Retrăim în aceste zile clipe de graţie. Autentice. Dincolo de mesajele plîngăcios-victimizate şi de cele triumfalist-bălbîite, dincolo aşadar de tot ceea ce s-a articulat ca o retorică deja rutinieră, Revoluţia din decembrie 1989 izbucneşte în memoria noastră afectivă ca acea cumpănă decisivă, ca noua noastră naştere. Indiferent ce ne-a fost viaţa pînă atunci, ea a reprezentat momentul adevăratului început. Dar ce trăisem? Compromisuri asumate tacit, supuneri consimţite scrîşnit, mici „aranjamente” conjuncturale care au salvat o biografie măruntă, iată traiectoria de viaţă majoritară a „românului” ante-decembrist. Desigur, nu a fost totul negru, nici măcar cenuşiu. Pretutindeni, în toate epocile, chiar şi în cele mai totalitare societăţi (iar ceauşismul de sfîrşit se încadrează negreşit printre cele mai atroce), oamenii au găsit ferestre, „nişe” pentru fericire. În fond, viaţa fiecăruia se rînduieşte după cîteva semne, unele numai de-o clipă. Primul surîs al iubitei, mîna tremurîndă a pruncului atunci cînd descoperă întîia oară, vrăjit, chipul tău, micile izbînzi, de la premiile de la şcoală ale copiilor, pînă la bradul de Crăciun, cînd stai împreună în tăcere, alături de cei dragi, simţind că „e bine”, toate te pot elibera, vremelnic, de perversitatea unei istorii delirante. În fond, Ceauşescu nu era niciodată invitat la masa noastră de Crăciun. Şi chiar dacă, prin toate pîrghiile instituţionale şi simbolice, comunismul a încercat să pătrundă cît mai adînc în vieţile noastre, parcă mai cu asupra de măsură, aşa cum spunea cîndva Milan Kundera, ne-am înverşunat „fugind în noi”. Dacă viaţa noastră publică era un dezastru, viaţa noastră privată putea să ne salveze. În pofida încercării diabolice a comunismului de a captura şi intimitatea ultimă („decreţeii” sunt cel mai tulburător exemplu”), cei mai mulţi am rămas, măcar în registrul sinelui adînc, liberi. Dar, din nefericire, această strategie de supravieţuire cotidiană ne-a remodelat radical. Neîncredere generalizată, autism social şi duplicitate expresivă, iată ce ne intrase în şira spinării. Şi chiar dacă, cel mai adesea, salvasem o biografie, devenisem un popor de oameni extrem de singuri, fără istorie, temători, care îşi rînduiau viaţa numai în jurul reţelelor restrînse de familie şi prieteni, şi uitasem deplin să ne mai deschidem către solidarizări comunitare. Sigur, asta şi îşi doreau cei care „păstoreau turma”. Aşa se putea face orice, în sfera publică, cu noi. „Celălalt nu exista”, cu temei, căci în toate întrupările sale publice, de la activistul de partid sau funcţionarul din administraţia vremii pînă, chiar, la vînzătoarea de la Alimentara, experimentasem felul său discreţionar în care vroia să dispună de viaţa noastră. De aceea decembrie 1989 ne-a prins gîngavi în spaţiul public. Şi tocmai de aceea, ce s-a petrecut e un miracol. Dar, ne învaţă psihologii, o schimbare de atitudine drastică, care să reaşeze radical identitatea, poate fi însuşită numai daca e trăită nemediat, paroxistic. Iar zecile de mii de timişoreni solidari care au înfruntat deschis, abrupt, dincolo de instinctul de supravieţuire, atotputernicia lui Ceauşescu – vreme de o săptămînă ştiam că „ne rad” – au internalizat o asemenea conversiune decisivă: cine a sfidat moartea nu mai poate fi cumpărat de vechea viaţă. De aceea aici a fost mereu mai apoi „altfel”. Aici niciodată neocomuniştii nu au mai revenit în capul mesei. Şi nici nu vor mai reveni. Dar, din păcate, ca în orice mişcare de natură revoluţionară, cei angajaţi nemijlocit în schimbare au fost o minoritate restrînsă. Cei care s-au trezit definitiv atunci au fost puţini. Nu este loc de miracole la nivel structural: nu mai mult de 5% din România reală a anului 1989 a intrat în România anului 1990. Restul, cei care nu au trăit conversiunea, dincolo de o fragilă şi fantasmatică speranţă de început, au recăzut degrabă. Pentru ei, „revoluţia” a fost numai un spectacol la televizor. Curînd au redevenit la fel de singuri şi de autişti ca odinioară. Iar cei care au preluat puterea politică au ştiut, în toţi aceşti ani, cu firave excepţii, să „aibă grijă” de singurătatea lor, întreţinînd spectacolul de care „aveau nevoie”, oferind aparenţa participării la el. Între istorie şi biografie, cei mai mulţi dintre români au fost conduşi să o aleagă pe cea urmă. Şi chiar dacă astăzi ni se strigă în faţă: „degeaba mai credeţi în ceea ce aţi crezut atunci”, ”mai bine vedeţi-vă de viaţa voastră, atîta cîtă mai e”, încercînd să ni preschimbe graţia în greaţă, simt şi ştiu că nu ne-am născut atunci în zadar. Miracolul acelor zile în care deveneai părtaş cu semenul tău necunoscut pentru „marea prefacere” va contamina mereu ceea ce suntem, reamintindu-ne că trezirea e oricînd şi pentru oricine posibilă. Dacă ni se va întinde mîna ca şi atunci, istoria va putea reîncepe cu adevărat.

(Viața ca prilej, Editura Marineasa, pp. 15-16)

Anunțuri