Deseori în anii din urmă am cunoscut diferiţi exponenţi ai leadershipului autohton, de la sindrofii publice, pînă la situaţii de interacţiune pedagogice. Aproape de fiecare dată, interlocutorii mei îşi activau rîvna de a-mi dovedi „competenţele” lor manageriale, aerul occidental, privirea de „ansamblu”, „viziunea” „strategică”, look-ul „democratic”. Simţeam, înainte de a-mi putea clarifica explicativ nelămurirea, o nepotrivire flagrantă între ceea ce ei îmi dezvăluiau şi ceea ce răzbătea în conduita lor automată, neconştientizată şi, deci, nemonitorizată. Accese de furie necontrolate, o înjurătură zdravănă pe mobil adresată unui „partener de afaceri”, subţirimea vocabularului, îngroşarea accentelor şi incoerenţa (deseori îşi începeau „expunerile” ceţoase cu celebrul „deci”), sexualitatea reprimată strîmb („wow, uite ce înaintare are gagica aia în sacou negru!”), încît simţeam stridenţa inadecvării. Şcoliţi – pe bani mulţi – în lungi „traininguri” despre „managementul transcultural”, „leadershipul transformațional”, „gîndire pozitivă”, „inteligenţă emoţională” şi alte „mode”, asemenea personaje ţi se înfăţişau în toată şubrezimea lor. În multe din firmele pe care le conduceau, dacă examinai mai cu băgare de seamă climatul de muncă şi cel relaţional, descopereai aceleaşi moravuri din vechile întreprinderi comuniste, chiar daca mulţi dintre angajaţi de abia mijiseră ochii în 1989. Acelaşi „lasă-mă să te las”, acelaşi „merge şi aşa”, tot pizma, bîrfa şi delăsarea reglau jocul interpersonal, iar deciziile erau luate cel mai adesea voluntar, neconsultativ şi arbitrar. Sigur, dincolo de faţade, de pojghiţa conduitei „profesioniste”, de laptopuri şi maşini de serviciu arătoase. Chiar şi la o analiză succintă, în majoritatea firmelor cu capital occidental (corporaţii, companii multinaţionale), se poate observa cum mai degrabă decît să ne „americanizeze” occidentalii, îi „românizam” noi pe ei. Mulţi dintre patronii străini descoperă subit, ajunşi în România, beneficiile sincopei, farmecul „micului aranjament”, descurcăreala spontană – fără să o însuşească vreodată la fel de fidel ca localnicii! -, încît îţi dai seama, o dată în plus, că suntem o cultură puternică. Dar puterea acestui fundal de exigenţe comportamentale implicite, pe care ni le asumăm ca pe o formă funcţională de a o „scoate la capăt” în societate, e departe de a ne pregăti eficient pentru lumea de mîine. O lume în care „ei”, „occidentalii”, chiar sunt – în mult mai mare măsură decît noi – centraţi pe sarcină, cu o gîndire pozitivă, consultativi şi deschişi la „celălalt diferit”. Pledoaria mea nu este pentru denunţarea „înapoierii” noastre şi urgenţa asimilării „practicilor manageriale occidentale” – chiar şi la o privire fugară, un asemenea proces s-a dovedit un succes iluzoriu – , nici pentru prezervarea „specificului naţional” în organizaţii, conform devizei „aşa-s românii, nu-i nimic de făcut”, şi, de fapt, „nici nu e chiar atît de rău”. Pledez, ca de atîtea alte ori, pentru moderaţie. Pentru calea de mijloc cuviincioasă, în care să ştii ce să adopţi fără să copiezi mecanic, şi ce să păstrezi, pentru a rămîne, totuşi, tu însuţi. Căci realitatea organizaţională românească nu se va schimba preluînd orbeşte strategii de diagnoză şi intervenţie care dau roade în culturile în care s-au născut, nici refuzînd deplin schimbarea. Nici urmînd necritic îndemnurile celor care ne sistematizează şi ne clasifică înainte de ne cunoaşte – iar după ce ne cunosc, preferă să devină „ca noi” –, nici, izolîndu-ne în „calităţile noastre native”, sau, după caz, în „catastrofa noastră”. Opţiunea pragmatică, în care să fim capabili să părăsim duplicitatea, privindu-ne în oglindă, luptîndu-ne cu „defectele”, valorificînd avantajele culturii organizaţionale româneşti majoritare (puţină relaxare, centrare pe context, nevoia de securitate, nevoia de armonie interpersonală mai pronunţate), dar preluînd cîteva din practicile „occidentale” (îndeosebi contractualismul, care porneşte de la respectul cuvîntului dat şi de la capacitatea de a te încadra într-o anumită cadenţă convenită e evoluţiei lucrurilor), cred că e calea cea mai potrivită. Şi, desigur, învăţarea continuă. Şi reciprocă. Precum şi înţelesul cel mai important: în Europa de mîine, nu vom putea reuşi decît toţi laolaltă.

Anunțuri