Descopăr prea adesea la tinerii mei însoţitori studenţi semnele dezamăgirii, ale descumpănirii, ale lui „totul e pierdut”. Privesc cu sporită neînţelelgere dezangajarea care pare că se întinde pretutindeni în jurul meu, contaminată de dispreţuirea speranţei. E un vuiet de delăsare, de gol, de „mi se rupe”, care mă îngheaţă. Mulţi dintre studenţii mei mă privesc tulburi, şuşotesc în ore, vin înainte-mi ca să „îşi facă prezenţele”, şi se grăbesc să plece către o destinaţie care nu există. Tocesc, pentru că aşa au fost învăţaţi, se sperie cînd îi provoci să gîndească liber, se bălbîie atunci cînd află că pot avea vocea lor, sunt inhibaţi la orice semn de deschidere, aşa încît simţi că ai în faţă un corp de oameni vulnerabili, care nu ştiu încotro să se îndrepte. Acceptă prea uşor autoritatea oricui pare mai „cu vînă”, părăsind-o imediat pentru cineva mai „cool”. E un amestec de forţă şi slăbiciune care sfîrşeste cel mai adesea într-o formă de absenţă civică şi de lene intelectuală ce pare a descrie generaţia de 20 de ani de azi. Ei sunt cei care ne vor integra în toate toate „uniunile” din lume, şi parcă îţi tremură sufletul cînd simţi că ţara va ajunge pe mîna lor. Ei sunt, în esenţă, tot ceea ce generaţia părinţilor lor nu a putut în plan public să fie (de unde toate excesele exhibării de sine), conservînd însă în intimitatea personalităţii lor frustrările şi neputinţele comunitare proprii antecesorilor. Desigur, nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît generaţiile care i-au precedat. Dar nu înţeleg, cei mai mulţi dintre ei, că viaţa este un prilej, care poate fi împlinit sau destrămat, prin atitudinea fundamentală pe care o ai faţă de ea, indiferent de timp, loc sau regim politic: ori construieşti, ori dărîmi, ori încerci să te îndrepţi către cel de lîngă tine şi te străduieşti să zideşti împreună cu el, ori te ascunzi pe mai departe în colţul tău, crezînd înşelător că ratarea istoriei te ocoleşte. Ori rămîi om, ori cobori în vieţuitoare care vegetează. Atîta văicăreală, un asemenea cortegiu de lamentaţii specifice unei lumi asistenţiale se adună de fiecare dată la mulţi dintre cei cu care mă întîlnesc, încît nu pot să nu mă gîndesc cîtă irosire se concentrează în această gesticulaţie sterilă. „E prea mult!”, „nu avem nevoie de asta!”, „mai lăsaţi-ne cu atîtea exigenţe!”, „ce rost are să ne batem atîta capul, căci oricum nu şcoala te ajută să reuşeşti în România!” sunt exclamaţiile lor. Iar dacă nu vor dobîndi prin noi, cei care îi învăţăm, atitudinea corectă – cea care construieşte –, ne vom condamna şi viitorul la fuga de istorie. În fond, Nicu Steinhartd a scris un „jurnal al fericirii” în cea mai crîncenă temniţă. Căci a fi fericit şi a reuşi, ori a te văita şi a te autohandicapa e, pînă la urmă, o opţiune a persoanei, nu o determinare a conjuncturii.

Anunțuri