Astăzi mi s-a făcut din nou – a cîta oară? – dor de cei cîțiva oameni care au umplut cu rost, prin șansa prezenței lor luminoase, întregul a ”ceea ce sunt, atît cît sunt”. Printre ei, la ”începuturi”, se conturează chipul lui George Șerban.

Iată o scurtă rememorare, dintr-o scrisoare adresată profesorului Adrian Neculau, la îndemnul acestuia de a recupera, în preajma a 20 de ani de la Revoluție, memoria trecerii prin lume a celui care a fost autorul ”Proclamației de la Timișoara” (oare cîți dintre tinerii mei studenți mai știu ”ce e aia?”)…

(…) Demersul dvs. de a readuce în atenția publicului instruit din Iași figura lui George Șerban îl consider o încercare reparatorie esențială față de una dintre personalitățile cele mai proeminente ale vieții publice românești post-decembriste, care a fost sistematic ignorată în ultimii ani. Exercițiul de uitare deliberată mobilizat împotriva sa poate fi explicat prin ambivalența stranie pe care a stîrnit-o de fiecare dată George Șerban: căci nici cei care i-au fost aproape conjunctural nu îl puteau ”urma” netulburați – pentru că exigențele sale morale și politice erau prea severe -, nici dușmanii săi, care l-au urît visceral, pentru că le punea în discuție însăși integritatea calității lor de ”ajunși”. Oricum, incitația dvs. neașteptată m-a emoționat și m-a neliniștit, căci dincolo de imaginea ”din ziare” a intelectualului-politician, mi-a revenit în memorie un om cu totul special, pe care am avut șansa să îl întîlnesc nemijlocit, care cel puțin asupra mea si a colegilor mei a avut o înrîurire hotărîtoare. Ce ciudate sunt căile vieții… Tocmai acum (în preajma a aniversării a 20 de ani de la Revoluție) si tocmai prin dvs. să aflu că George Șerban a terminat secția de sociologie-psihologie (!) a Universității Cuza și să ”aud” că dvs. i-ați coordonat lucrarea de licență!
Incredibil.
George Șerban a fost pentru noi, colegii unui liceu oarecare din Timișoara (”industrial”, cum se numea atunci, ”Electrotimiș”), profu’ de filosofie. As spune mai mult, a fost… PROFESORUL. E un om pe care l-am prețuit, l-am îndrăgit, pe care l-am avut ca model (atît cît puteai, în acele vremuri să identifici și să urmezi un intelectual public – asta se întîmpla între 1983-1987, îndeosebi în 1986-1987, cînd l-am avut și la clasă).
Mi-l amintesc la orele de filosofie, care erau complet aparte, de necrezut pentru un privitor ‘din afară’ și pentru cineva care cunoștea cum ‘curgeau’ acei ani. Temele despre filosofia clasică greacă, despre filosofiile orientale (!), despre neoplatonicieni, despre Kant… într-o Românie înghețată din 1987, în plin liceu industrial în care eram ‘setați’ pentru ‘producție’ si ”sculărie”, par un exercițiu de memorie suprarealist. La acele ore de eliberare a minții, renășteam de fiecare dată cu o nouă speranță, greu de circumscris în cuvinte, simțind înainte de a ști limpede, că lumea românească, prin puterea ideilor și a cărților, devine respirabilă. În acei ani, prin mijlocirea sa, l-am ”întîlnit” pe Noica, ”urmîndu-l” pe aleile Păltinișului și ale ”antrenamentului său cultural”, atunci l-am citit cu înverșunare și patimă pe Dostoievski sau am înfruntat frigul din suflete citindu-l pe Rilke.
Îmi readuc în memorie cu emoție Crăciunul anului 1987, în care l-am colindat acasă toata clasa. Ne-a întîmpinat cu bucurie și surpriză, alături de soția sa Liana (cu care, apropo, am făcut istorie întreaga perioadă a liceului, iar istoria era … marea mea pasiune) și băiețelul (pe atunci, Alex), cu cîțiva covrigi, puțină ciocolată împărțită frățește și un pahar de vin cald.
Și pentru el relația cu clasa noastră era una speciala (deși într-un liceu industrial, eram așa numita clasa de ”mecanică fina si optică”, alcătuită din copiii „cei mai buni”, pregătiți pentru noua fabrică de înaltă tehnologie tocmai înființată. Marea majoritate dintre noi vor ajunge mai apoi la facultate – am colegi/colege medici, ingineri, profesori, o colegă a terminat conservatorul și este în America acum o solista cunoscută… Între timp fabrica s-a închis, a rămas o colecție de ziduri abandonate, iar colegii, cei mai mulți dintre ei, s-au risipit care încotro). De aceea a și investit foarte mult în noi și în relația cu noi.
Îmi amintesc cum l-am căutat cu febrilitate în primele zile de după revoluție (un eveniment care pentru mulți din generația mea a fost răvășitor) pentru a decide ”ce facem” si cum putem, dincolo de zvîcniturile clipei, să ”construim ceva”, ”acum, aici, cu toata puterea noastră”! Ultima discuție cu el am purtat-o noi (deși trecuseră 2 ani de cînd terminasem liceul, în toate momentele de cumpănă îl mai căutam încă), cei din XII B, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1990. Nu pot uita acea noapte. Făcusem, la el acasă, un ”plan de acțiune” (politică îndeosebi), eram încredințați că vom putea clinti orice (cel care a trăit experiența Timișoarei acelor zile știe ce însemna această stranie putere, a cuiva care e dispus sa nu se „mai lase” chiar dacă vom fi ”rași de pe fața pămîntului” – cum eram convinși, în săptamîna 17-21 decembrie, că va face cu noi Ceaușescu. Aceasta săptamînă a ”singurătății” Timișoarei e un miracol al vieții mele si al generației mele, căci atunci, ”orice ar fi fost”, nu am mai fi ”plecat” capul, cu orice preț)… Reîntors acasă, cu prea plinul unei nopți febrile și limpezitoare, în dimineața de zilei de 7 ianuarie 1990, neașteptat si fulgerător, tatăl meu s-a dus, în urma unui atac cardiac (explodat in nebunia acelor zile). De atunci, nu știu, poate si simbolic, drumurile noastre s-au despărțit, iar eu m-am retras, pentru niște ani, lovit de tot ce s-a întîmplat cu tatăl meu, departe de scena pe care el, profesorul, urma sa intre.

