Descopăr prea adesea la tinerii mei însoţitori studenţi semnele dezamăgirii, ale descumpănirii, ale lui „totul e pierdut”. Privesc cu sporită neînţelelgere dezangajarea care pare că se întinde pretutindeni în jurul meu, contaminată de dispreţuirea speranţei. E un vuiet de delăsare, de gol, de „mi se rupe”, care mă îngheaţă. Mulţi dintre studenţii mei mă privesc tulburi, şuşotesc în ore, vin înainte-mi ca să „îşi facă prezenţele”, şi se grăbesc să plece către o destinaţie care nu există. Tocesc, pentru că aşa au fost învăţaţi, se sperie cînd îi provoci să gîndească liber, se bălbîie atunci cînd află că pot avea vocea lor, sunt inhibaţi la orice semn de deschidere, aşa încît simţi că ai în faţă un corp de oameni vulnerabili, care nu ştiu încotro să se îndrepte. Acceptă prea uşor autoritatea oricui pare mai „cu vînă”, părăsind-o imediat pentru cineva mai „cool”. E un amestec de forţă şi slăbiciune care sfîrşeste cel mai adesea într-o formă de absenţă civică şi de lene intelectuală ce pare a descrie generaţia de 20 de ani de azi. Ei sunt cei care ne vor integra în toate toate „uniunile” din lume, şi parcă îţi tremură sufletul cînd simţi că ţara va ajunge pe mîna lor. Ei sunt, în esenţă, tot ceea ce generaţia părinţilor lor nu a putut în plan public să fie (de unde toate excesele exhibării de sine), conservînd însă în intimitatea personalităţii lor frustrările şi neputinţele comunitare proprii antecesorilor. Desigur, nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît generaţiile care i-au precedat. Dar nu înţeleg, cei mai mulţi dintre ei, că viaţa este un prilej, care poate fi împlinit sau destrămat, prin atitudinea fundamentală pe care o ai faţă de ea, indiferent de timp, loc sau regim politic: ori construieşti, ori dărîmi, ori încerci să te îndrepţi către cel de lîngă tine şi te străduieşti să zideşti împreună cu el, ori te ascunzi pe mai departe în colţul tău, crezînd înşelător că ratarea istoriei te ocoleşte. Ori rămîi om, ori cobori în vieţuitoare care vegetează. Atîta văicăreală, un asemenea cortegiu de lamentaţii specifice unei lumi asistenţiale se adună de fiecare dată la mulţi dintre cei cu care mă întîlnesc, încît nu pot să nu mă gîndesc cîtă irosire se concentrează în această gesticulaţie sterilă. „E prea mult!”, „nu avem nevoie de asta!”, „mai lăsaţi-ne cu atîtea exigenţe!”, „ce rost are să ne batem atîta capul, căci oricum nu şcoala te ajută să reuşeşti în România!” sunt exclamaţiile lor. Iar dacă nu vor dobîndi prin noi, cei care îi învăţăm, atitudinea corectă – cea care construieşte –, ne vom condamna şi viitorul la fuga de istorie. În fond, Nicu Steinhartd a scris un „jurnal al fericirii” în cea mai crîncenă temniţă. Căci a fi fericit şi a reuşi, ori a te văita şi a te autohandicapa e, pînă la urmă, o opţiune a persoanei, nu o determinare a conjuncturii.
Viaţa ca prilej
Anunțuri
Hmm… foarte bine punctat insa nu mi se pare corect sa punem tot in umarul studentilor. Este foarte important ce fel de exemplu este si cel care-i pregateste. E adevarat ca Romania nu este tara care exprima cea mai multa speranta dar nu trebuie omis nici faptul ca exista si profesori care nu-si fac treaba cum ar fi trebui sa si-o faca inca din gimnaziu, lasandu-i pe copii sa gaseasca o ocupatie in liniste(daca este cazul) doar ca sa treaca ora mai repede si acel/acea profesoar/a sa scape dar bineinteles sa fie platit/a.
