice onorabile, guvernul e (încă) format din partidul care se prezintă drept cel cu „rădăcinile istorice cele mai viguroase”. Aproape că nici nu mai contează că s-a ”împreunat” cu ”Ciuma roșie”, căci doar și-a regăsit partenerul natural în hoție, pe care a izbutit să îl invidieze, copieze și, în cele din urmă, să îl ”ajungă” în netrebnicie. La urma urmei, dacă arunci coaja acestor aparenţe, descoperi acelaşi miez găunos. În care cu puțină străduință și dacă te dovedești ”cu potențial”, ți se poate livra imediat nivelul „taxei de intrare pe listă”, în care descoperi cum actuali miniștri sau parlamentari au cotizat financiar la partid în campanie de zeci sau sute de ori mai mult decît venitul anual declarat, în care „dregătoriile” sunt pe mai departe vînate, dincolo de competenţe, în funcţie de beneficiile ”valorificabile”. În care, mereu, cel mai împovărat, şi singurul salvator rămîne tot omul simplu, care e pus să acopere toate hemoragiile economice şi sociale provocate de această specie de lipitoare, ce vine, cum vedeţi, în istoria noastră politică mult mai de departe. Din secole de dependenţă, nerînduială, nestatornicie, dar și abandon social, în care singura strategie sigură a celui „ajuns” e „să apuce cît mai mult acum şi aici, că nu se ştie ce va fi mîine”, şi, desigur, „să-şi recupereze investiţia” făcută prin cumpărarea poziţiei sale. Şi în care preocuparea cea mai ferventă este, pe lîngă consolidarea şi extinderea reţelei de înstăpînire asupra resurselor, conferirea aparenţei de legitimitate şi rezonabilitate. Dar ceea ce uită actorii acestei subjugări mafiote este că România lui 2021 nu mai este ”România” de dinainte de 1821! Și s-ar cuveni să își amintească că pînă și cea mai atroce dictatură, deși dispunea discreționar de toate pîrghiile prin care putea sufoca societatea, a fost doborîtă ca un castel de nisip în 1989, prin vulcanul de revoltă al unei mulțimi care, doar instinctiv, a simțit gustul libertății! Iar astăzi, cînd speranța unei Românii – sociologic, încă puternic minoritară, dar trează, și care a gustat deja libertatea – a fost siluită, se cade să se aștepte ca valul istoriei să îi șteargă de pe fața pămîntului! Și poate, va începe și pentru noi – dar și prin noi – o nouă istorie! De nu, ne vom merita soarta!

Publicitate