Atunci cînd, după un exerciţiu sincer de empatie, încerci să portretizezi „tînăra generaţie intelectuală”, fie şi numai prin şansa pe care ai avut-o în fiecare an, ca universitar, de a te întîlni cu cîteva sute din reprezentanţii ei, bilanţul devine neliniştitor. Ceea ce răzbate cu putere este, înainte de toate, relaţia dezechilibrată cu memoria pe care tinerii „care gîndesc” (şi care ne vor conduce „mîine”) o întreţin. Atunci cînd, bunăoară, le amintesc, încercînd să fiu mai evocator la temele de psihopatologie colectivă, despre „marea cedare” din 1940 (pe care ţi-o circumscriu prin scurte naraţiuni stereotipe din cărţile de istorie, ca şi cum „nu i-ar privi pe ei”), sau mai cu seamă despre fenomenul Piteşti (despre care, aproape invariabil, nu ştiu nimic), nu poţi să nu exclami: „Cine v-a învăţat, programatic, să uitaţi?! Sau să nu aflaţi ceva ce este esenţial pentru identitatea voastră de azi şi de mîine”? Desigur, uitarea este psihologic necesară şi adaptativă. Există un mecanism individual, dar şi unul colectiv al uitării, care asigură un echilibru identitar cotidian. Dar nu poţi uita orice. Ceea ce a produs conversiuni dramatice, a răvăşit creşterea şi a dezarticulat ceea ce suntem pînă la a ne reaşeza într-o albie nouă, străină a istoriei noastre – deopotrivă personală şi colectivă – nu poate şi nu e sănătos să fie uitat. Poţi uita numai după ce ţi-ai pus oglinda în faţă, numai după ce ai integrat compromisurile, cedările, abandonul, fuga. Şi după ce, printr-un efort de responsabilizare, reîncepi să te reclădeşti. Altfel, tensiunea ruşinii şi a vinovăţiei lucrează, insidios, în noi, şi răbufneşte în cele mai neaşteptate chipuri. Or, progresiv în anii din urmă, creşte o nouă generaţie înspăimîntător de senină (civic) şi senilă (memorial) în raport cu istoria noastră recentă. Alături de această „amnezie” socială programată a reperelor importante ale trecutului se impune, paradoxal, şi o „hipermnezie” colectivă, artizanală şi relativizantă, care rememorează fapte mărunte, anecdotice (erau, desigur, „cozi la ulei şi adidaşi”, dar „în comunism toţi aveau măcar un loc de muncă, o locuinţă şi o siguranţă a zilei de mîine”). Totuşi, comunismul românesc nu a fost numai o succesiune de bancuri cu Ceauşescu rostite conspirativ de către o trupă de pionieri la cules de ştiuleţi, sfîrşită cu un foc de tabără. Ci ceva mai mult, mai grav, mai implicant. Căci cu infime excepţii, începînd cu mijlocul anilor 70 şi cu sfîrşitul iluziilor de schimbare, comunismul s-a înstăpînit peste societatea românească printr-un contract social implicit, la care am participat, în ponderi diferite, fiecare dintre noi. Iar „trezirea” brutală pe care o resimt tinerii mei însoţitori la confruntarea cu trecutul este cu atît mai greu de asumat: „Cum de nu am ştiut nimic despre asta!?”, se îngrozesc cei mai mulţi. Cum de „reeducarea” Piteştiului – ca să furnizez numai un „exemplu” ce se dorea generalizat la scara întregii societăţi -, care îl făcea pînă şi pe arhivarul ororii de dincolo de limite, Soljeniţîn, să califice „experimentul” drept “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, a rămas un loc viran? „Acolo puteaţi fi voi”, adaug eu (la Piteşti erau încarceraţi studenţi), îngheţîndu-i într-o stare de tulburare revoltată. Trădaţi, privindu-mă acum în faţă, cei mai mulţi înţeleg că aceste politici ale uitării din România recentă nu sunt decît forme mascate de subjugare colectivă. Astfel „reeducaţi”, ei, ca şi „părinţii” lor, nu reprezintă decît o masă de manevră „utilă” pentru cei care, transistoric, mult după moartea politică a comunismului, se consolidează ca moştenitori ai săi antrenaţi. Antrenaţi pentru furtul, o dată în plus, al istoriei noastre adevărate. Mai rămîn, desigur, distribuite generos pe piaţă, hip-hopul, manelele, vodevilul ”marilor VIP-uri” autohtone, circul și gălăgia telenovelelor politice. „Aveţi cu ce hrăni, iată ce bogaţi suntem!”.

Anunțuri