Am încercat să scriu această analiză la rece, deși s-a acumulat multă ”fierbînțeală” în spațiul nostru public în ultimele zile, și de aceea mi-am amînat evaluarea lăsînd să se așeze un scurt răgaz, suficient cît să te poți trezi dintr-un vis și să fii convins că vorbești la lumina zilei, nu sub impresia unei năluciri nocturne exuberante. Un vis pe care l-am mai visat, în chipuri diferite, atît în 1989, cît și în 1996.

S-au consumat, așadar, ultimele alegeri prezidențiale, cu un deznodămînt imprevizibil. Experții în studiul dinamicii electorale indicau un necesar suplimentar de 5-6 % participare la vot în turul doi, pentru ca și candidatul opoziției să poată să reintre în joc, creștere puțin probabilă datorită lehamitei generalizate a publicului față de clasa politică în întregul ei și unei campanii anoste, săracă în idei, și însoțită de o prestație modestă a candidatului ”salvator”. Dar revenirea la recuzita anilor 90, cu subordonarea totală a instituțiilor statului în favoarea candidatului la putere, cu forțarea (uneori mult dincolo de limita legii) a atribuțiilor ”intervenționiste” în teritoriu a ”oamenilor noștri” din ”descentralizate”, cumulate cu pomenile electorale stridente (precum ”subvenția pentru dezvoltare profesională” de 700 de lei, acordată în preziua alegerilor celor din învățămînt – aproape 400000, personal didactic și nedidactic), retorica ”pierderii Ardealului”, teama de ”un alogen”, manevrarea Bisericii Ortodoxe (consimțită sub șantaj de către unii dintre reprezentanții acesteia) și transformarea ei în agent electoral, culminînd cu disprețul și cinismul față de electorii din Diaspora, toate la un loc au condus la o mobilizare fără precedent (aproape 10% mai mulți electori față de turul unu și cu 5 % mai mulți față de confruntarea similară din 2009). Românii nu au venit la vot pentru a susține ”calitățile sasului” (vădit mai integru, echilibrat și autentic decît concurentul său ”atotputernic”, dar care delira în gargara sa mitomană), și cu atît mai puțin ”proiectul de țară” al acestuia (în multe privințe, conținutul ”programelor electorale” propuse de candidați, inclusiv cei din finală, aveau, formal, zone de convergență), ci pentru a se opune capturării totale a statului de către o putere discreționară, care ”trecuse la fapte” dincolo de orice limită a rezonabilității instituționale, prăduind România cu sistemă. Prin urmare, românii au venit în număr atît de mare la vot pentru a salva, în ultima clipă, ceea ce simțeau că este grav, poate iremediabil amenințat din firava noastră democrație, percepută ca o achiziție importantă, vitală, de care nu te mai poți debarasa fără să te sufoci. S-a trecut dincolo de o masă a critică a insuportabilului, pe care nesimțitul instituțional (cel ce fură fără ”măsură”) nu o mai poate intui și care, prin semnale clare transmise pe toate canalele, ne-a comunicat că ”va face ordine în justiția băsistă” (desigur, pentru a putea fura mai departe și mai vîrtos). Lecția a fost pe măsură: niciodată nu poți fura atît cît poate mobiliza – într-o societate ce încă mai respiră aerul democrației – corpul social viu, dinamic, care ”împinge țara înainte”. Acest val de oameni este, însă, foarte eterogen în compoziția sa: tineri, în primul rînd tineri – peste 70% l-au votat pe Iohannis -, studenți, antreprenori, expatriați ce și-au luat viața în propriile mîini într-o Europă care în anii crizei nu e tocmai ”fericită” să îi primească, credincioși revoltați de presiunile exercitate de către putere asupra bisericii, ecologiști și liber-cugetători ”flower-power” gata să mai deschidă o baricadă civică, pensionari care și-au amintit umilințele reuniunilor de partid de odinioară,  în care erau executați nevinovați care nu clipeau sincron cu ”directivele”, angajați la stat stînjeniți de metamorfozele șefului, care trece ”brusc” în tabăra cîștigătoare, pentru a-și păstra poziția, adolescenți ce își adună cultura doar prin tag-urile de pe Facebook și care ajung să comunice într-un Pub cu prietenii ce le stau în față doar prin intermediul mess-ului, pe scurt, o imensă colecție de oameni uniți prin nevoia de a respira mai liber, căci au fost obișnuiți cu darul libertății  – fie și prin beneficiile sale secundare – și sunt gata să îi recuze pe cei care vor să le-o îngrădească.

