Extrag un pasaj dintr-o poziție publică pe care am formulat-o într-o dezbatere inițiată de către un tînăr coleg pe care îl prețuiesc, admirator de Popper, care menționa exigentele operaționale impuse de epistemologul vienez ca și condiție obligatorie a demersului „științific” din ”ograda noastră” (catedră/facultate), ca garanție a onestității si validității procesului de cunoaștere. Vorbesc aici despre rostul nostru deopotrivă ca psihologi si ca dascăli, așa cum îl vad eu.

–––––––––– 

(…) Nu “orice e cu putință este și de folos” (de folos în sensul de a te ajuta să împlinești ”‘calea”). Cu alte cuvinte, orice gest instituțional nu exprimă doar un ”adevăr” în sine (care e, nu-i așa, ”de treaptă”, daca tot îl invocam pe Popper), ci este însoțit de un întreg cortegiu de rețele de așteptări, replieri, repoziționări, contra-reacții, care daca nu sunt avute în vedere, s-ar putea ca întregul demers pentru  impunerea ”adevărului” sa fie compromis de efortul (uneori mizeria) luptei de a-l întrupa, într-un context uneori ostil sau alteori dezangajant si inerțial.(…)

Psihologia, ca si toate științele sociale, sunt pe un teritoriu foarte instabil, pentru ca toate constructele sale sunt puternic modelate contextual (social, istoric, cultural). Noi îi învățam pe studenții noștri cum ”stă treaba” cu procesele psihice, le asamblăm didactic, și, asemeni unei disecții ulterioare, înfățișăm trăsăturile de personalitate ca și cum ar fi ”universale”. Instituim, epistemologic vorbind, un ‘determinism tare’ al situării într-un anumit profil de personalitate al subiectului analizat, rezultat în urma aplicării unor probe specifice, realizate pe baza unor elaborări teoretice prealabile, și acelea atașate unui cîmp disciplinar care tinde să se individualizeze (sau, vorba lui Wallerstein, sa se ‘feudalizeze’). Apoi, legitimăm construcția astfel finalizată prin ”validitatea științifică a constructelor” noastre, probată printr-o serie de proceduri, preponderent statistice. Sigur, nimic rău în asta, și apoi pe aceasta cale, cîtă vreme se sporește eficacitatea organizațională și ”starea de bine” personală a ‘omului’ e OK (fapt dovedit nemijlocit de multe ori). Am construit și proceduri riguroase de tip cost-beneficiu, capabile să estimeze care dintre asocierile acestor constructe, ce mobilizează intervenții, pot anticipa o eficacitate personală și organizațională mai bună (bunăoară, dacă o terapie medicamentoasă sau una psihoterapeutică este mai eficace –  din punct de vedere al resurselor materiale, instituționale și ale celor psihologice angajate – pentru tratarea unei forme a depresiei). Toate aceste achiziții – metodologice și conceptuale – au avut un rol foarte important în gestionarea resurselor psihologice și organizaționale  în așa fel încît ”omul” să fie mai în regulă cu el însuși. Dar, așa cum o întreagă tradiție de cunoaștere – apropiată încă de la mijlocul anilor 70 constructivismului social <Kenneth Gergen> – atrăgea atenția, acest algoritm argumentativ poate să cadă într-o capcană a autosuficienței. Vorbind mai simplu, ceea ce noi arătăm ca ”este omul” (uitînd că folosim ”convenții”, ”constructe”, fie ele și probate statistic) devine deseori, în situații „nespecifice”, „altceva”. Ignorăm că ceea ce noi descriem despre natura umană lămurește „ceea ce se întîmplă cu cei mai mulți oameni, în cele mai multe situații”, și nu ceva ce sa va întîmpla cu „necesitate”. Mai mult, vedem întregi inferențe – abundent susținute statistic – care descriu diferitele relații între „părțile personalității”, care concluzionează definitiv și postulează ultimativ. Uităm ceva foarte important, și anume că toate modelările noastre uzuale, care devin un fel de religie argumentativă, se bizuie pe principiul de continuitate al funcțiilor pe care le descriem. Altfel spus, ipotezele pe care studenții – pe baza învățării noastre – le însușesc ca modalități obligatorii de a cunoaște „realitatea psihică” sunt fie relaționale (corelațiile), fie comparative (celebrul factor t sau analizele de varianță), fie (foarte rar) explicative (precum regresiile). Toate, însă, pleacă de la premisa implicită și de neînlocuit că x=f(y) este o funcție continuă, deși orice carte de statistică accentuează că modelările noastre sunt aproximate de o funcție continuă.

