Revelionul, în varianta sa comunistă, reprezenta o sărbătoare convertită, impusă pentru a suplini alungarea Crăciunului. Animată de un întreg cortegiu de simboluri travestite, care culminau cu Moş Gerilă, sărbătoarea trecerii dintre ani se dorea şi un prilej mascat pentru a dovedi că „v-am şters memoria sărbătorilor voastre degenerate”. Modul în care comuniştii se înstăpîniseră pe vieţile noastre e dovedit şi de felul în care ne chemau la lucru de Crăciun sau mergeam la şcoală pînă în preajma anului nou. Chiar şi obişnuinţele implicite de a ne „felicita” dovedesc reuşita proiectului de „ştergere a urmelor”: cei mai mulţi dintre noi ajunseserăm să trăim fierberea „sărbătorilor” în preajma „cumpenei” Revelionului, cînd ne telefonam febril apropiaţii. Şi prin acest exemplu putem urmări cum orice societate – şi cu atît mai mult una totalitară – trebuie să permită energiilor colective să se descarce, să îngăduie oamenilor care o compun ca să „vibreze” în jurul unui calendar al „sărbătorii”, care să decupleze, fie şi numai pentru o clipă, biografia de la istorie. Mai ales că atunci se scria, solicitant, „marea istorie”, a celor care, pasămite, „nu avuseseră loc în istorie”, dar care, de fapt, erau complet evacuaţi din ea. Aşadar, anul nou devenise o sărbătoare compensatorie în ciclul sărbătorilor „valorificate” de comunişti, care trebuia să consume imensa energie proprie aşteptării sociale a unui „nou început”. Şi cum cursul istoriei noastre adevărate era atît de sufocant, intensitatea trăirii „regenerării” era cu atît mai acaparatoare. Tot astfel, puterea totalitară „închidea ochii” cînd împovărarea omului obişnuit devenea excesivă. Bunăoară, sigur că se fura din CAP-uri, dar se fura cîte o unealtă sau o găleată de porumb. Faţă de furtul cu japca al pămîntului ţăranilor de către autorităţi, acest mic furtişag de supravieţuire era ceva „acceptabil”. Sigur că se mai fura din „fabrici şi uzine” cîte o freză sau o cutie de vopsele, dar conduita cu pricina nu era expresia vreunei înclinaţii perverse comunitar a „românului”, ci rezultatul unui calcul revelator: „păi daca voi – statul – m-aţi încălecat cu asupra de măsură, furîndu-mi viaţa, trimiţîndu-mă într-un oraş dormitor în care înfometăm în întuneric, atunci, mai lăsaţi-mă în pace să mă descurc”. Şi era, în limite „tolerabile”, lăsat în pace. Îmi amintesc un studiu „de tinereţe” al lui Vintilă Mihălescu dintr-un mamut industrial bucureştean asupra „stării patologice a angajaţilor”: nu puteai să nu observi o ciclicitate remarcabilă a „numărului de îmbolnăviri” – atestate prin concedii medicale – în cursul unui an. Era suficient să suprapui graficul cu pricina peste ciclurile agricole pentru a-ţi da seama că, an de an, „proletarii” români „se îmbolnăveau” atunci cînd nevoia de subzistenţă îi transforma în „ţărani”. Atunci cînd se reîntorceau în satele rădăcinilor lor – de care nu se puteau rupe niciodată – pentru a mai umple portbagajul Daciilor şi cotloanele boxelor de la bloc cu un sac de cartofi. Negreşit că întregul ansamblu de strategii compensatorii era binecunoscut de autorităţi, dar cîtă vreme proasta gestiune şi delirul ideologic nu putea „să le dea” oamenilor mai mult (de la alimente pînă la speranţe), era îngăduit tacit. Întristător e să descoperi, însă, la aproape trei decenii de la prăbuşirea oficială a comunismului, cum multe din aceste conduite mascate se conservă sau chiar prosperă. Astfel, deseori în locul vechilor sărbători autentice punem febra îndestulării şi goana după „petrecerile proletare”, după cum perseverăm, în toate cele, să ne furăm în continuare căciula. Pentru sănătatea noastră individuală şi comunitară, între „crăciunul” comunist şi Crăciunul dintotdeauna, s-ar cuveni să alegem, în sfîrşit, sărbătoarea adevărată.

Anunțuri