Un episod jurnalistic recent http://adevarul.ro/locale/timisoara/de-banateanii-diferiti-ei-accepta-mai-usor-ungur-sarb-neamt-decat-oltean-moldovean–explicatii-sociologice-1_54f2f028448e03c0fd1a8b08/index.html, care m-a adus în postura de protagonist involuntar, mă determină să iau poziție față de un mod de a face presă și mă obligă, în ce mă privește, să pun lucrurile la punct. Reiau poziția mea pe care am adresat-o ziarului cu pricina.
Încep prin a-mi cere iertare cititorilor articolului semnat de domnul Ștefan Both, care pot deduce, din felul în care a fost conceput articolul respectiv, că sunt unul din susținătorii fervenți ai tezei principale mobilizate de jurnalist: bănățenii sunt ”buni și puri”, iar ”ceilalți” (în special oltenii) sunt ”aducători de rele” și, prin ”contaminarea” pe care o exercită, destructurează ordinea ”mai așezată” a locului. Găsesc că o asemenea teză alimentează o ideologie a disprețului, iar faptul că încă din titlul articolului sunt invocat (prin ”explicațiile sociologice” pe care le ”livrez”) nu are decât rolul să legitimeze, cu ”mijloacele științei”, o asemenea aserțiune. Așadar, mă dezic cu toată hotărârea de o astfel de interpretare și îi rog pe cititori să fie preveniți.
Câteva detalii de ”ambianță comunicațională”, dar pilduitoare pentru modul de a face jurnalism: toate afirmațiile mele din corpul articolului sunt un colaj din declarații mai vechi, scoase din context, obținute prin dialoguri telefonice înregistrate brut, fără ca eu să îmi dau vreodată acordul asupra formulării finale, și sunt însăilate de către un autor care ”are concluzia” stabilită de la bun început. Totodată, întreaga demonstrație argumentativă e articulată selectiv, părtinitor și tendențios, iar ”personalitățile” invocate (și citate, inclusiv cu greșeli de redactare) nu sunt decât un ”agent mobilizator util”, convocat corespunzător pentru ”cauză”.
Am să încerc să rezum punctul meu de vedere – inclusiv așa cum se conturează în urma studiilor pe care le-am coordonat – asupra acestui subiect sensibil, care ar merita mai multă atenție critică, discernământ și empatie, decât emoție sterilă și visceralitate.
Prin urmare, da, afirmam că pentru românul bănățean, imaginea ”celuilalt regional” (precum ”moldoveanul” sau ”olteanul”) este mai negativă decât imaginea ”celuilalt etnic” (”german”, ”sârb”, ”maghiar”). Dar, așa cum subliniam, e vorba despre imagine (categorie cognitivă, deci, reprezentare socială, stereotip), nu despre realitate. Iar când afirmam ”românul bănățean îl preferă pe celălalt etnic” avem în vedere atitudinea, nu comportamentul nemijlocit. Sau, pentru a mă exprima în termenii psihologiei sociale, este vorba de o raportare categorială (cum te raportezi la categoria de ”oltean”, bunăoară) și nu una particularizată (cum te raportezi la omul concret din fața ta, despre care afli, de exemplu, că este de ”dincolo de Orșova”). Tendința apare constant în studiile derulate pe eșantioane în regiune, dar, pentru a-l parafraza pe Andrei Oișteanu care a scris o sinteză profundă și documentată despre ”imaginea evreului în cultura română”, eu îl analizez în acest registru mai degrabă pe bănățeanul imaginar, decât pe bănățeanul real. În numeroase contexte, studiile de psihologie socială atestă cum în condiții concrete de interacțiune reciproc recompensatoare, mai ales atunci când se identifică un scop comun supraordonat (precum cel de ”a ne fi mai bine împreună”), pornind de atitudini retractile se poate ajunge (și s-a ajuns, slavă Domnului, în atâtea cazuri!) la comportamente deschise, generoase față de cel care era perceput drept reprezentantul unei categorii ”respinse”. Dar imaginea despre celălalt este mereu puternic influențată de o realitate a interacțiunii, iar aceasta a avut implicații depreciative în România în privința raporturilor inter-regionale. Fenomenul se întâmplă pretutindeni în regiunile românești, deci nu este un ”caz bănățean”. În Banat, istoria generoasă de la bun început a conviețuirii cu ”celălalt etnic” a fost contrabalansată de o politică administrativă în care, după Marea Unire, dar mai ales în anii comunismului, deliberat, au fost aduși în poziții executive reprezentanții ai altor Românii, conform unei