Deunăzi am trăit pe o stradă lăturalnică, în vecinătatea unei biserici, o întîmplare stranie. Eram grăbit către una dintre destinaţiile pe care de obicei le privim ca urgente, înspre o universitate în care mă aşteptau o mînă de studenţi (ce „sperau” să nu mai apar în „ultima” săptămînă de şcoală), alergînd într-o Timişoară cenuşie şi rece, nervos şi agitat de „netrebnicia” autobuzului care nu a ajuns la timp. Eram zgribulit şi gata să fac o nouă „revoluţie”. Cînd, dintr-o dată, am simţit o căldură neobişnuită, palpabilă, în spate. Mă întorc instantaneu şi goana mi se frînge degrabă. Acolo, la un colţ de lume şi de timp, dincolo de marile mele „urgenţe”, stătea pe asfaltul îngheţat un cerşetor, cu picioarele amputate, învelit într-o pătură incertă. Am simţit cum mă arde privirea lui. Era intensă, asemenea unei rugi disperate. Era un cerşetor „altfel”. Nu îmi cerea nimic. Doar mă privea. Adulmecînd „ceva” ce îmi scăpa în primă instanţă, ceva adînc, ceva ce era numai „al meu”. Şi curînd, am aflat: eu mergeam. Eu aveam ceva ce el nu va putea redobândi nicicînd. Ceva ce-mi era propriu mereu, rutinier, şi care l-ar face pe el nespus de fericit, chiar dacă ar redeveni „întreg” numai pentru o clipă. Şi mi-am luat seama. Cît de multe astfel de bogăţii ascunse ducem cu noi, în nimicnicia ignoranţei noastre. Sănătate, timp, speranţe, părinţi, soţi şi soţii, prieteni, copii, mai ales copiii, miracolul întîlnirii cu ei. Dar s-au lipit atît de mult de carnea lui „ceea ce suntem”, încît le descoperim numai atunci cînd e deja prea tîrziu, după ce s-au risipit. În locul micilor şi marilor mizerii ale lumii, al „cataclismelor” cotidiene, am înţeles că ar trebui să reînvăţăm să preţuim „ceea ce avem” cu adevărat, firescul relaţiei noastre cu noi înşine, cu oamenii, ideile şi lucrurile. Şi să încercăm să ne bucurăm, în credinţă, de felurimea lumii, alături de cei dragi, cît îi mai avem lîngă noi. Să abandonăm fuga spre nicăieri şi lupta împotriva tuturor, convertind-o salvator în aşezarea în viaţă – la care am uitat să mai fim prezenţi – şi în întinderea mîinii către semenul de lîngă noi. Acum şi aici. Crăciunul atunci se va naşte cu adevărat.

Anunțuri