A început un nou an universitar. Deşi avansam un clişeu, mereu nădăjduiam ca va fi „altfel”. Poate, cu acest nou an, îmi spuneam, va sosi, în sfîrşit, generaţia care va rupe cu inerţia, compromisul, deznădejdea, ratarea. „În voi ne e speranţa!”. Dar… Mi-era teamă că tot mai mult, generaţia de astăzi, desigur, cu notabile excepţii, se îndreaptă încet, dar sigur, spre rătăcire şi atomizare. Probabil că asta s-a şi dorit. În multe privinţe, generaţia celor care au astăzi 20 de ani, a celor complet detaşaţi de memoria recentă a comunismului, s-a articulat complet diferit faţă de generaţia 70, 80 sau 90. La noi identităţile generaţionale, şi aşa discutabile (căci porneau de la premisa de omogenitate), erau asociate mai degrabă mediului literar şi unui anume mod de a te angaja în cultură, fiind mai apoi extrapolate întregii cohorte. Cred că un tînăr lucid de acum, pus să facă o descriere a generaţiei 2000, comparînd-o cu cele precedente, ar înfăţişa-o simplu: „Noi suntem generaţia 00”. Legitim din punct de vedere numeric, provocator din punct de vedere simbolic: „noi suntem şi haznaua istoriei părinţilor noştri – doar aşa erau însemnate odinioară veceurile publice -, noi suntem şi începutul, generaţia „resetării”. De la noi va porni totul. De la noi se va măsura totul. În derizoriu şi în înălţare. Căderea sau ridicarea voastră va fi în mîinile noastre”. Aceşti tineri pe care îi caut cu înfrigurare la fiecare început de an ca pe o salvare mereu amînată, sunt, desigur, parte a unui corp social mai larg, care are handicapurile, dar şi resursele sale. Ei nu pot fi, pînă la urmă, radical diferiţi de „părinţii” lor. Cine ne sunt, însă, tinerii? Un studiu sprijinit de Banca Mondială, derulat nu cu multă vreme în urmă, asupra „ştiinţei de carte” în lume, avea să ne zdruncine în miopia noastră, privitoare la „cît suntem noi de înzestraţi cultural”. Examinaţi în registru comparativ, românii ieşeau rău, căci, pe baza estimărilor la nivelul populaţiei totale, extrapolate de la nivelul eşantionului, se observa că aproximativ un milion de români sunt analfabeţi primar (adică nu ştiu să scrie şi să citească, ceea ce ar fi putut fi previzibil, datorită disparităţilor sociale, în pofida retoricii comuniste legate de „eradicarea flagelului analfabetismului”). Mult mai grav, însă, aproape 3 milioane se arătau a fi „analfabeţi funcţional” (adică nu ştiu ce să facă cu ceea ce au dobîndit în şcoală, fiind incapabili să rezolve sarcini cotidiene simple, de la completarea unei cereri într-o instituţie, pînă la construirea unei fraze coerente despre un episod de viaţă propriu). Iar fenomenul extinderii analfabetismului funcţional se dovedea cu atît mai penetrant cu cît generaţiile erau mai fragede ca vîrstă (e adevărat că cei mai ilustrativi români din această categorie nu sunt, totuşi, tinerii, ci, desigur, politicienii). Şi ce putem face dincolo de retorica lamentaţiei, cu care ne-am obişnuit ca peştele în apă? Chiar e în zadar totul, chiar nu mai e nici o speranţă? Oare aşteptările unui dascăl de la fiecare început de an universitar se cuvin să fie numai un exerciţiu de iluzie naivă? Răspunsul mi l-a dat deunăzi un student, care, privindu-mă în ochi, mi-a rostit: „Domnule profesor, totul începe, dacă e să înceapă ceva, acum, aici, cu dvs. şi cu mine! Nu suntem nici mai buni, nici mai răi decît cei de dinaintea noastră. Numai dvs. sunteţi mai obosiţi. Iar noi, mai singuri. Nu suntem un zero, după cum nici dvs. nu sunteţi totul. Suntem – atît cît suntem – numai împreună. Iar ceea ce trebuie să faceţi e să vă vedeţi – cît puteţi de bine – de treaba dvs, acum şi aici, cu cei ca mine. Şi dacă toţi vom face astfel, chiar din clipa următoare, vom avea o altă ţară!”. Nu credeţi că merită să încercam?