ideologii omogenizatoare care își propunea realizarea unui liant uman ”nou”. Astfel poți decodifica obsesia celor care au pus în mișcare acest proiect structural de mare amploare de a șterge memoria locală și identitățile construite în jurul unei istorii înrădăcinate în veacuri, prin activarea vulgatei naționale omogenizatoare, a ”României multilateral dezvoltate”. Acest corp social se cuvenea să devină un aluat unitar, reunit în jurul ”conducătorului iubit”, care, vizionar, se îndrepta în istorie spre un teritoriu nou (”raiul comunist”), cu un popor ”nou”, modelat printr-un adevărat fenomen Pitești generalizat la scară de masă. Cine are amnezii subite își poate aminti instituția repartiției, în care absolvenții unor instituții de învățământ dintr-o parte a țării erau programatic alungați în partea opusă, tocmai în numele acestei politici omogenizatoare cu orice preț. Sigur că au fost tensiuni, sigur că societatea a reacționat împotriva acestor fenomene percepute ca adevărate silnicii instituționale, dar în cele mai multe cazuri, așa cum voi argumenta mai jos, rezultatul a fost, global vorbind, mai degrabă unul descurajant pentru puterea comunistă. Vechile identități rămâneau vii (cu toate prefacerile conjuncturale), iar noii veniți, în cele mai multe cazuri, au asumat firesc (nu, însă, fără ”negocieri”) spiritul locului, ca în orice proces aculturativ, în care ambele părți se îmbogățesc, dar în care cultura integratoare înglobează, în cele din urmă, pe cel integrat în ea. Sau, ca să vorbim în termenii discursivi anteriori, aceștia au devenit bănățeni, chiar dacă la adresa unora dintre ei a rămas, la nivelul reprezentării sociale, reziduul stereotip originar.
Apoi, am afirmat explicit că ”bănățenitatea” nu este un dat, rezultatul unei ”biologii sociale”, ci mai degrabă o descriere convențională a unui mod de viață asumat implicit, un ansamblu de memorii colective împărtășite, un set de valori și atitudini sociale transmis intergenerațional de către cei care compun realitatea socială a locului (care, demografic vorbind, s-a modificat semnificativ). Cu alte cuvinte, cine argumentează astăzi operând cu inferenţe generalizatoare de tipul unor reflecţii etnopsihologice de început de secol XX, care vorbește despre corpuri de populaţii omogene cu trăsături psiho-sociale distincte, fie este ignorant (și, deci, e mânat involuntar de prostie), fie este un profitor lucrativ, care valorifică voluntar (inclusiv politic), mai ales în vremuri tulburi, temerile și neliniștile oamenilor, direcționându-le spre ”țapi ispășitori” convenabili și aflați ”la îndemână”. Căci așa cum spuneam repetat în cărțile și studiile mele, pornind de la date factuale, bănățenii fără ghilimele (deci nu reprezentarea, imaginea generică, ci realitatea) sunt de foarte multe feluri, iar a vorbi despre bănățeni (sau despre eschimoși sau zuluși, sau ce doriți) în sens genetic este o aberație perversă, care în secolul XX a avut consecințe dramatice, cel mai tragic ilustrate de derivele rasiste. Mai mult, studiile la care făceam referire indicau un alt fapt contrastant (dar ușor de intuit), ca în cercetarea pe care am coordonat-o recent pe un eşantion reprezentativ la nivelul Timişoarei – iar Timişoara construieşte modelul exemplar al „bănăţeanului”, cel puţin al celui urban. Astfel, la întrebarea, cine este de fapt, real, timișoreanul, se poate afla că doar 44% dintre timişoreni s-au născut în Timişoara, numai pentru 27% dintre subiecţii din eşantion ”măcar un părinte” a fost, la origine, „al locului”, 16 % au avut cel puțin un bunic născut aici, și numai o pondere infimă, de 3% sunt la a treia generaţie de timişoreni în întreaga compoziție a familiei, pe întinderea a trei generații. Așadar, teza omogenităţii identităţii regionale genetice se cuvine abandonată, căci simpla rezidenţă nu te transformă în „timişorean” sau „bănăţean”, ci altceva. Cum am argumentat mai sus, adevărata sursă a identității (fie ea socială, etnică, regională, confesională sau de care o fi) e reprezentată de un ansamblu de valori și atitudini asumate implicit de către cei care partajează o comunitate și care este resimțit ca o resursă vitală pentru așezarea în propria biografie personală și comunitară.
