Pentru noi, începutul conversiunii decisive a fost 20. În vreme ce aşteptam, uniţi şi singuri, să fim „raşi” de pe faţa pămîntului, în timp ce simţeam dincolo de ameninţarea explicită cu moartea (în oraş fuseseră deja zeci de oameni ucişi şi sute răniţi) că „aşa nu se mai poate” şi „de aici, orice ar fi, nu mai plecăm”, Ceauşescu a făcut gestul sinucigaş al organizării mitingului din Piaţa Palatului din 21 decembrie. Îmi amintesc luciditatea rece a zecilor de mii de timişoreni înfioraţi de noua metamorfoză: pe de o parte, gîndul clar că „de acum, nimeni şi nimic nu mă mai poate readuce la viaţa mea de înainte”, pe de altă parte, lipsa oricărei speranţe, provocată de atotputernicia dictatorului şi a aparatului represiv. În limitarea mea de atunci – deşi „ştiam” tot ce întîmplă în zona de dominaţie sovietică – nu îmi puteam, totuşi, imagina că „Ceauşescu va cădea”. Acesta era „softul” mental prin care „funcţionam” şi nu puteam, cei mai mulţi dintre noi, ieşi din cadrele în care crescusem şi ne aşezasem în lume. Astfel, „comunismul” devenise pentru majoritatea covîrşitoare a României reale singurul orizont posibil al biografiilor contorsionate pe care le consumam. Timpul în viaţă nu curge liniar. Şi nicicînd pentru noi, timişorenii, el nu a „explodat” mai năprasnic ca în acel răstimp de o zi, suspendat între o lume irespirabilă, de care părea să nu ne mai putem despărţi nicicînd (comunismul în care eram scufundaţi) şi una care părea că nu va putea niciodată veni (lumea democraţiei liberale). Şi astăzi cred că dacă Ceauşescu nu ar fi organizat atunci acea manifestaţie care i-a adus sfîrşitul, chiar dacă în cele din urmă schimbarea se producea în vreo formă sau alta, noi, timişorenii, urma să fim, degrabă, exterminaţi la scară de masă. Ori ceea ce s-a petrecut începînd cu 20, cînd Timişoara devine primul oraş liber al ţării, e de domeniul miracolului istoriei: armata – care trăsese în oameni pînă atunci – se solidarizează cu  manifestanţii, iar cei trimişi ca şi „gărzi patriotice” pentru a ne „aduce la ordine” deveniseră, degrabă, „de-ai noştri”. Astfel, indiferent de scenariile ascunse pe care ni le servesc, deloc inocenţi, cei care vor să ne explice cum au conspirat marile puteri, rămîne ceva esenţial pentru oamenii simpli care au fost actorii acelor zile. Şi care poate fi înţeles numai de către cei puţini – nu mai mult de 5% din populaţia ţării – care au participat la „revoluţie” nu numai prin intermediul televizorului. O schimbare atitudinală majoră e posibilă în măsura în care o experimentezi nemijlocit, şi nu o însușești din cărţi sau de pe micile ecrane. Căci de atunci, noi, cei 5%, nu am mai putut fi cumpăraţi de vechea viaţă şi de oamenii trecutului, chiar dacă aceştia aveau curînd să se înstăpînească progresiv, cu consimţămîntul tacit al celor 95%, peste viitorul nostru. Și în această minoritate tăcută, la fel de singură ca în zilele revoluţiei, se află speranţa unei Românii regăsite, demne, care aşteaptă să fie reclădită. Iar dacă ea l-a măturat pe Ceauşescu, cu infernalul lui aparat opresiv, la nevoie, o va mai face o dată, cu lichelele oligarhice ale tranziţiei.

 

 

Anunțuri