Cu cîțiva ani în urmă, am așternut aceste rînduri care răzbesc – printre ceea ce simt și gîndesc – cu aceeași putere și astăzi.
………………………………………………………………………………………………………

Întîmpinîndu-i pe studenţii mei „boboci” la acest început de an universitar, mi-am dat seama curînd că am în faţă o generaţie specială. Căci toată această întîlnire se aşeza sub semnul a două naşteri. În primul rînd, ei sunt generaţia care s-a născut în 1989, socializată exclusiv în perioada postcomunistă. Ei sunt cei care nu ar mai trebui să fie covîrşiţi de povara cedărilor, compromisurilor şi ruşinii. Mai apoi, degrabă am realizat că cei mai mulţi dintre noi, cei care acum alcătuim echipa catedrei, facem parte dintr-o generaţie care avea în jurul a 18 ani chiar în 1989. Şi care, aşadar, ne-am născut a doua oară odată cu speranţa eliberatoare a zilelor Revoluţiei. Între „noi” şi „ei” s-a adunat un răstimp care a dospit miezul unei tranziţii amestecate, în care nădejdea difuză de mai bine, entuziasmul fără margini din primele săptămîni postdecembriste şi aerul de libertate s-au aglutinat curînd cu bîtele minerilor, „democraţia originală” şi rînjetul „ilieştilor”. Astăzi, nu cred că mai e loc, pentru generaţia mea, de iluzii colective. Pentru cei care am mai rămas pe aici, speranţa, cîtă mai e, se cuvine adunată în jurul eforturilor individuale de a ne face treaba fiecare, cît mai bine, acolo unde suntem. Restul e vorbă goală. Sau? Oricum, toţi aceşti ani ne-au dovedit cu asupra de măsură că România reală recentă este un teritoriu al mîrşăviei instituţionalizate şi al dispreţului faţă de cetăţean. Dacă la început „cîştigătorii” tranziţiei se mai fereau, azi fură pe faţă, cu ştampila ministerului. Dacă am pornit cu mica învîrteală, alimentată sîrguincios de reţelele securistice, astăzi „moştenitorii” securiştilor stăpînesc economia ţării, organizează licitaţiile, devalizează băncile, subjugă mass-media, ne dau lecţii de democraţie. Joacă pe picior mare. Iar mulţi dintre tinerii de odinioară au devenit la fel de „bătrîni” şi de alunecoşi ca predecesorii lor. Conversiunea în omul crezului util, capabil să se ambaleze cu egală convingere în jurul oricărui „crez”, cu condiţia ca acesta îl răsplătească material şi simbolic, constituie cea mai neliniştitoare mutaţie identitară din România prezentă. E dincolo de apartenenţe generaţionale, ideologice, etnice, regionale, sociale. Am pierdut, aşa cum aprecia Mihai Şora, „memoria comportamental㸠automatismul reflexelor corecte” de „corectitudine relaţională”. Fapta cotidiană măruntă, a „omului la locul lui”, izvorîtă odinioară, în amurgul interbelicului, din bun simţ, dreapta măsură şi datoria – faţă de sine şi faţă de „celălalt” – nu mai e aşezată acum în jurul ideii de mai bine comunitar, ci de înșfăcat individual. Nu am excelat niciodată, noi românii, în ultimele două secole ale modernizării, de efuziuni comunitare, dar ceea ce se petrece astăzi, într-o tăcere sinonimă cu sinuciderea unei ţări, reprezintă apogeul privatizării unei imense speranţe, născută în decembrie 1989. Speranţa că vom începe să ne scuturăm de comunismul de lîngă noi şi din fiecare dintre noi. Asemeni numeroaselor fabrici-deşeuri cumpărate pe bani de nimic, oamenii crezurilor utile au cumpărat-o ieftin. Şi au reciclat-o convenabil. Divizată şi dispersată, ea devine azi o resursă socială stînjenitoare, marginală, adăpostită în mesajul unor „retardaţi istoric” – precum tot mai puţinii supravieţuitori ai Gulagului românesc sau rătăciţii naivi şi înverşunaţi ai Revoluţiei -, care mai bîiguie, din ce în ce mai rar, cîte un cuvînt despre „punctul opt”. Iar tema forte, a lustraţiei, a fost confiscată chiar de către cei care au privatizat pînă şi singura moştenire ideologică coerentă care a reaşezat sănătos ţara în ultimul secol, cea a liberalismului. Să fim însă serioşi, PSD, PNL, PDL şamd nu sunt decît alte măşti ale aceluiaşi chip. „Utilitar”. Şi totuşi politicienii sunt „departe”. Şi totuşi, acum, aici, începe un nou an universitar. Şi totuşi, „ei”, „bobocii revoluţiei” poate că – şi prin „noi” – vor rupe cu cei care ne fură propria viaţă. Şi îşi vor face, inclusiv în registru politic, viaţa lor, care se va întîlni, în sfîrşit, cu a noastră. Dacă nu, atît „ei”, cît şi „noi”, ne-am născut, în 1989, degeaba…

(Viața ca prilej, Editura Marineasa, 2008, pp. 185-186)