Or, aici, ca pretutindeni altundeva, Banatul e ”altfel”. Sau ca să fiu mai explicit, populația care locuiește în Banat, indiferent de apartenența regională dobândită prin naștere a celor care compun spațiul analizat (așa cum am spus mai sus, cei ”veniți” sunt majoritari demografic față de cei ”ai locului”) se structurează specific din punct de vedere al profilului atitudinal și valoric. Dar afirmația de mai sus este un loc comun în psihosociologie: orice identitate colectivă este specifică și este rezultatul unei combustii inerțiale, cu adânci înrădăcinări istorice. Faptul că bănățenii (sau oltenii, sau, la un nivel categorial mai larg, românii sau finlandezii sau neo-zelandezii) sunt altfel decât cei cu care partajează conjuncturile sociale în care istoria i-a așezat ține de naturalețea interacțiunii cu ”celălalt”, în care jocul identității și al diferenței colorează aparte profilul comunităților. Și când afirm, plasându-mă o dată în plus, în registrul realității, că bănățenii sunt ”așa și pe dincolo” (în termeni de valori, atitudini, moravuri sociale) mă refer, firește, la ponderi majoritare din populație, așa cum rezultă din studiile derulate pe eșantioane. Sau, mai simplu, Banatul este de foarte multe feluri (după cum am scris în anii din urmă despre ”Timișoarele din Timișoara”, ori despre ”Româniile din România”, pentru a prelua un titlu al uneia din ultimele mele cărți), ceea ce îndreptățește pe orice cititor de bună credință să privească nuanțat descrierea specificității identitare, în termenii de ”cei mai mulți din stratul social analizat sunt așa”, în timp ce alții – și aici urmează precizat dozajul rezultat din studii al celorlalte straturi – sunt ”altfel”. Deci, refuz o dată în plus teza omogenității identitare, dar am întreaga îndreptățire să vorbesc despre ”bănățenități” (sau ”românități”) în care, în ansamblul populației analizate, există o majoritate probată sociologic care are un profil dominant în termeni de valori și atitudini sociale împărtășite implicit. Or, dacă am depășit acest impas denominativ, am operat mereu în studiile și caracterizările mele cu aceste policromii identitare, din care am examinat mai cu atenție profilul majoritar, pe care îl putem asuma convențional drept Banatul real, deși nu este decât o parte – fie și cea mai însemnată – din acesta. Și cum este un asemenea profil articulat? Pe scurt, studiile din ultimele două decenii spun că printre bănățenii reali majoritari remarci o dominanţă a valorilor angajării (numărul de iniţiative publice, de la cele economice până la acţiunile civice, sunt mai ridicate aici), o disponibilitate sporită faţă de întâlnirea cu „celălalt diferit etnic”, o încredere interpersonală mai pronunţată în „omul obişnuit, de lângă tine” (în medie cu 10-15 % mai mare decât în „Regat”), o etică a muncii mai vie (reunită în ceea ce atât de expresiv numea Valeriu Leu ”ethosul bănățean al învățării”), un spirit antreprenorial mai dezvoltat și, mai ales, un contractualism (”respectarea cuvântului dat”) mai exigent. Peste toate, răzbate imaginea majoritară sociologic a individului mai activ decât în alte Românii, mai responsabil, mai plin de bunăvoinţă faţă de „celălalt etnic”, cu care a împărtăşit o istorie locală comună. Repet, acestea sunt date factuale. Sau ca să cuprind altfel în cuvinte imaginea de mai sus, în multe registre realitatea bănățeană, descrisă în termeni de tipare valorice și atitudinale, ne arată pe poziții simbolic gratificante în raport cu celelalte Românii sociale. Nicidecum în toate, însă, căci avem și noi, bănățenii, precaritățile noastre majore, precum autarhismul sau incapacitatea de a coagula coaliții trans-parohiale pentru un proiect, care în vremuri atât de apăsate de dinamici sociale și morale, ne-au costat cu asupra de măsură.
