Archive for Decembrie, 2017


Revelionul, în varianta sa comunistă, reprezenta o sărbătoare convertită, impusă pentru a suplini alungarea Crăciunului. Animată de un întreg cortegiu de simboluri travestite, care culminau cu Moş Gerilă, sărbătoarea trecerii dintre ani se dorea şi un prilej mascat pentru a dovedi că „v-am şters memoria sărbătorilor voastre degenerate”. Modul în care comuniştii se înstăpîniseră pe vieţile noastre e dovedit şi de felul în care ne chemau la lucru de Crăciun sau mergeam la şcoală pînă în preajma anului nou. Chiar şi obişnuinţele implicite de a ne „felicita” dovedesc reuşita proiectului de „ştergere a urmelor”: cei mai mulţi dintre noi ajunseserăm să trăim fierberea „sărbătorilor” în preajma „cumpenei” Revelionului, cînd ne telefonam febril apropiaţii. Şi prin acest exemplu putem urmări cum orice societate – şi cu atît mai mult una totalitară – trebuie să permită energiilor colective să se descarce, să îngăduie oamenilor care o compun ca să „vibreze” în jurul unui calendar al „sărbătorii”, care să decupleze, fie şi numai pentru o clipă, biografia de la istorie. Mai ales că atunci se scria, solicitant, „marea istorie”, a celor care, pasămite, „nu avuseseră loc în istorie”, dar care, de fapt, erau complet evacuaţi din ea. Aşadar, anul nou devenise o sărbătoare compensatorie în ciclul sărbătorilor „valorificate” de comunişti, care trebuia să consume imensa energie proprie aşteptării sociale a unui „nou început”. Şi cum cursul istoriei noastre adevărate era atît de sufocant, intensitatea trăirii „regenerării” era cu atît mai acaparatoare. Tot astfel, puterea totalitară „închidea ochii” cînd împovărarea omului obişnuit devenea excesivă. Bunăoară, sigur că se fura din CAP-uri, dar se fura cîte o unealtă sau o găleată de porumb. Faţă de furtul cu japca al pămîntului ţăranilor de către autorităţi, acest mic furtişag de supravieţuire era ceva „acceptabil”. Sigur că se mai fura din „fabrici şi uzine” cîte o freză sau o cutie de vopsele, dar conduita cu pricina nu era expresia vreunei înclinaţii perverse comunitar a „românului”, ci rezultatul unui calcul revelator: „păi daca voi – statul – m-aţi încălecat cu asupra de măsură, furîndu-mi viaţa, trimiţîndu-mă într-un oraş dormitor în care înfometăm în întuneric, atunci, mai lăsaţi-mă în pace să mă descurc”. Şi era, în limite „tolerabile”, lăsat în pace. Îmi amintesc un studiu „de tinereţe” al lui Vintilă Mihălescu dintr-un mamut industrial bucureştean asupra „stării patologice a angajaţilor”: nu puteai să nu observi o ciclicitate remarcabilă a „numărului de îmbolnăviri” – atestate prin concedii medicale – în cursul unui an. Era suficient să suprapui graficul cu pricina peste ciclurile agricole pentru a-ţi da seama că, an de an, „proletarii” români „se îmbolnăveau” atunci cînd nevoia de subzistenţă îi transforma în „ţărani”. Atunci cînd se reîntorceau în satele rădăcinilor lor – de care nu se puteau rupe niciodată – pentru a mai umple portbagajul Daciilor şi cotloanele boxelor de la bloc cu un sac de cartofi. Negreşit că întregul ansamblu de strategii compensatorii era binecunoscut de autorităţi, dar cîtă vreme proasta gestiune şi delirul ideologic nu putea „să le dea” oamenilor mai mult (de la alimente pînă la speranţe), era îngăduit tacit. Întristător e să descoperi, însă, la aproape trei decenii de la prăbuşirea oficială a comunismului, cum multe din aceste conduite mascate se conservă sau chiar prosperă. Astfel, deseori în locul vechilor sărbători autentice punem febra îndestulării şi goana după „petrecerile proletare”, după cum perseverăm, în toate cele, să ne furăm în continuare căciula. Pentru sănătatea noastră individuală şi comunitară, între „crăciunul” comunist şi Crăciunul dintotdeauna, s-ar cuveni să alegem, în sfîrşit, sărbătoarea adevărată.

