Psihologii care analizează mecanismele cele mai elementare ale cunoaşterii, aşa numitele „fenomene psihice primare” (senzaţiile şi percepţiile), ne înfăţişează cum lumea ni se „deschide” prin intermediul unor „ferestre”, numite „praguri perceptive”, precis măsurabile. Astfel ştim că „vedem” între anumite lungimi de undă sau „auzim” pînă la un anumit număr de decibeli. Totodată, ceea ce se găseşte „în afara” acestor graniţe senzoriale devine inaccesibil, ca şi cum „nu ar exista”, iar ceea ce violentează simţurile, exacerbînd un anume registru senzorial, provoacă reacţii adaptative de retragere şi apărare. De exemplu, cînd suntem în faţa unei lumini de o intensitatea prea mare, a unui zgomot prea puternic sau a unei olfacţii foarte dezagreabile, avem înclinaţia de a „fugi” instinctiv dinaintea stimulului care ne agresează, datorită unei adevărate „sensibilităţi senzoriale”, care ne comunică „pe ascuns” că dincolo de anumite limite, expunerea la acel stimul devine ameninţătoare şi periculoasă. Dacă aceste mecanisme psihice le partajăm cu toate fiinţele vii, omul are, totuşi, privilegiul de a cunoaşte lumea şi prin intermediul unei „sensibilităţi a intelectului”. Tot între anumite limite, o anumită societate desemnează prin practici socializatoare implicite ceea ce este „de văzut”, ceea ce se cuvine asimilat şi ceea ce trebuie ignorat, construind repere ale „suportabilului” şi „insuportabilului”, ale lui „ceea ce merită” şi ale lui „ceea ce este demn de dispreţ”. Şi tot ca mai simplele şi elementarele procese senzorial-perceptive, şi reflecţiile noastre despre felurimea lumii pot să ne avertizeze cînd suntem expuşi la un spectacol public dezonorant, precum o mitocănie instituţională, o înjurătură relaţională sau o despuiere de sine indecentă, „trăgînd semnalul de alarmă”, şi alungîndu-ne din faţa „stimulului”. Însă societatea românească a alterat semnificativ această sensibilitate a intelectului pentru mulţi dintre concetăţenii noştri, căci ceea ce „miroase urît”, se „vede ca fiind strîmb” sau se aude ca un „zgomot împiedicat” devine ceva ce nu ne mai stîrneşte reacţia defensivă salvatoare. Cînd plasaţi în vecinătatea unui „mare lider” (precum ”nord-coreeanul” Ponta), „produs cultural” (precum manelele sau telenovelele), lăfăieli megalomanice (precum cele furnizate de clanurile securiștilor-profesori de ”democrație și economie de piață”), imposturi academice (ca ale plagiatorilor deveniţi „şefi de şcoală”) sau mojicii de ţoapă (precum certurile politicienilor sau bădărănizarea mass-mediei) nu mai reacţionăm, ceva adînc şi grav s-a petrecut în noi. Tot astfel ca atunci cînd ajungem în preajma unui hîrdău, mirosul nostru se revoltă şi tresare, grăbindu-ne paşii înspre zone mai aerisite, şi în lumea socială discernămîntul ne poate elibera cînd suntem expuşi la mizerii publice. Ori mulţi dintre semenii noştri nici nu mai bagă de seamă că acolo unde se joacă viaţa lor, de fapt, pute, iar unii chiar ajung să califice miasma drept ceva „înălţător”. Înainte de construi „societatea democratică la români”, „economia de piaţă” şi „instituţiile statului de drept”, cred că se impune să (re)construim discernămîntul social, în jurul unor valori de dincolo de conjuncturi şi mici aranjamente, care pornesc de la respectul cuvîntului dat, treaba bine făcută de fiecare, la locul său, bunul simţ şi moderaţia care reaşează echilibrat lumea. Cum orice agresiune senzorială statornică provoacă o „oboseală” a analizatorului perceptiv, sfîrşind prin a deveni „tolerabilă” (la fel cum ajungem să nu mai simţim duhoarea, dacă toată viaţa noastră se scurge alături de ea), studiile neurofiziologice dovedesc totuşi că nu scăpăm de „intoxicare” şi, la limită, de moarte. Deşi cei care ne conduc de mai bine de jumătate de secol au nevoie de noi „obosiţi” şi plini de părelnicia „normalităţii”, cred că a venit vremea să refuzăm „ceea ce ni s-a pregătit” şi prea adesea am acceptat fatalist în arena publică, adică viaţa ca o privată.