Dar peste toate, pentru cine are rezerve, pornind de la acest portret, poți înțelege mai bine de ce, bunăoară, într-o raportare oficială făcută public deunăzi (vezi http://www.ratingfirme.ro/news?id=39) care viza unul din indicatorii care exprimă cel mai elocvent contribuția la dezvoltarea țării ca întreg, în anul trecut Timișul a exportat bunuri în valoare de 4,135 miliarde de euro, față de București, care a exportat bunuri de 7,142 miliarde euro (deci nici măcar de 2 ori mai mult, în condițiile în care populația Bucureștiului este 6 ori mai mare, și mai are și avantajul plasării strategice centraliste a tuturor instituțiilor naționale). Astfel, județul Timiș (cu contribuții din surse multiple, îndeosebi din zona IT sau automotive) este întrecut doar de județul Argeș la acest indicator (4,254 miliarde euro), rezultat monocolor, provenit dintr-o singură investiție semnificativă (Renault-Dacia), care contribuie anual cu 3-4 % la PIB-ul României. Apropo de patternuri regionale: nu întâmplător în acest clasament, județului Timiș îi urmează județul Arad, și nu, de exemplu, Clujul, care la o populație relativ egală Timișului, are o contribuție de trei ori mai redusă.
Tot astfel, nu întâmplător Revoluția din 1989 a început la Timișoara (și, se uită deseori, că vreme de aproape o săptămână, între 17 și 21 decembrie, Timișoara a fost practic singură în fața delirului ceaușist, care, probabil, dacă nu ar fi convocat mitingul din Piața Palatului, ar fi ajuns să ne ”radă” la propriu), după cum nu întâmplător aici s-a născut natural primul program politic al României post-decembriste (Proclamația de la Timișoara). De asemenea, nu întâmplător, în pofida tuturor metamorfozelor și schimbării de ”vitrină”, (neo)comuniștii nu au fost niciodată în capul mesei aici.
Dar, dacă e nevoie să revin, contribuția la această stare de fapt identitară este atât de diversă, încât mulți, foarte mulți dintre cei care au venit în Timișoara și în Banat au devenit timișoreni și bănățeni (prin asta înțelegând asumarea acelui set de valori și atitudini sociale implicite exprimate majoritar), încât a judeca pe cineva strict după originea biografică apartenența la un spațiu cultural este o enormă neghiobie. Succint, după acești indicatori prezentați mai sus, în multe privințe Banatul este cea mai bună Românie socială posibilă, ceea ce nu înseamnă că aici este raiul pe Pământ (dacă e să comparam funcționalitatea instituțională, capitalul social sau tiparele de angajament comunitar cu cele din arii regionale aferente țărilor europene nordice, de exemplu, poți ușor evidenția diferențe flagrante în defavoarea noastră). Este pur si simplu o lume socială în schimbare (ca orice lume socială), care păstrează un profil dominant puternic inerțial (descris anterior), care cunoaște fenomene degenerative (ca pretutindeni în România, ceea ce diferă fiind intensitatea cu care se manifestă, precum bădărenizarea vieții publice – documentată în numeroase ipostaze comparative în cartea la care făceam referire, ”Româniile din România”). Așadar o lume cu bune și rele, cu un mai bine relativ față de alte Românii, dar cu multe retardări față de Europa civilizată, care cunoaște totodată și în același timp (ca în orice metabolism identitar) și potențări (modelate îndeosebi de beneficiile integrării europene), dar și degradări (precum ”țigănizarea” moravurilor publice autohtone – subl. ns.: încă o dată, în exemplul dat nu mă refer la categoria ”biologic-rasială”, care e o fantasmagorie, de ”țigan”, ci la un ansamblu etichetat convențional de practici sociale care exprimă deprecierea dramatică a conviețuirii cu semenul, în care mulți români ”neaoși” sunt mai ”țigani” decât cei mai ”exemplari” reprezentanți ai ”categoriei” – vezi și http://m.evz.ro/alin-gavreliuc-despre-tigani-si-tiganitate-447179.html).