Am participat ca martor mai apoi, în plan secund, la tot ce a făcut (Proclamația, Societatea Timișoara – îmi amintesc cum în primăvara lui 1990, atunci cînd valurile de ură si abjecție s-au năpustit și asupra-i, am intervenit în apărarea lui la Televiziunea Liberă Timișoara (urmărită pe atunci cu sufletul la gură), în numele colegilor mei, foști elevi ai liceului unde a predat. A fost prima ”luare de poziție publică” din viața mea și mi-a rămas mereu recunoscător pentru asta.

Am păstrat o relație caldă, dar… depărtată, pentru ca viața mea – ca a multora din generația din care făceam parte – se reașeza drastic (aveam sa termin facultatea – Politehnica – de abia în 1993 și să ”intru” la Sociologie-Psihologie în toamna lui 1993). Din păcate, am avut mult prea puține întîlniri mai apoi, deși amîndoi ni le-am dorit…

La fel ca toate întîlnirile noastre de pînă atunci, și cea cu moartea sa a fost la fel de năprasnică și neanunțată.
Era deja obosit, nu mai avea vitalitatea aceea fără limite de la începutul lui 90, era oarecum izolat și politic, neutralizat chiar în interiorul partidului pe care îl onorase cu prezența lui simbolică (PNȚCD).
Îmi amintesc cum înmormîntarea lui s-a petrecut aproape semi-clandestin, într-un ianuarie cețos, în aerul de ignoranță al celor care pe care i-a creditat și susținut. Emil Constantinescu a fost acolo, dar a stat deoparte, retras, îmbrăcat modest si cenușiu (parca ar fi venit de la un mutat de mobilă, și nu din costumul de președinte), fără să scoată un cuvînt. În rest, în afară de familia lui si cîțiva apropiați, aproape…nimeni. Si noi, XII B-ul.

De atunci, mi-e greu sa îmi mai apropii memoria lui, pentru ca e parte din ceea ce sunt, și mai ales din acea parte din mine care e dureroasă si nevindecată.
Măcar Miruna, fetița mea cea mare, poarta astăzi numele… fetei pe care toți colegii mei, atunci, în anii liceului, o ”visau”, citind neliniștiți si tulburați ”Turnirul” lui (pentru mulți a fost romanul adolescenței noastre…). Poate involuntar, în clipa în care am ales numele primului meu copil, o fărîmă de gînd m-a îndreptat din nou spre el, spre ”moștenirea” pe care am primit-o de la el.

Cautînd azi ”ceva” relevant si neutru despre George Șerban, îmi dau seama cît de nedrepți suntem o data in plus. Printre sutele de mii de pagini pe Google despre Gigi Becali sau Mitică Dragomir, doar cîteva link-uri îi pomenesc, stingher și parțial, numele. Doar firimituri….

Și totuși, rămîne amintirea unui om care, dincolo de ce ”a dat țării” – primul proiect politic coerent al revoluției române prin Proclamația de la Timișoara –, a dăruit și unui mănunchi de elevi oarecare, care i-au ieșit întîmplător în cale, prilejul unei renașteri. Noua noastră viață – îngemănată cu cea a noii Românii care se năștea prin sacrificiul lui decembrie 1989 – și-a aflat un rost decisiv prin această fericită întîlnire. Îți mulțumim, George Șerban, că ai intrat atunci – și ai rămas mereu – în viețile noastre!

Anunțuri