Dezbaterea iscată de Conferința de presă de ieri, organizată de către Societatea Timișoara (http://timpolis.ro/plangere-penala-pentru-expozantii-our-body-universul-interior-pentru-profanare-de-cadavre/) și de petiția online pe care ST a redactat-o (http://www.petitieonline.com/inchideti_expozitia_our_body-universul_interior_muzeul_banatului) a generat foarte multe luări de poziție, din păcate cele mai multe exprimate într-o manieră vehementă și necivilizată. Au fost, însă, și poziții moderate, care îndemnau la dialog. Răspund, în cele ce urmează, unei asemenea ”interpelări”:

–––––––––––––––––––––––––

Dl. Lazăr Lungu:

Argumentele nu sunt solide.

1. Argumentul: trupurile umane sunt înfățișate cu organele interne expuse.
Idem punctul cu „respectul pentru corpul și memoria celor dispăruți”.

Poate unii o să fie surprinși, dar în interior suntem alcătuiți din organe, la fel ca toate celelalte animale, nu din curcubee magice :)). Este o expoziție menită să înfățișeze anatomia umană. La medicină cum credeți că învață studenții? Se uită la cadavre ca la priveghi, privind și făcând cruci? Nu, folosesc instrumente medicale și pătrund chiar ei în interior. Aveam un amic, student la stomatologie care avea un craniu în cameră..

2. Argumentul: expoziția este cu intrare plătită.

La vreme ar trebui să le transporte și să le expună gratuit? Nu e singura expoziție unde dai bani și vezi componente de oameni. Nu am auzit pe nimeni să militeze pentru închiderea muzeului de științe naturale.

3. Argumentul: consimțănântul persoanelor lipsește.

Asta îmi aduce aminte: la muzeul de științe am văzut oase de oameni preistorici. La vreme nici oasele lor nu pot fi expuse deoarece nu sunt disponibile hârtii cu consimțământul?

4. Argumentul: originea corpurilor.

Sunt din China, evident, dar nu există nicio dovadă cum că ar proveni de la prizonieri. Nu este imposibil să provină, dar nu i-ar fi trecut nimănui asta prin cap. Și să fi provenit, nu există niciunde în cadrul expoziției o celebrare a tratamentului pe care îl aplică China disidenților. Practic, dacă nu se deschidea subiectul, subiectul nu exista, nu era pe masă! Deschiderea subiectului a creat problema, a invocat-o din neant.

5. Argumentul: expoziția a fost interzisă în Franța.

Franța a interzis multe lucruri și cu rost și fără rost.

6. Argumentul: prejudiciul de imagine adus Muzeului Banatului.

Păi singurii care au făcut troacă de porci expoziția sunt cei care cer acum interzicerea ei. Se dorea ca Muzeul Banatului să nu aibă prejudiciu de imagine? Atunci trebuia să nu fie atacat pentru expoziție!!! Altfel, punctul ăsta sună a șantaj. „Faceți ce zicem noi sau ieșiți prost. A, ce contează că noi v-am făcut să arătați prost?”.

–––––––––––––––––––––––––

Stimate Domnule Lazăr Lungu,

În pofida faptului că aveți o opinie diferită, v-ați exprimat-o civilizat în comentariul anterior, motiv pentru care am sa vă răspund la fel de deschis. Repet, nu trebuie să fim de acord, dar ne putem vorbi reciproc cu decență și respect, cu nădejdea că astfel putem spori înțelegerea a ”ceea ce se întâmplă, de fapt”. Așadar:

