Opinia curentă care funcţionează la nivelul discursului public, dar şi pentru omul obişnuit,
acreditează ideea că dezastrul identitar de astăzi, regăsit în deriva moravurilor publice, inadecvarea instituţională şi mizeria cotidiană se datorează celui aproape jumătate de secol de comunism. Dacă ar fi să urmărim, însă, sugestiile psihosociologilor (de la William Thomas la Claude Flament), care subliniau remanenţa unor tipare mentale profunde dincolo de succesiunile generaţionale, am înţelege mai bine un postulat pe care acest gen de cercetări îl subliniază: tiparul valoric, atitudinal şi comportamental al unei comunităţi se schimbă decisiv de abia la trei generaţii după schimbarea compoziţiei comunităţii respective. Prin urmare, aducem cu noi în lumea de astăzi o moştenire mentală care vine mult mai de departe, dintr-un început de modernitate în care Româniile noastre reale se caracterizau prin dependenţa politică şi economică a elitei, sciziune socială, ruralitate marcantă şi nepotrivire instituţională la modelul de societate apusean. Multe din dominantele atitudinale ale Româniilor trecute se regăsesc travestite în lumea de azi şi am putea aprecia că reuşita considerabilă a comunismului s-a produs nu împotriva vechii lumi, ci sprijinindu-se pe unele din trăsăturile lumii de odinioară (deresposabilizare, dezangajare civică, neîncrederea în instituţii, speranţă socială deficientă). Îmi amintesc un studiu convingător de la mijlocul anilor 90 al lui Daniel Barbu, prin care puteam examina rata mult mai înaltă de obedienţă a românilor la noua putere politică instaurată de sovietici: înainte de 1944, comuniştii români erau aproximativ 1000, la câţiva ani după, numărul lor creşte exploziv, depăşind 1,5 milioane. În celelalte ţări înrobite înregistrăm creşteri de 30-50-80%, la noi creşterea e de… 15000%. O asemenea rată a adeziunilor, de neimaginat în nici una din ţările est şi central europene căzute în sfera de hegemonie sovietică, nu se poate pune numai pe seama presiunilor (reale şi brutale) ale noii administraţii. E ceva dincolo de covîrşirea ocupaţiei. În acest gest colectiv răzbate sentimentul că „oricum, e în zadar”, că istoria va trece peste noi, ne va strivi. Că nu ne mai rămîne decît compromisul obligatoriu, fuga de noi, duplicitatea. Astăzi am prezervat multe din aceste topici dezangajante. Inundaţiile mereu ne copleşesc, natura pare mai dezlănţuită aici decît pretutindeni în Europa, iarna mereu vine prea repede şi pleacă obositor de greu, o ploaie mai zdravănă ne răstoarnă ţara. Tot noi aşteptăm să ne măture altcineva strada, altcineva să ne „dea ceva” ce „ni se cuvine” (loc de muncă sigur, casă), altcineva să ne scape de corupţi, altcineva să ne preschimbe clasa politică. Retorica lamentaţiei şi vizuina victimei în care ne ascundem ni se par singurele deschideri legitime faţă de istorie. Şi peste toate, lehamitea triumfătoare, dezamăgirea cea mai adîncă. Dacă nu vom fi capabili să refacem reţelele de solidaritate comunitară, autonomizîndu-ne, părăsind lamentările şi autohandicapările, peste 100 de ani vom descoperi, pe canalele de ştiri ale vremii, cum România e dusă pe mai departe de ape la prima ploaie mai straşnică.
Trei generaţii, aşadar? Cred că le vom pierde socoteala.

Reclame