Atunci cînd specialiştii în psihosociologie încearcă să colecteze imaginile reper ale oamenilor dintr-o anumită comunitate despre ceea ce îi reprezintă, deseori primele asociaţii care le vin în minte sunt definitorii pentru întregul evaluat. Şi uneori, în nucleul imaginar al unui singur om poţi afla chipul condensat al unei întregi lumi, care e frecvent confirmat în „adevărul său” de rutinele statistice ale cercetărilor de teren pe eşantioane. Dacă ar fi pun în mişcare un exerciţiu de introspecţie, atunci cînd mă gîndesc la Timişoara, mi se activează, înainte de toate, imaginile decisive ale lui decembrie 1989, mai ales cele de dinainte de 22. Aici ştiu de atunci, pentru totdeauna, că e locul din ţară în care „se înghite” cel mai puţin nedreptatea. Iar cei care au trăit atunci conversiunea către noua viaţă, cu riscul aproape implacabil al lui „vom fi raşi de pe faţa pămîntului”, nu vor mai putea fi duşi de nas vreodată de (neo)comuniştii travestiţi ai „democraţiei originale”. Timişoara e şi locul în care, în copilărie, cei mai buni prieteni ai mei se numeau Zoli, Horst şi Bobo (de la Slobodan). Nu pot uita zvonul de primăvară plin de speranţă din ochii iubitei, în miezul unei primăveri exuberante din Parcul Rozelor. Îmi amintesc şi acum cu emoţie felul în care eu ortodoxul, după ce am asistat la o luminoasă slujba de duminică, am ascultat înfrigurat întîia oară la orgă, în Biserica Romano-catolică din Bălcescu, Passacaglia de Bach. Sau modul în care, hăituiţi de camerele video care „surprindeau” revolta tribunei incendiare, le strigam în faţă securiştilor ceea ce merită, şi o mai băteam pe Dinamo încă o dată, chiar cu preţul asumat al retrogradării pregătite temeinic de „cei care au grijă de noi”. Dar Timişoara nu e numai solidaritate, curaj, mireasma trandafirilor de mai, deschidere interetnică şi confesională, sfidarea autorităţii centrale abuzive. În egală măsură îmi vin degrabă în minte palatele ţigăneşti din centru, Mall-ul capitalist ridicat de către un securist notoriu, mititeii sfîrîind în balconul blocului de margine, scuipatul „natural” din staţia de tramvai adresat „plebei” cenuşii, înnămolită în plase. Ce poate integra toate aceste imagini contrastante? Există oare un liant capabil să susţină o eventuală speranţă în „trăinicia unui spirit al locului”, care să doboare toate mizeriile scăzătoare ale clipei? Ce vom alege, aşadar? Viena sau Istanbulul? Civilitatea sau circul public? Seccesion-ul de pe Corso sau turnuleţele flancate cu lei de ghips? În 1989 am mai ales o dată. Se părea că pentru toată România. Şi nu a ajuns, cu totul, nici pentru întreaga Timişoară. Merită să mai încercăm o dată.