Sunt exact opt ani de cînd am așternut aceste rînduri. S-a schimbat, oare, în chip esențial, ceva?

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

M-am întrebat mereu dacă „noi” suntem într-adevăr aşa cum „părem” a fi. De exemplu, suntem în mod autentic atît de deschişi şi bucuroşi în a-l întîmpina pe străin? Cred, mai degrabă – urmîndu-l pe antropologul bulgar Bogdan Bogdanov, care a explorat atitudinile fundamentale ale „omului balcanic” – că deschiderea aparentă a „românului” către „celălalt” diferit ilustrează o „toleranţă tensionată”. Vorbind despre o trăsătură care asigură nucleul tare al oricărei reprezentări autoreferenţiale a „românului” – „ospitalitatea”-, gînditorul bulgar observa cum o asemenea caracteristică reper rezonează ca un adevărat refren retoric în discursul „despre ceea ce suntem”, conturînd decisiv deopotrivă portretul „nostru” realizat de către eseişti, dar şi de către cercetătorii temeinici, de teren, cu mijloacele psihologiei sociale şi etnopsihologiei. Autostereotipul etnic poate să îşi găsească, dincolo de deschiderea binevoitoare de prim-plan, şi o altă explicaţie de plan secund, atunci când descriem întâlnirea dintre un „balcanic” (aşa cum face Bogdanov) şi un „occidental”. Oaspetelui i se pune pe masă, bunăoară, mult mai mult decât el poate servi raţional, tocmai într-o cultură şi într-o societate în care mîncarea şi procurarea ei au constituit dintotdeauna o problemă. Prin urmare, ni se sugerează că ceea ce călăuzeşte comportamentul gazdei faţă de oaspetele său nu este „ospitalitatea”, ci o tactică ascunsă într-un joc simbolic conversaţional prin care se încearcă travestirea sărăciei în îmbelşugare şi prea-plin. Deci, interiorizarea stigmatului marginalizării, precum şi frustrarea care o însoţeşte, sunt cele care generează „efuziunea” faţă de „celălalt”, fapt confirmat şi de aprecierile deloc generoase ale „românului” faţă de „străin” atunci când acesta „nu mai este de faţă” (cine trăieşte dileme legate de veridicitatea aserţiunilor de mai sus să-şi amintească de comentariile oamenilor simpli, de la şoferii de taxi până la pensionarii abonaţi la cozile pe care încă le mai aşteaptă nostalgic, privitoare la „corecţia” binevenită aplicată „americanilor ăstora care vor să ne cumpere pe bani de nimic”, cu prilejul atentatului din 11 septembrie 2001). Aşadar, „nimic nu e ceea ce pare a fi”, iar cel mai adesea exhibarea excesului maschează vulnerabilitatea şi precaritatea identitară. Ca un fel de lectură pe dos a socialului, poţi înţelege cum deseori cei care pozează în „campionii apărători ai cinstei publice” sunt cei mai mari hoţi, cei mai „integri oameni de afaceri” sunt chiar cei mai înfocaţi evazionişti, cei preocupaţi delirant de afişarea „deşteptăciunii lor” sunt, de fapt, cei mai tîmpiţi, iar „simbolurile morale în politică”, care s-au angajat să promoveze lustraţia nu sunt, pînă la urmă, decît cei care au turnat cu osîrdie. Ce cultură interesantă, a rolurilor răsturnate, guvernată de regula părelniciei! Iar dacă nu vom rupe cercul acesta vicios al ascunderii de sine şi nu ne vom asuma infirmităţile şi cedările, vom putea să ne dedublăm în linişte. Noi şi copiii noştri. „Cavalerii dreptăţii”, „marii capitalişti” autohtoni, „inteligenţele naţiei” şi „Monelemuscă” ne vor face cu ochiul: „Chiar nu pricepeţi că slăbiciunea voastră – de care ne îngrijim cum se cuvine – face puterea noastră?!”