Opinia curentă care funcţionează la nivelul discursului public, dar şi pentru omul obişnuit,
acreditează ideea că dezastrul identitar de astăzi, regăsit în deriva moravurilor publice, inadecvarea instituţională şi mizeria cotidiană se datorează celui aproape jumătate de secol de comunism. Dacă ar fi să urmărim, însă, sugestiile psihosociologilor (de la William Thomas la Claude Flament), care subliniau remanenţa unor tipare mentale profunde dincolo de succesiunile generaţionale, am înţelege mai bine un postulat pe care acest gen de cercetări îl subliniază: tiparul valoric, atitudinal şi comportamental al unei comunităţi se schimbă decisiv de abia la trei generaţii după schimbarea compoziţiei comunităţii respective. Prin urmare, aducem cu noi în lumea de astăzi o moştenire mentală care vine mult mai de departe, dintr-un început de modernitate în care Româniile noastre reale se caracterizau prin dependenţa politică şi economică a elitei, sciziune socială, ruralitate marcantă şi nepotrivire instituţională la modelul de societate apusean. Multe din dominantele atitudinale ale Româniilor trecute se regăsesc travestite în lumea de azi şi am putea aprecia că reuşita considerabilă a comunismului s-a produs nu împotriva vechii lumi, ci sprijinindu-se pe unele din trăsăturile lumii de odinioară (deresposabilizare, dezangajare civică, neîncrederea în instituţii, speranţă socială deficientă). Îmi amintesc un studiu convingător de la mijlocul anilor 90 al lui Daniel Barbu, prin care puteam examina rata mult mai înaltă de obedienţă a românilor la noua putere politică instaurată de sovietici: înainte de 1944, comuniştii români erau aproximativ 1000, la câţiva ani după, numărul lor creşte exploziv, depăşind 1,5 milioane. În celelalte ţări înrobite înregistrăm creşteri de 30-50-80%, la noi creşterea e de… 15000%. O asemenea rată a adeziunilor, de neimaginat în nici una din ţările est şi central europene căzute în sfera de hegemonie sovietică, nu se poate pune numai pe seama presiunilor (reale şi brutale) ale noii administraţii. E ceva dincolo de covîrşirea ocupaţiei. În acest gest colectiv răzbate sentimentul că „oricum, e în zadar”, că istoria va trece peste noi, ne va strivi. Că nu ne mai rămîne decît compromisul obligatoriu, fuga de noi, duplicitatea. Astăzi am prezervat multe din aceste topici dezangajante. Inundaţiile mereu ne copleşesc, natura pare mai dezlănţuită aici decît pretutindeni în Europa, iarna mereu vine prea repede şi pleacă obositor de greu, o ploaie mai zdravănă ne răstoarnă ţara. Tot noi aşteptăm să ne măture altcineva strada, altcineva să ne „dea ceva” ce „ni se cuvine” (loc de muncă sigur, casă), altcineva să ne scape de corupţi, altcineva să ne preschimbe clasa politică. Retorica lamentaţiei şi vizuina victimei în care ne ascundem ni se par singurele deschideri legitime faţă de istorie. Şi peste toate, lehamitea triumfătoare, dezamăgirea cea mai adîncă. Dacă nu vom fi capabili să refacem reţelele de solidaritate comunitară, autonomizîndu-ne, părăsind lamentările şi autohandicapările, peste 100 de ani vom descoperi, pe canalele de ştiri ale vremii, cum România e dusă pe mai departe de ape la prima ploaie mai straşnică.
Trei generaţii, aşadar? Cred că le vom pierde socoteala.
Mi-aduce aminte de o poezie a lui Al. Vlahuta. Poate nu s-au schimbat prea multe…
[…] Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire […]
Mă bucur să regăsesc și aici unele din cuvintele inspiranționale pe care ni le-ați adresat și la cursuri. Întrebarea mea este:
Ce putem face? Care e leacul acestei epidemii de arătat cu degetul spre alții?
Să ne ”facem bine treaba” la locurile noastre. Asta e ceva ”sigur”. Apoi sa construim, inclusiv politic, ”altceva” decît ceea ce este România fatalistă de astăzi. Și, pas cu pas, atît de jos în sus (prin puterea contaminanta a fiecăruia dintre noi), dar și de sus în jos, prin determinarea și perseverența acelui proiect care aduce laolaltă ”România” activă, ”altfel”, cu discernământ, să propagăm schimbarea. Chiar daca și ea va dura… trei generații…., tot merită efortul…
Nu, categoric NU! O abordare individualista a acestei probleme („sa ne facem cu totii bine treaba”) nu este o solutie. Iertati-mi vehementa insa pur si simplu am verificat de-a lungul intregii mele vieti aceasta reteta si nu o gasesc demna de urmat. Aceasta basculare majora de care vorbeati in articolul dumneavoastra- aderarea masiva, chiar si formala, la o ideologie absolut straina- sugereaza imposibilitatea romanilor de a se angaja si, mai ales, a fi consecventi unor proiecte majore si de durata. Reteta pe care o sugerati cred ca s-ar potrivi natiunilor germanice (stiu ca si acesta este un cliseu) insa in cazul nostru, cu acumularea de frustrari, de atitudini submisive, lipsiti de o elita politica care sa catalizeze energiile sociale si, mai ales, de o traditie a finalizarii, ma tem ca trebuie gasit un alt drum. M-as bucura daca m-ati ajuta sa-mi depasesc aceasta parere despre neamul in care mi-a fost dat sa ma nasc. Ati putea sa-mi dati exemple de proiecte nationale care sa se fi distins de-a lungul istoriei prin angajament popular pe o perioada suficient de lunga incat sa-mi aprinda cat de cat speranta? ( Nu-mi spuneti de idealul national! Sunt, recunosc, foarte influentat de lecturile din cartile lui Lucian Boia pentru nu ma indoi de multe dintre evenimentele istorice care au fost revendicate de istoriografia oficiala ca fiind manifestari ale acestuia). Ma tem ca unele exemple, chiar daca firave, s-ar putea sa le gasim mai degraba intr-o epoca de care nu ne place sa ne aducem aminte, acea de dinainte de 1989. Pare paradoxal, nu-i asa?
Solutii? Da, exista. Insa ar trebui sa ma lansez intr-o retorica de o alta natura…