Adunați în negația față de un sistem perceput drept prădător, ei au demolat un simbol superlativ al puterii (candidatul ”lor” la președinte), învingînd o putere care părea deplin înstăpînită peste țesutul social și instituțional. Dar, aici este prima mare provocare. Au destructurat prin această abruptă rejecție, oare, puterea ”lor”? Și, mai apoi, au ei – cei reuniți în acest protest generalizat și spontan – interese convergente? Au aceste Românii atît de diverse capacitatea de se a agrega în ceva unitar și coerent care să reprezinte o alternativă la ceea ce reprezintă establishmentul politic autohton? Poate Iohannis însuși să fie, singur, exponentul acestei schimbări, dincolo de adeziunea sa doctrinară formală (de ”dreapta”, ”liberală”)? Găsesc, oricît de dezagreabil este tonul acestei evaluări, că răspunsul este negativ în toate privințele.

Clanurile (în realitate transpartinice – fapt probat consistent de ultimele exerciții de ”dezvrăjire” pentru naivi și utopici ale DNA-ului) care coboară adînc în rețelele sociale și de putere din România de azi nu dau semne de retragere, ci numai de repliere. ”Marele Partid Național Liberal”, anunțat de către Vasile Blaga ca ”marele cîștigător” al acestei ultime bătălii electorale nu este, în esență, decît o copie la scară mai redusă și mai ”neîmplinită” (fapt deplîns, în reuniuni private, chiar de către protagoniștii săi de prim-plan, care nu au reușit, încă, să fure la fel de ”performant” ca și ”ceilalți”) a Partidului care se dorea (și a devenit în bună măsură) Stat. Se poate uita cum numai cu cîteva luni în urmă cele două tabere ale vieții noastre politice erau ”în familie”, conlucrînd ”temeinic”, ”armonios”, dinamitînd achizițiile statului de drept de la noi (atîtea cîte erau, precum independența justiției sau reforma educației)? Uitați-vă la cît de ”democratic-ecumenic” este, pînă la urmă, distribuit capitalul de expertiză (și moralitate!) printre  partidele noastre politice! Uitați cine vă reprezintă! Le puteți pronunța măcar numele? (n. ns. – la un exercițiu de acest fel, pe un eșantion alcătuit din peste 700 de subiecți în Timișoara, doar 1 din 3 știa cine îi este, efectiv, parlamentarul din colegiu, și asta la Timișoara, în capitala civismului românesc)… Vă simțiți reprezentați de ”ei”?