Ca sa ies din retorica strict tehnică, uităm că ne scapă ceva care poate fi, uneori, esențialul. Că aceste convenții procedurale pot sa se apropie de explicarea lumii și pot sa o modeleze rezonabil, cu beneficii pragmatice testate deseori, e un fapt indiscutabil, dar în egală măsură nu pot sa devină un fel de esență tare, secretă, care asigură prin ea însăși garanția cunoașterii științifice. Majoritatea fenomenelor din natură și din societate pot fi aproximate prin asemenea funcții, dar viața reală (atît în fenomenele fizice, cît și în cele psiho-sociale) nu este articulată prin funcții continue. E la fel ca diferența dintre mecanica clasică și fizica relativistă. Prima e utilă și a reprezentat un uriaș progres în cunoaștere, dar reprezintă doar un caz limitat, o aproximare (de la un punct încolo stîngace) a metabolismului originar al fenomenelor fizice. Ceea ce afirm acum – atestat de întregul șoc al relativismului începutului secolului XX, cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg,  și pînă la fizica fractalilor și știința complexității de azi (v. Ilya Prigogine) –  a fost însușit de către epistemologia contemporană ca o provocare (îmi amintesc minunata carte a lui Lewis Shiner – Deserted Cities of the Heart), căreia i s-a răspuns prin nevoia de reumanizare a științei, prin apropierea de „obiectul cunoașterii” într-o manieră angajantă, capabilă să recupereze „sensul” pierdut deseori printr-un exces tehnicist al cunoașterii. O re-căutare a rostului omului în lume devine un exercițiu de reîntregire eliberator.

Si ca sa ”revin pe pămînt” acum, sublinez, păstrînd analogia: e foarte important sa îi învățăm pe tinerii noștri interlocutori „mecanica newtoniană”, dar sa nu o transformam într-o dogmă. E vital ca studenții noștri sa știe „tot ce trebuie sa știe” despre psihologia personalității, psihologia dezvoltării, despre metodologie și statistică, dar să nu uităm că, deseori, în momentul t1, un fenomen x poate sa o „ia” înspre o direcție non-predictibilă sau înspre alta, în funcție de un ansamblu de circumstanțe, direcție căreia putem sa îi estimam probabilitatea, dar nu sa îi garantam obligativitatea. Sau mai ”pe românește”, un om calificat drept ”non-agresiv”, cu „comportament pro-social” consistent, cu „atitudini față de alteritate generoase” <măsurate prin probe specifice și certificate de „noi”> poate sa devină, în anumite circumstanțe, un criminal în serie (secolul XX ne-a oferit dramatice exemple ale unor asemenea „conversiuni” tragice, la scară de masă), după cum cel mai „nenorocit” om, în alte circumstanțe, poate sa devină un sfînt. Din toata povestea asta, lipsește, cum bănuiți deja, rostul. Discernămîntul care ne înzestrează cu capacitatea de a ramîne oameni sau de a ne dezumaniza și abandona în „ceea ce suntem”, în diagnosticul obligatoriu al limitării noastre, furnizat, deseori contra cost, de „experții în suflete” (psihologi care uneori ne „dăruiesc”, cu bunăvoință plătită, soluții de „valorificare a infirmităților noastre ca resurse, pe care le putem reașeza profitabil”). Dar discernămîntul se hrănește prin ceva „de dincolo de noi”. Prin credință. Discursul comun academic susține ca o asemenea poziție este conservatoare. Ca nu are ce sa caute în universitate. Deriva universității contemporane prin izgonirea sensurilor tradiționale – care reprezintă o tema ce nu poate fi ocolită  – ilustrează că depozitarul natural al cunoașterii trebuie sa își reformuleze, însă, radical proiectul. Ca în cartea cu iz profetic “This Republic of Suffering: Death and the American Civil War” (2008) a lui Drew Gilpin Faust (“Președintele” Harvard-ului), ar fi bine sa avem privirea limpede și să vedem că:

<Universities are meant to be producers not just of knowledge but also of (often inconvenient) doubt. They are creative and unruly places, homes to a polyphony of voices. But at this moment in our history, universities might well ask if they have in fact done enough to raise the deep and unsettling questions necessary to any society.