Iar dacă am reușit să depășim impasul înțelegerii tezei pretinsei omogenități identitare, se cade, în sfârșit, să accentuez o ultimă idee importantă: pledoaria mea pentru o ideologie policentrică, o schimbare de paradigmă în felul în care se articulează politicile publice în România. Astfel, găsesc că se impune ca ”centrul” să nu mai postuleze hegemonic şi să regularizeze administrativ într-o manieră uniformizantă „calea de urmat” – un asemenea proces s-a dovedit deja pierzător -, ci să încurajeze regiunile ca pe baza moştenirii lor culturale să-şi identifice şi să se angajeze, conform nevoilor specifice, pe drumul propriu. Rolul „centrului” ar putea deveni – dintr-unul autoritar – unul de moderator al dialogului, asigurând un cadru al cooperării şi al proiectelor comune necesare la nivelul întregii societăţi româneşti. Sigur, aici ne aflăm în fața dilemei modernizării românești formulată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către M. Kogălniceanu: Cum să transformăm o masă de țărani într-un popor de cetățeni? Răspunsul elitei modernizatoare s-a regăsit într-un centralism omogenizator, animat sincer de ideea națională (încă neîmplinită politic atunci), în care Statul să fie – aproape exclusiv – principalul agent al modernizării. Probabil ca la început nu se putea altfel, dar de la un moment încolo al modernizării, după ce visul României Mari fusese materializat, s-ar fi cuvenit o regândire – sigur, progresivă, prin negocieri constructive, dar autentice ale protagoniștilor care alcătuiau corpul social și politic al țării – a modelului de modernizare. La sfârșitul deceniului patru al secolului trecut, incapacitatea elitei de a gestiona procesele integratoare ale provinciilor dă primele semne vădite, într-o atmosferă europeană sumbră, în care declinul democrației era deja o evidență (la noi, deriva legionară tulburase deja spiritele, generând o originală și tragică mixtură între autohtonism, ortodoxism și autoritarism). Pe scurt, atât a putut metaboliza atunci corpul social românesc din exigențele modernizării, care trebuia, nu-i așa, din nou și din nou, să ”arde etapele”, pentru a reface ”rămânerea în urmă” față de competitorii noștri europeni occidentali. E semnificativă și, cred, binevenită readucerea în atenție, atunci când se analizează rădăcinile centralismului românesc, a unui moment simbolic important al perioadei, când, la douăzeci de ani de la Marea Unire (1938) – la care contribuise decisiv -, Iuliu Maniu scria următoarele cuvinte grave într-un „Memorandum” radical adresat proaspăt înscăunatului ca „unic conducător” (alt recitativ…), Carol al II-lea: „Unificarea ţării s-a făcut în ciuda avertismentelor şi protestelor necontenit repetate ale conducătorilor ardeleni şi bănăţeni şi cu un dispreţ desăvârșit pentru obligaţiile morale luate la proclamarea unirii. (…) Au fost numite în toate posturile importante persoane necunoscute, în timp ce elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră stat au fost înlăturate, în zâmbetele de ironică satisfacţie ale minorităţilor (…). Ardealul şi Banatul au fost astfel aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă”. În relaţia Bucureştiului cu provincia, raportul inechitabil devenea de netolerat. În pofida deschiderii elitei politice transilvănene şi bănăţene, care renunţase la soluţii autonomiste în favoarea realizării visului naţiunii române unite, răspunsul politicienilor de pe Dâmbovița a fost mai mereu unul dezamăgitor, atunci când nu era cinic. Aproape tot ce se convenise la Alba-Iulia în cadrul a ceea ce, totuşi, a fost o „unire condiţionată” a Transilvaniei şi Banatului cu România, fusese ignorat şi dispreţuit. Unirea se realizase în 1918, unificarea nu s-a încheiat nici astăzi, în pofida obsesiei omogenizatoare, transideologică, a tuturor celor care au gestionat destinele acestei țări. La fel cum atunci, la doi ani după Unire, reprezentanţii provinciilor în guvern sunt înlăturaţi, căci nu mai erau „utili”, şi astăzi rolul politicianului „provincial” este unul marginal. La fel cum atunci resursele (mult mai bogate ale ”Vestului”) erau alocate discreţionar pe criterii clientelare, şi azi întâlnim acelaşi simptom chivernisitor. Nu mai departe decât acum câteva zile, la ultima redistribuire guvernamentală a resurselor în teritoriu, de exemplu, Timișul (care are contribuția la PIB-ul național evocată mai devreme) a primit 2.5 milioane de lei, iar Teleormanul, aliatul de nădejde al clanului care are în mâini pârghiile puterii, i-au fost alocate… 111 milioane (de 44 de ori mai mult), pe măsura suportului acordat ”la nevoie” (vezi: http://timpolis.ro/timisul-a-primit-25-milioane-de-lei-teleormanul-111-milioane-de-lei/).
