…sau despre derizoriul intimităţii. Acesta ar putea fi un alt titlu potrivit gîndurilor pe care mă grăbesc neliniştit să vi le aştern. Comunismul a mutilat în multe privinţe vechea Timişoară. A reconfigurat dramatic cartierele istorice, a distrus discreţionar şi arbitrar, a construit – în general – prost, fără gust şi nefuncţional. Dar nu despre acest proiect „eficient” la nivel structural vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre un „detaliu” care mărturiseşte despre deriva „întregului”, care ne-a pervertit într-un mod insesizabil, dar perseverent, pînă şi ultima redută a spaţiului privat: intimitatea. Desigur, oraşele sunt alcătuite nu numai din îngemănări de străzi şi edificii, din reţele de infrastructură sau teritorii publice, ci şi din reţele de speranţe, iluzii şi aşteptări. Deseori lucrurile pe care le poţi „ascunde” în linişte, simţindu-le „ale tale” şi asupra cărora ai deplină şi suverană stăpînire, dezvăluie mai mult despre sănătatea ţesutului urban decît un întreg cortegiu de faţade. În fond, în micile spaţii private ale convieţuirii noastre cu semenii semnificativi (părinţi, soţi, copii, bunici sau colegi, alături de vecini) se scurge aproape jumătate din viaţa noastră. Iar dacă aici descoperi respectul reciproc, bunăcuviinţa cumpănită, gesticulaţia minimală, e de aşteptat să ai de-a face cu un loc „normal”, în care poţi trăi „aşezat”, în care te poţi simţi, cu temei, „acasă”. Dacă însă constaţi rutinier că „vecinul nici nu te vede” cînd treci pe lîngă el, dacă bagi de seamă că locurile comune sunt mai degrabă un gunoi adăugat zilnic şi un teren viran, dacă vecina îşi strigă odrasla ca peste celălalt deal (iar copilul, devenit la rîndul lui părinte, înţelege să răcnească asemenea antecesorilor atunci cînd îşi caută propriul prunc de 10 ani rătăcit printre subsoluri), dacă cel de deasupra „dă găuri” sau îşi bate covoarele exact cînd vrei să te odihneşti puţin, deşi la parter e afişată „oră de linişte”, dacă, în sfîrşit, cu fiecare nou prilej de interacţiune, vezi cum „celălalt stă la pîndă” ca să-ţi găsească cusurul şi să îşi verse fierea (adunată în altă parte) pe tine, înţelegi că nu mai e loc de speranţe şi iluzii comunitare. Iar aşteptările tale se rezumă la: „măcar lăsaţi-mă cu ale mele, în casa mea”. Dar o asemenea pornire spre autonomie putea deveni „primejdioasă” pentru ordinea socialistă. Aşa că tovarăşii au găsit degrabă un procedeu „adecvat” prin care viaţa fiecăruia devenea exibată public fără de voie şi fără de limite. Plasarea blocurilor. Obscen de aproape, încît întreaga viaţă ţi se descheia în ochii celui aflat în conserva pătrăţoasă de 4-10 etaje din faţa ta. Ori decideai să transformi locuinţa într-un aşezămînt cavernă (recurgînd la perdele groase, pături, draperii sau jaluzele opace), ori îşi asumai această dezbrăcare publică cotidiană de tine însuţi. Inginerii şi arhitecţii or fi oferind explicaţii tehnice pentru această „îndesire”, însă în planul relaţiilor interumane, un astfel de voyeurism impregnat ideologic dădea seama fidel de ce fel de „cetăţean are ţara nevoie”: cît mai inhibat şi mai stînjenit de ceea ce este, avînd certitudinea că „partidul a pătruns peste tot” şi „ştie tot”, cît mai stingher în raporturile cu cei apropiaţi, dacă pînă şi îmbrăţişarea celui drag risca sa fie – şi era – înregistrată curent. Pe scurt, un popor în care fiecare îl supraveghea pe fiecare. Aşa cum Lori Gordon a dovedit într-un experiment asupra privării de intimitate, plasînd vreme îndelungată subiectul să trăiască „la vedere” în toate ipostazele cotidiene şi nocturne, după o revoltă iniţială, acesta intra într-o letargie a „nesimţirii funcţionale”, singura adaptativă, urmată succesiv de agresivitate şi lehamite faţă de „celălalt”. Ceva în genul: dacă tot „viaţa mea” e „a voastră”, mi-e totuna „ce vreţi de la mine” şi, deci, „mi se rupe de voi”. Privind România de azi cu ochii celui care încă îşi mai hrăneşte speranţa şi iluziile lui „hai să învăţăm sa fim împreună”, nu poţi să nu constaţi că la originea acestui dezastru identitar care a format specia sociologic majoritară a bădăranului (şi a suratei sale, ţoapa) se află şi acest exerciţiu controlat de dezbrăcare de sine. Din cartierul meu, din oraşul tău, din ţara noastră. „A noastră”?

Publicitate