Pe vremea cît studiam la Bruxelles, la etajul trei al căminului nostru din campus se îngemănase o adevărată Uniune Europeană avant la lettre. Erau pe lîngă belgieni (îndeosebi flamanzi) şi olandezi, germani, baltici de toate soiurile, un francez, mulţi spanioli (pe ei i-am găsit pretutindeni mulţi), italieni, unguri, polonezi, şi, noi, românii. Spaţiul privilegiat de sociabilitate într-o asemenea rezidenţă era singurul loc unde inevitabil ne întîlneam cotidian, bucătăria. Acolo se petreceau cele mai neaşteptate „schimburi interculturale”, totul era viu şi spontan, iar în acel spaţiu al aromelor mixate de la gulyas cu paprika la tortellini cu parmezan se perindau înaintea mea atîtea feluri de „a fi european”, încît cu greu le puteai găsi un numitor comun. Totuşi, pentru colegii noştri „occidentali”, a căror ţări nu parcurseseră interludiul comunist, ceva ascuns şi totuşi frapant îi individualiza. Era ca un cod de comunicare deopotrivă flagrant dar intraductibil, care ne arăta pe noi, esticii (şi cu asupra de măsură, „noi românii”) „altfel”. Simţeam diferenţa, era intensă şi palpabilă, dar imposibil de cuprins într-o înţelegere imediată. Şi mi-am propus să fiu mai „cu băgare de seamă”, să „cercetez fenomenul”. Curînd, după prima săptămînă, am avut „revelaţia”. Pe scurt, de fiecare dată, fără greş, cînd cineva dintre noi se ridica de la masă – în numeroasele prilejuri cînd eram împreună în grupuri mixte etnic – prima pornire a noastră, a românilor, era să-l luăm „la vorbe” pe cel care tocmai ne părăsise. Şi, oarecum de la sine, să-i căutam, „firesc”, cusurul, „să-l povestim”, să îl întoarcem pe toate feţele. O asemenea înclinaţie stîrnea degrabă rumoarea interlocutorilor occidentali, care, de regulă, activau masca unei neînţelegeri, şi se închideau faţă de entuziasmul nostru demolator. Atît de adînc ne-a intrat în sînge această formă de a ne raporta le semenul nostru, atît de intim ne e lipită bîrfa de carnea identităţii noastre de fiecare zi, că îţi trebuie uneori un şoc al diferitului cultural ca să te dumireşti cum eşti de fapt. Întocmai cum observase odinioară marele istoric francez Fernand Braudel: „Trăiţi în Londra timp de un an şi nu veţi şti mai multe despre Anglia. Dar prin comparaţie, veţi înţelege brusc, în lumina surprizei, unele din cele mai profunde şi mai individuale caracteristici ale Franţei, pe care înainte nu le-aţi înţeles pentru că le cunoşteaţi prea bine”. Aşa am „păţit” şi eu: a trebuit să ajung la celălalt capăt al Europei ca să îmi dau seama cît de des-centraţi suntem „noi”, cei de acasă. „Ei” niciodată nu ar fi procedat astfel, şi nu din politeţe sau dintr-o pornire cuviincioasă. Pur şi simplu nu aveau în „softul” lor aşa ceva: discuţiile naturale se învîrteau în jurul lucrurilor care „se pot face” împreună cu „celălalt” (fie că e vorba să mergi la un pub, pentru a te distra, sau la o bibliotecă, pentru a învăţa). La noi, mereu glosam pe marginea lui „de ce nu s-a putut face, ce ar fi fost dacă…”. Ei îşi trăiau viaţa lor, noi trăiam viaţa altora. Pentru „ei”, „celălalt” e un prilej de a-ţi îmbogăţi clipa de acum şi de aici, la „noi”, de a a-ţi explica „de ce nu mi-a ieşit ieri” şi „de ce sunt condamnat să ratez mîine”. Iar dacă nu vom conştientiza cît de rătăcitoare e ascunzătoarea bîrfei, putem să ne integrăm în toate Uniunile din lume, căci vom rămîne mereu singuri, într-o istorie care va trece mai departe pe lîngă noi şi pe care ne-o vor face, mereu, „alţii”.

(Evenimentul Zilei – Vest – 12.10.2006)