Deunăzi am trăit pe o stradă lăturalnică, în vecinătatea unei biserici, o întîmplare stranie. Eram grăbit către una dintre destinaţiile pe care de obicei le privim ca urgente, înspre o universitate în care mă aşteptau o mînă de studenţi (ce „sperau” să nu mai apar în „ultima” săptămînă de şcoală), alergînd într-o Timişoară cenuşie şi rece, nervos şi agitat de „netrebnicia” autobuzului care nu a ajuns la timp. Eram zgribulit şi gata să fac o nouă „revoluţie”. Cînd, dintr-o dată, am simţit o căldură neobişnuită, palpabilă, în spate. Mă întorc instantaneu şi goana mi se frînge degrabă. Acolo, la un colţ de lume şi de timp, dincolo de marile mele „urgenţe”, stătea pe asfaltul îngheţat un cerşetor, cu picioarele amputate, învelit într-o pătură incertă. Am simţit cum mă arde privirea lui. Era intensă, asemenea unei rugi disperate. Era un cerşetor „altfel”. Nu îmi cerea nimic. Doar mă privea. Adulmecînd „ceva” ce îmi scăpa în primă instanţă, ceva adînc, ceva ce era numai „al meu”. Şi curînd, am aflat: eu mergeam. Eu aveam ceva ce el nu va putea redobândi nicicînd. Ceva ce-mi era propriu mereu, rutinier, şi care l-ar face pe el nespus de fericit, chiar dacă ar redeveni „întreg” numai pentru o clipă. Şi mi-am luat seama. Cît de multe astfel de bogăţii ascunse ducem cu noi, în nimicnicia ignoranţei noastre. Sănătate, timp, speranţe, părinţi, soţi şi soţii, prieteni, copii, mai ales copiii, miracolul întîlnirii cu ei. Dar s-au lipit atît de mult de carnea lui „ceea ce suntem”, încît le descoperim numai atunci cînd e deja prea tîrziu, după ce s-au risipit. În locul micilor şi marilor mizerii ale lumii, al „cataclismelor” cotidiene, am înţeles că ar trebui să reînvăţăm să preţuim „ceea ce avem” cu adevărat, firescul relaţiei noastre cu noi înşine, cu oamenii, ideile şi lucrurile. Şi să încercăm să ne bucurăm, în credinţă, de felurimea lumii, alături de cei dragi, cît îi mai avem lîngă noi. Să abandonăm fuga spre nicăieri şi lupta împotriva tuturor, convertind-o salvator în aşezarea în viaţă – la care am uitat să mai fim prezenţi – şi în întinderea mîinii către semenul de lîngă noi. Acum şi aici. Crăciunul atunci se va naşte cu adevărat.
Atunci Crăciunul se va naşte cu adevărat
6 Comments:
1 Trackback or Pingback for this entry:
-
[…] Citeste mai departe aici. […]
Draga Alin, viata noastra este o continua alergare: alergam dupa autobuz, alergam spre locul de munca, alergam dupa bani, dupa cumparaturi. Cu totii suntem prinsi in acest vartej.
Si nu ne dam seama ca nu doar cei care nu isi pot folosi picioarele, nu pot alerga. Nici noi nu mai putem alerga: nu mai putem alerga dupa visuri! Am uitat demult lucrul acesta! Este nevoie de un moment de revelatie, asa cum l-ai trait tu si ma bucur ca ni l-ai impartasit si noua, pentru a constientiza cat suntem de norocosi si deopotriva, cat suntem de ignoranti cu noi insine.
Sarbatori fericite si linistite!
Craciun binecuvintat!
Am salvat textul pentru cursantii nostri de la Analiza existentiala. Sarbatori frumoase!
Nemulțumiți, zilnic nemulțumiți suntem.
Până realizăm că avem poate mai mult decât este necesar.
Pare copilăresc, dar mie ajunul Crăciunului mi-a adus în minte „Fetița cu chibrituri”.
fie că suntem vigili sau nu, Hristos, în metafora întrupării, se naște calendaristic, și crează în cei care mai au harul emoției, “Spirtul Crăciunului”, ca metaforă și proces al întâlnirii cu semenii prin darul divin al iubirii trimise nouă tuturor… faptul că unii dintre noi deschid ochii, dincolo de circumstanțe rutiniere, ține de altceva, de Altcineva, de alt tărâm… taina pășirii întru mirificul acestui tărâm-spațiu, doar acest gest, de dez-golire de ființialul mundan, doar acest curaj elementar al unui astfel de gest, poate naște un Crăciun mirific, dar autentic… dă-ne Doamne acest dar… această lumină…
Crăciun fericit, dragilor!