  1. Oamenii sunt, totuși, mai mult/altceva decât ”celelalte animale”. Am precizat: atât legal (explicit, cu proceduri clare, în codurile civile/penale din toate țările civilizate), cât și moral (respectul față de demnitatea unei PERSOANE care a murit), așa ceva nu ar fi de îngăduit.
  2. Cu atât mai mult cu cât se organizează o acțiune care este – în litera, dar și în spiritul legii – neîngăduită și imorală, nu ar trebui ca aceasta să aibă un scop lucrativ.
  3. Cadavrele celor expuși sunt ale unor oameni care au trăit ACUM (cu alte cuvinte, într-o societate în care aceste exigențe juridice și morale funcționează: sigur, mă refer la acel tip de societate – ordonată în jurul democrației liberale – pe care ne-o dorim și noi să ne-o asumăm), și nu în epocile preistorice (când această normativitate era inexistentă).
  4. Există numeroase documentări ale acestor practici în China (comunicatele Societății Timișoara le indică explicit). Sigur, este doar o suspiciune (nimeni nu a susținut altceva!), dar tocmai pentru a o înlătura, cei care trebuiau să facă asta erau organizatorii expoziției, prezentând documente clare care să risipească orice supoziții neconforme. Nu au făcut-o. Mai mult, fiind vorba de o temă sensibilă pentru opinia publică, o temă care a iscat controverse, buna credință a organizatorilor putea fi probată tocmai prin prezentarea unor documente convingătoare care să elimine orice incertitudine și orice dubiu privitoare la proveniența cadavrelor. Altfel, se sugerează că ”e ceva de ascuns”. Iar noi, care am trăit experiența totalitară, s-ar cuveni să fim mai precauți cu o expoziție în care ni se vinde o ”realizare tehnologică de excepție” (plastinarea cadavrelor) dintr-un spațiu comunist. Cât privește comentariul dvs. ulterior, conform căruia ”veniturile nu ajung la statul chinez”, aș fi mai rezervat. O asemenea expoziție nu s-ar fi putut organiza fără ”materia primă” furnizată de către statul chinez, care vă asigur că nu a făcut această ”cedare” în numele ”progresului științei universale”.
  5. Firește că faptul în sine de a fi fost interzisă în Franța nu e un argument suficient. Dar, pe speța cu pricina, legislația civilă/penală din România și Franța sunt practic identice. Așadar, măcar procesual, în spețe similare și cu normativități identice, soluțiile în justiție ar trebui să fie identice.
  6. Muzeul Banatului este o instituție de interes public și nu poate găzdui ”orice”, conform principiului ”autofinanțării”/”atragerii de resurse”, etc. Spre deosebire de Muzeul Satului (care are o altă misiune), Muzeul Banatului a fost, este și nădăjduim că va fi un spațiu al cercetării academice serioase și al deschiderii culturale către comunitate. Strict administrativ, Muzeul Banatului se află în subordinea Consiliului județean Timiș, care prin politicile sale (în acest caz, științifice și culturale) trebuie să vegheze ca această importantă instituție să nu se abată de la misiunea sa. Societatea Timișoara apreciază că prin asemenea manifestări (asupra cărora cei care dau girul nu și-au formulat o poziție) nu se răspunde acestei cerințe de funcționalitate instituțională. Apoi, CJT nu este decât expresia cetățenească REPREZENTATIVĂ la nivel județean a fiecăruia dintre noi, așa cum a putut fi ea agregată comunitar, și, prin urmare, orice decizie care se ia trebuie să reflecte voința comunității, iar, pe subiecte sensibile, cum e acesta, voința respectivă trebuie ”chestionată”, ceea nu s-a întâmplat.

Și, în sfârșit, vreau să mai adaug ceva, cu subiect și predicat, asupra unei topici care apare scrâșnit în multe din intervențiile care s-au succedat în ultimele zile pe rețele de socializare și în presă, caracterizate mai mult de visceralitate și resentiment, decât de judecată cumpănită și cuviincioasă. Deseori a fost invocată asemănarea acestei expoziții cu ”perindarea lucrativă a moaștelor”, care, pasămite, nu e la fel de ”vigilent” detestată de către cei care solicită interzicerea expoziției cu pricina, ceea ce nu face decât să ateste”parțialitatea interesată”, ”rigiditatea cognitivă”, ”dogmatismul” și ”retardarea” acestor ”bieți înapoiați superstițioși”.

Dar nu există, vădit, nici o legătură între cele două ”obiecte de analiză” ale discursurilor publice ”beligerante”. Căci pentru cineva care se situează autentic în tradiția creștin-ortodoxă prin felul în care își ordonează identitatea (ca și pentru cea catolică, de altfel), ”moaștele” nu sunt niște ”oase plimbate” pentru ”profit” de către o biserică hămesită, care subjugă mințile unor ”debili intelectual”, captivi într-un ”trecut sălbatic”. Pentru cineva care trăiește curat și cinstit exigențele canonice creștin-ortodoxe, și care își asumă cultul morților (cu tot ce presupune acesta înlăuntrul unei tradiții care l-a consacrat, inclusiv respectul care se cuvine acordat moaștelor), toate obiecțiile ”progresiștilor” cad: firește că orice sfânt (calificat ca atare de către tradiție, și care, cel mai adesea, a fost martirizat pentru credința lui) și-a ”dat consimțământul” (ca să vorbesc în limbajul ”vremurilor”) pentru ca trupul să-i devină un mijlocitor către Dumnezeu al credinciosului, căci viața sa a fost închinată lui Hristos, prin ”renunțarea la trup”.  Pe scurt, orice credincios care a parcurs experiența ”trecerii” prin intermediul slujbei înmormântării, făcută cu măsură, conform canoanelor, și-a ”dat consimțământul” ca trupul lui (care se cuvine respectat!) să se ”întoarcă în pământ”, iar sufletul său să se întoarcă la Dumnezeu, ”în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”. Sigur, pentru dvs., cei pentru care viața e doar o îngemănare de carne și sânge, și care se sfârșește o dată cu ultima bătaie a inimii, trupul nu rămâne decât o adunătură de carne stricată. Cu care se poate face, didactic, ”orice” ne ajută să ”înțelegem mai bine acel conglomerat ciudat de piele, țesuturi și oase care este omul”. Dar, vă rugăm, nu uitați că pe lumea aceasta mai sunt și alții pentru care omul mai este și ALTCEVA. Și pentru care viața aceasta poate să aibă și un alt rost decât simpla celebrare a cărnii…