„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii, şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o specie aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.” Cu aceste cuvinte, Lev Şestov întîmpină clocotul prostiei şi limitării care se răspîndise pretutindeni, într-o vreme care se revendica de la triumful raţiunii. Raţiunea şchioapă a secolului XX, cu excrescenţele sale ideologice, a reuşit o performanţă rară: uciderea sistematică, în masă, a peste 150 de milioane de oameni (comunismul probînd o „eficacitate” dublă decît cea a nazismului). Pretindem că ştim totul, fără de fapt să mai ştim cu adevărat ceva important. Cu cît sporeşte avansul nostru tehnologic, se prăvălesc resorturile morale ce călăuzeau odinioară lumea. Votăm fără să alegem, muncim fără să producem, alergăm fără sa ajungem undeva, mergem la biserică fără să mai credem. Rămîne ritualul, forma goală, salutul fără bucuria întîlnirii, sexul fără dragoste. Cu cît suntem mai săraci pe dinăuntru, ne împopoţonăm pe dinafară cu semnele parvenirii. Azi, totul e rînduit de registrul lui „a avea”. Dacă „ai” (maşină „ţapănă”, casă „barosană”, slujbă „uşoară”, nevastă „faină”), „eşti”. Suntem posedaţi de posesii, fără să ne mai dăm seama că, foarte degrabă, viaţa ni se scurge printre degete. Că ceea ce rămîne nu sunt obiectele, ci relaţiile noastre cu ele. Rămîne realitatea imponderabilă a întîlnirilor noastre – cu oameni, idei sau speranţe – nu oamenii, ideile sau speranţele în sine. Maimuţa zîmbeşte triumfător. Specia-i stăpîneşte lumea. Maimuţa nu are nevoie de amintiri, de proiecţii către mîine, de iluzii, ci numai de banana tehnologică la modă, de craca socială corespunzătoare, de grohăitul cultural îndestulător. Ea nu are memorie, ci numai umori. Se scurge Crăciunul în Timişoara ”europeană”. Lumini pe Corso, maşini ca în Vest, muzică excesiv de tare, vile sfidătoare, femei îmbrăcate scump şi strident. Amintirea Revoluţiei din 1989, cu tot miracolul ei, capătă un caracter mai degrabă stingher. A devenit o povară simbolică – şi chiar politică! – neutilizabilă. Şi peste tot acest val de rătăciri, maimuţărindu-se, desigur, un Moş Crăciun plătit cu ora, care fuge pe scările catedralei să aducă – fie şi numai în miniatură – alte maşini, case sau neveste. Şi totuşi, alături, singur, un copil care îngenunchează tăcut, privind către cer. Şi rugăciunea lui care, poate, ne va salva: „dă-ne Doamne lumina Ta. Şi, te rog, nu uita să mi-l trimiţi pe Moş Crăciun. I-am pregătit cozonac şi saloane de brad. Îl aştept să fim împreună”.