Reclame

20

 

Pentru noi, începutul conversiunii decisive a fost 20. În vreme ce aşteptam, uniţi şi singuri, să fim „raşi” de pe faţa pămîntului, în timp ce simţeam dincolo de ameninţarea explicită cu moartea (în oraş fuseseră deja zeci de oameni ucişi şi sute răniţi) că „aşa nu se mai poate” şi „de aici, orice ar fi, nu mai plecăm”, Ceauşescu a făcut gestul sinucigaş al organizării mitingului din Piaţa Palatului din 21 decembrie. Îmi amintesc luciditatea rece a zecilor de mii de timişoreni înfioraţi de noua metamorfoză: pe de o parte, gîndul clar că „de acum, nimeni şi nimic nu mă mai poate readuce la viaţa mea de înainte”, pe de altă parte, lipsa oricărei speranţe, provocată de atotputernicia dictatorului şi a aparatului represiv. În limitarea mea de atunci – deşi „ştiam” tot ce întîmplă în zona de dominaţie sovietică – nu îmi puteam, totuşi, imagina că „Ceauşescu va cădea”. Acesta era „softul” mental prin care „funcţionam” şi nu puteam, cei mai mulţi dintre noi, ieşi din cadrele în care crescusem şi ne aşezasem în lume. Astfel, „comunismul” devenise pentru majoritatea covîrşitoare a României reale singurul orizont posibil al biografiilor contorsionate pe care le consumam. Timpul în viaţă nu curge liniar. Şi nicicînd pentru noi, timişorenii, el nu a „explodat” mai năprasnic ca în acel răstimp de o zi, suspendat între o lume irespirabilă, de care părea să nu ne mai putem despărţi nicicînd (comunismul în care eram scufundaţi) şi una care părea că nu va putea niciodată veni (lumea democraţiei liberale). Şi astăzi cred că dacă Ceauşescu nu ar fi organizat atunci acea manifestaţie care i-a adus sfîrşitul, chiar dacă în cele din urmă schimbarea se producea în vreo formă sau alta, noi, timişorenii, urma să fim, degrabă, exterminaţi la scară de masă. Ori ceea ce s-a petrecut începînd cu 20, cînd Timişoara devine primul oraş liber al ţării, e de domeniul miracolului istoriei: armata – care trăsese în oameni pînă atunci – se solidarizează cu  manifestanţii, iar cei trimişi ca şi „gărzi patriotice” pentru a ne „aduce la ordine” deveniseră, degrabă, „de-ai noştri”. Astfel, indiferent de scenariile ascunse pe care ni le servesc, deloc inocenţi, cei care vor să ne explice cum au conspirat marile puteri, rămîne ceva esenţial pentru oamenii simpli care au fost actorii acelor zile. Şi care poate fi înţeles numai de către cei puţini – nu mai mult de 5% din populaţia ţării – care au participat la „revoluţie” nu numai prin intermediul televizorului. O schimbare atitudinală majoră e posibilă în măsura în care o experimentezi nemijlocit, şi nu o însușești din cărţi sau de pe micile ecrane. Căci de atunci, noi, cei 5%, nu am mai putut fi cumpăraţi de vechea viaţă şi de oamenii trecutului, chiar dacă aceştia aveau curînd să se înstăpînească progresiv, cu consimţămîntul tacit al celor 95%, peste viitorul nostru. Și în această minoritate tăcută, la fel de singură ca în zilele revoluţiei, se află speranţa unei Românii regăsite, demne, care aşteaptă să fie reclădită. Iar dacă ea l-a măturat pe Ceauşescu, cu infernalul lui aparat opresiv, la nevoie, o va mai face o dată, cu lichelele oligarhice ale tranziţiei.