Pe scurt, Iohannis este azi doar un simbol catalizator al refuzului lumii ”lor”. Dar nu poți rezidi lumea doar cu un simbol. Și, oare, vom putea crea, pornind de la această izbăvitoare victorie de etapă, lumea ”noastră”?  O lume în care, sigur, să le rezervăm și ”lor” locul ce li se cuvine (cu atît mai dificil cu cît locul cuvenit care să-i găzduiască ar trebui să devină, pentru o vreme, conform legii, pentru mulți dintre ei, unul mai răcoros – motiv pentru care sunt gata să sfîșie pentru a rămîne ”unde sunt” acum), să iertăm (fară să uităm!), să-i punem la treabă (dacă mai știu să facă vreuna, iar daca nu, să îi reînvățăm) și să mergem mai departe. Cu cei care – nu puțini – încurajați de victoria de acum ar putea pune în mișcare acea Românie activă, vie, capabilă să se apere în fața agresiunii asupra libertăților ei. Sunt numeroase studii care strigă acest adevăr: nicicînd din 1989 încoace la nivelul publicului românesc nu există o mai intensă respingere a clasei politice în întregul ei, cumulată cu așteptarea a ”altceva”, alcătuit din ”altcineva”. În conjunctura tensionată a clipei, și în urma gestionării defectuoase, colhoznice, a alegerilor de către PSD, Klaus Iohannis a capitalizat această uriașă așteptare. Dar, prin faptele consumate în politica ”mare” în care a fost protagonist, la București, noul președinte nu are datele necesare pentru a juca acest rol pînă la capăt (deși, desigur, dacă va avea înțelepciunea cuvenită, poate deveni un actor foarte important al schimbării). Or, se impune o resetare  a spațiului public la noi, este nevoie de ”altceva”, cu ”altcineva”, care să îi asigure, inclusiv lui Johannis, pe termen lung, ”baza socială a puterii”. Cu cine? Cu oameni concreți, care sunt pe ”picioarele lor” și au reușit în ceva în viața prin puterea muncii și inteligenței lor. Oare de ce reprezentanții potențiali ai unui nou nucleu al viitoarei elite politice, precum Adrian Papahagi, Mihai Răzvan Ungureanu, Mihail Neamțu, Gabriel Biriș, Cosmin Alexandru, Ionuț Popescu, Cristian Preda, alături de oameni care au performat deja, ca Teodor Baconschi, Daniel Funeriu și, mai ales, Monica Macovei nu înțeleg că ar cîștiga – inclusiv individual – mai mult politic dacă ar ”investi” într-un proiect ”nou”, ”altfel”, de la ”firul ierbii”, atrăgînd alături de ei exact acea ”Românie dinamică”, în ”așteptare”? Sigur, cu condiția să depășească micile orgolii personale, să amenajeze un spațiu al dialogului și construcției în care împreună ar putea realiza mult mai mult decît o fac ”individual”, fiecare în ”parohia” lor. Și mai ales să asume împreună cîteva exigențe valorice de la care să nu abdice cu nici un preț (în care integritatea și destoinicia sunt decisive). O mare parte dintre cei ce stau, tac mocnit și înghit în sec o dată în plus în fața aceluiași recitativ al unui spectacol care l-au mai văzut deja (”explodînd”, eventual, o dată la 5 ani, cînd se mai săvîrsește o altă ”barbarie”), ar putea ieși din lehamite, dezangajare, tăcere și s-ar alătura unui asemenea proiect. Dar asta presupune curaj, risc, imaginație. Iar jocul cu miză mică, ”acum și aici”, tactic, și nu strategic, a fost mai mereu preferat în dauna unei reajustări drasticei a spațiului public, în care România reală ar putea fi recuperată cu adevărat (sigur, nu integral, nu dintr-o dată, dar progresiv, cu rîvnă, perseverență, determinare).

De asemenea, ceea ce neglijează toți cei care construiesc inferențe de tip ”clasic” în managementul politic (ai resurse – a se citi ”bani”, rețele de influență, ”relee” de comunicare etc – înseamnă că poți obține ”orice” performanță politică) este tocmai esența corpului democratic: cetățeanul obișnuit. Alegerile nu se cîștigă numai cu valuri de propagandă sau cu pomeni electorale în vecinătatea alegerilor (16 noiembrie 2014 e cel mai recent și ilustrativ exemplu!). Uneori, dacă reușești să stîrnești o emoție publică majoră, să alimentezi o speranță și, mai ales, dacă ești capabil să articulezi proiecte coerente, cară să transmită viziune și forță, poți ”mătura” orice establishment, căci acel ”cetățean în așteptare” va intra în ”arenă”, va simți că e ”jocul lui”, pentru care merită să se lupte. Cantitativ, categoria la care mă refer nu e ”mare”  (4-5-6 % din corpul electoral actual – în bună măsură reflectat în voturile pentru Monica Macovei din turul I), dar calitativ, mulți dintre reprezentanții categoriei evocate sunt în nodurile rețelelor sociale și ar avea o putere de influență considerabilă pe termen mediu. Și peste toate, s-ar putea transmite mesajul că ”se poate și altfel” face politică la români. Și o dată ajuns ”actor” pe piață, acest pol politic potențial ar deveni și ”atractiv” ca ”partener” care a ”intrat la masa mare de joc” (așadar, ar ”veni” și ”banii” invocați ca atît de necesari în managementul politic din ”prima divizie”, nu din ”diviziile inferioare”).