Prin urmare, acum ca și atunci, rolul de partener egal şi respectat al „provinciei” a fost disprețuit. Atunci, acest rol, specific unei „uniri condiţionate”, a fost convertit, curând după „valorificarea” entuziasmului iniţial, într-unul de supus incomod. Şi totuşi, Transilvania şi Banatul aduceau noii ţări zestrea cea mai însemnată la ceea ce va deveni România Mare, deopotrivă în registrul economic (indici mai ridicaţi de dezvoltare industrială, comercială şi în infrastructură), în registrul instituţional (funcţionalitatea superioară a instituţiilor) şi, chiar, în capital uman (ponderea sporită a populaţiei instruite). Gestul din 1918 al lui Maniu şi al colegilor săi a fost, aşadar, unul de o deplină generozitate. Ei dădeau mai mult decât primeau, în numele unei cauze mai înalte, care călăuzise imaginarul politic naţional vreme de mai multe generaţii. Ei nu se aflau în situaţia elitei politice româneşti din Basarabia şi Bucovina, care deciseseră unirea sub tutela asigurătoare a armatei române. Consiliul Naţional Român Central şi Consiliul Dirigent desemnat guvernau provincia autonom, iar marea adunare a Unirii s-a desfăşurat în condiţiile în care armata română era la mai bine de 200 de km de Alba Iulia. Aşadar, ei puteau decide şi o „altă cale”. Şi totuşi, Maniu a ales să fim împreună. Fascinaţia ideii de „Ţară”, pentru care ei luptaseră o viaţă, a fost mai puternică. Cu condiţia „să fim respectaţi” şi să „ni se asigure creşterea firească”. În 1938 însă, în plină dictatură regală, acumulările mâhnite răbufniseră. Nu mai era loc de iluzii: „Bucureştiul ne-a trădat”. Şi numai de lipsă de patriotism nu poate fi acuzat cineva ca Maniu. Războiul şi, mai apoi, comunismul au îngheţat la nivelul dezbaterii publice problematica regională. În comunism, simptomele ”achiziționate” deja în epoca precedentă (centralismul aberant, corupţia generalizată, moravurile fanariote) au fost asimilate „natural” de noua elită – nomenclatura – și nu au făcut decât să adâncească faliile dintre provincii şi capitală. Iar acum, după 1989, ”moștenitorii Securității”, ca să preiau celebra formulă, probată documentar pentru naivi de către istoricul Marius Oprea, nu au ezitat, având oricum un ”start furat” față de restul Româniilor, să preia nodurile rețelelor sociale, să captureze Statul și să prăduiască țara transpartinic, pe același tipar omogenizator și centralist, valorificând avantajul de plecare.
În consecință, într-o Europă a regiunilor, o resetare realizată cu luciditate a problematicii regionale, capabilă să reconfigureze paradigma de articulare a politicilor publice de la noi, o văd ca o resursă extraordinară, și nu ca o amenințare. O astfel de resursă ar putea contribui efectiv la asanarea proiectului politic de țară al unei noi elite, care se cuvine să construiască o ”altă Românie”, în care să înțelegem autentic (și să acționăm cu franchețe, în consecință) că numai aducând laolaltă aceste Românii diverse, cu potențialul lor specific remarcabil, în jurul unor proiecte care merg dincolo de logica omogenizatoare și centralistă, vom putea trăi mai bine împreună.
Încheind, nădăjduiesc ca cele câteva idei argumentate aici (distincția dintre bănățeanul real și cel imaginar, dinamicile aculturative, refuzul judecării unei identități regionale ca un corp social omogen, analiza operațională efectuată în termeni de tipare valorice și atitudinale majoritare asumate implicit de către o comunitate care pot descrie un profil identitar, pledoaria pentru o ideologie policentrică) pot clarifica ”tulburarea” stârnită de acest desant jurnalistic stânjenitor. Peste toate, cred sincer că o dezbatere deschisă asupra acestor teme, realizată cumpătat, cu datele în față și având proprietatea termenilor angajați în dialog, organizată cu cei care prin ceea ce au probat până acum pot fi identificați ca actori onești ai spațiului public, poate contribui, cât de puțin, la agregarea acelei mase critice ce va genera, pas cu pas, mutația de paradigmă în managementul schimbării la români. De asemenea, o abordare de acest gen trebuie să pornească mereu de la recuzarea radicală a oricărei ideologii a urii și resentimentului pe care mercenarii de ocazie vor s-o valorifice, lucrativ, în folosul celor ”care au grijă de noi”, deturnând atenția de la temele majore care construiesc spațiul public românesc.

Alin Gavreliuc

04.03.2015