Cum sa spun, trebuie sa stii sa apesi pe „butoanele” unui student ca sa-l faci sa se schimbe. Acum, ce-i drept, nu poti sa-i faci pe toti sa iubeasca cartea pentru ca fiecare e diferit in sinea lui. Fiecare elev are o poveste diferita. In loc sa-i lasam pe cei nepasatori sa afecteze si spiritul profesorului facandu-l si pe acesta sa-si piarda speranta in viitorul tarii, de ce sa nu-i punem in lumina pe acei studenti care au un potential si stiu ce vor. Pe multe bloguri pe care le citesc ale profesorilor, gasesc din ce in ce mai multe subiecte despre cat de lenesi, pasivi si dezinteresati sunt elevii. Nimic despre cat de bine si-a facut treaba elevul X si cat de multumit sunt de elevul Y. Nu trebuie pusi toti in aceasi oala…
Mult succes in continuare!
ceea ce ne face sa fim asa e faptul ca nu ni se ofera un scop al invatarii. abia dupa ce reusim sa ne cream unul se schimba atitudinea noastra fata de invatamant, insa multi dintre noi nu stim sa facem asta pentru ca nu suntem invatati.
consider relevant urmatorul exemplu: predam Cultura Civica la clasa a VII-a si vorbeam despre manipulare. dupa definirea si exemplificarea acesteia am cerut un exemplu…si l-am primit: „profesorii ne manipuleaza pentru ca ne pun sa invatam si sa facem teme si asta e in scopul lor”. asta e ceea ce elevii de 14 ani gandesc. daca astfel de perspective asupra invatamantului cream, cum sa avem studenti care sa stie un scop al invatarii? cand experienta in invatamanul preuniversitar ti-a demonstrat ca e suficent sa citesti putin notitele de la curs ca sa ai habar de ceva cand iti sopteste colegul, ca sa iei un 9-10, de ce ai depune mai mult efort in invatamantul universitar? aici de ce nu ar merge?
de ce sa stai 2-3 zile sa inveti in sala de lectura(sa iei un 8-9), cand tehnologia iti ofera posibilitatea redactarii unei lucrari de 10?(cu conditia de a avea pe cineva care sa te sune la timp)
atat timp cat nu transmitem importanta cunostintelor, nu le putem cere….. asta mi-a demonstrat scurta mea experienta din spatele catedrei. si sincer, e dificil ca tanar, de 22 de ani, sa incerci sa dai un sens tuturor cunostintelor ce iti sunt predate pentru ca iti sunt „utile”. Utile la ce? asta e intrebarea la care greu gasesti un raspuns.
ca si exemplu: eu nu stiu istorie, pentru ca „la ce imi trebuie sa stiu cand a murit Stefan cel Mare sau ce a facut Mihai Viteazul?” pe principiul asta nu am invatat istorie cand ar fi trebuit. cand am fost pusa fata-in-fata cu scopul istoriei (si asta se intampla la un curs de-al dumneavoastra), ci anume de a nu repeta aceleasi greseli la nivel social, mi-am dat seama de ce ar fi trebuit sa invat istorie. insa cred ca, daca profesoara imi zicea asta in clasa a 4-a, si nu aflam asta in anul 2 de facultate, acum stiam mai multa istorie.
Experienta de la cursurile dumneavoastra e un prilej, domnule profesor. Nu neaparat un prilej de a dobandi noi informatii. Ci un prilej de a stabili o relatie de calitate, autentica. Incepand cu felul in care va adresati noua, capitalul de incredere pe care ni-l acordati, limbajul academic pe care il folositi, cultura generala pe care ne-o impartasiti, emotia pe care o transmiteti atunci cand abordati un subiect sensibil; nu mai vorbim de informatiile din domeniul psihologiei sociale, interculturale, etnopsihologiei, politicii, istoriei, filozofiei, literaturii, artei. Oare se cade sa mai continui? Credeti-ma, e greu pentru unii sa se ridice la nivelul pe care dumneavoastra il impuneti implicit. Insa mai sunt si altii care gasasc la fiecare curs cu dumneavoastra un prilej de bucurie. Poate acesti ”altii” nu sunt atat de numerosi, dar nu SUNT ci DEVIN, asa cum chiar dumneavoastra ne-ati invatat, iar selectia se face natural.