Și mai ales, pentru toți artizanii fatalismului ”obligatoriu” de la noi, să nu uităm că la romani s-a putut face și o ”altfel” de politică (ultima parte a secolului XIX, interbelicul…), în care o elită cu adevărat generoasă și-a asumat chiar și o sinucidere de grup (partida conservatoare, bunăoară, se autoexclude de pe scena politică după primul război mondial, dar acceptă, în răstimpul a două generații, impunerea celor mai importante reforme, precum cea socială <rurală>, votul universal, renunțarea la privilegiile de clasă, tocmai pentru că aceste schimbări erau calificate ca fiind mai importante decît propriul aranjament biografic și erau cerute imperativ de ”mersul vremii”), dar au preferat ”să se sacrifice pe sine” pentru a face ”ceea ce e bine pentru țară” (nu e nici o urmă de retorică goală aici, chiar asta s-a întîmplat !). Și ei, cei care compuneau elita de odinioară, mai aveau și un proiect care îi unea, indiferent din ce orizont ideologic proveneau: idealul de Țară, care se cuvine unită, făcută sa ”crească” în ”toate cele”. Sigur, nu se cade să idealizăm, căci putem abundent documenta ”scăderile democrației românești de începuturi”, și totuși, diferența între ceea ce au făcut ”ei” și ceea ce am putut sa (nu) facem noi e izbitoare! Sunt conștient, că acea elită era de o cu totul altă calitate… umană, în primul rînd (precum distanța dintre Petre Carp și Dan Voiculescu, sau dintre Gheorghe Brătianu și Crin Antonescu). Apoi, da, noi nu mai avem astăzi un proiect de țară care să ne unească … Și apoi, peste toate, înțelegem ca nu de competențe ducem lipsă (în mod individual, mulți dintre cei care compun noua elita ”liberală”, ”reformatoare”, sunt personalități remarcabile…), ci de… caractere….

Sigur, nimeni rațional nu poate pretinde convocarea unui cortegiu de îngeri în generarea unui proiect politic, dar în tot ce va urma a cauționa pe cei care au furat deja sau a te asocia cu oameni compromiși și îndoielnici e ceva complet pierzător. Dintre toate mesajele care se cuvin transmise acelei „Romanii în așteptare”, cel mai puternic și cel care s-ar cuveni sa fie miezul mesajului dominant este: „Noi <cei care inițiem proiectul> suntem ALTFEL <iar ”diferența” să fie probată deja prin eficacitate, onestitate, integritate, la ”locurile noastre de pînă acum”> și vrem o ”altfel” de politică (bazată pe cinste, performanță, promovarea unui bine comun). Vă cerem să ne urmați pentru că …da, suntem dispuși să renunțăm la « noi » și la comoditățile noastre pentru « voi », fără să avem ceva ”sigur” de cîștigat, dar o facem pentru că „așa nu se mai poate” și știm, la fel ca și « voi », că altfel ne vom ”sufoca”. Și numai din ceea ce izbutim – sau nu – să facem împreună se poate naște Romania pe care o meritam”.

Și totuși, într-o lume – și politic – postmodernă, a ”sfîrșitului marilor narațiuni”,  există totuși un ideal de țară pe care ar merita să îl asumăm, fie el – în spiritul vremurilor – ”fragmentar”, de ”treaptă”. Căci dacă nu se mai poate identifica azi (ca odinioară) un proiect de țară unificator grandios, deasupra a ”tot și toate”, găsesc că un proiect – chiar dacă ”local”, ”mărunt” – în jurul ideii de ”recuperare a normalității”, în care binele, meritul, renunțarea de sine pentru ”celalalt”, rîvna, munca cinstită, integritatea să (re)devina valorile NORMALE ale societății, și nu cele marginal-exotice, este idealul pentru care merită să luptăm și de la care să nu mai abdicăm. Prin urmare, da, ați ghicit: o ”Românie normală”, a ”lucrului bine făcut”.

Domnule Iohannis, împreună cu ceea ce se mai poate reforma din actuala scenă politică, măsura în care veți înțelege, veți vrea și veți putea, dincolo de retorici, să hrăniți acest proiect regenerator, populat de acești oameni concreți, care există și care trebuie să vi-i aduceți alături, va reprezenta adevăratul test al succesului Dumneavoastră și al nostru, deopotrivă.  După cum și noi, corpul politic, oamenii obișnuiți, trebuie să ieșim din letargia autismului public pe care am fost îndemnați de decenii să îl exersăm, și să participăm, de jos în sus, la reușita unui asemenea proiect recuperator al voinței noastre.

Dacă nu, visul va reporni, și vom rătăci pe cărările lăturalnice ale istoriei, ca și în 1989, ca și în 1996, ca și mereu cînd chemarea unei lumi s-a întîlnit cu strîmbătatea, egoismul și cinismul celor cărora le-am ”încredințat” – fără temei – viața noastră.

Anunțuri