As the world indulged in a bubble of false prosperity and excessive materialism, should universities — in their research, teaching and writing — have made greater efforts to expose the patterns of risk and denial? Should universities have presented a firmer counterweight to economic irresponsibility? Have universities become too captive to the immediate and worldly purposes they serve? Has the market model become the fundamental and defining identity of higher education?>

Într-o lume în care feminismul a ajuns să ”comunice” cu ecologismul, cu corectitudinea politică, cu multiculturalismul și cu Dumnezeu ”pe picior” de egalitate, căci ”numai din dialogul tuturor perspectivelor” se poate ”naște sensul”, cred cu putere, chiar dacă împotriva curentului (deocamdată majoritar), că numai în măsura în care îi vom ajuta pe studenții noștri să recupereze integralitatea ființei umane, regăsind rostul și polifonia vieții, va depinde – sau nu – reușita noastră în registru profesional. Și nu numai.

Moștenirea modelului de cunoaștere humboldtian – care e departe de a fi unanim acceptat ca soluție instituțională și opțiune intelectuală chiar în mediul cultural în care s-a născut, trăind în prezent o criză acută, a unei ”utopii obosite” <Peter Scott> – nu trebuie asumată necritic în România. Preluînd ceea ce e de asimilat, se cade, totodată, să ne rămână activă și o sensibilitate pentru un rost mai înalt decît simpla rigoare științifică și raționalitate comprehensivă, trăită dogmatic. Căci în absența sensului, atît rigoarea, cît si raționalitatea au generat cele mai terifiante drame. Bestiarul secolului XX este plin de întrupările sociale și politice ale ”crimei științifice” (de la abatoarele umane naziste pînă la Gulagul comunist, produs explicit și acesta al comunismului… științific).

De aceea, găsesc că oricărui demers care promite, cît de puțin, să participe la o asemenea sarcină decisivă de recuperare a integralității naturii umane și a rostului ei în lume, merită să îi acordăm creditul nostru.

Și mai cred, apropo de impasul dinaintea noastră, din „mica noastră lume” în care „ne lovim” unii de alții, că trebuie să construim – prin includere, nu prin excludere – cu determinare și devoțiune, competențe. Dar peste toate și mai important decît toate, să nu uităm că principala noastră misiune este să construim caractere.

Cu multă căldură,

Alin Gavreliuc

PS: În încheiere,  un “dar” care provine dintr-un pasaj al ”prietenului” nostru comun, Karl Popper: “Un pericol deosebit îl reprezintă credința într-o utopie (…). Lucrul se leagă probabil de faptul că această căutare a unei lumi mai bune (…) este, ca și cercetarea împrejurimilor, unul din instinctele vitale cele mai vechi și mai importante. Credem pe bună dreptate că trebuie și se poate să contribuim la îmbunătățirea lumii noastre. Dar nu avem voie să ne închipuim că putem prevedea urmările planurilor și acțiunilor noastre. Mai ales nu avem voie sa sacrificăm oameni (poate în afara noastră, în cazuri extreme) <subl.ns.>. Nu avem nici dreptul de a-i motiva sau chiar de a-i convinge pe alții să se sacrifice – nici pentru o idee, nici pentru o teorie care ne-a convins întru totul (de bună seamă în mod îndreptățit din cauza neștiinței noastre). În orice caz, a căuta o astfel de lume în care alții nu trebuie să-si sacrifice viața pentru o idee în ciuda voinței lor trebuie sa fie o parte a căutării noastre a unei lumi mai bune”. (K. Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Humanitas, București, 1998, p. 39).