Încercînd să testăm caracterul de normalitate al unei societăţi, se cuvine să privim nu numai înspre registrele formale: instituţii, legi, raporturi birocratice, edificii administrative. Nu numai recunoaşterea prezenţei unor legi şi instituţii în care acquis-ul comunitar a fost însuşit dă seama pentru starea de sănătate socială, ci mai ales ceea ce constituie suportul subiectiv al oricărei relaţii interpersonale şi interinstituţionale. Altfel spus, felul în care instituţiile şi reprezentanţii lor se raportează la cetăţean – cu deferenţă sau dispreţ, cu disponibilitate şi preocupare sau cu închistare şi indiferenţă – sunt grăitoare pentru ceea ce dă viaţă reţelelor formale. Or în privinţa acestor tipare atitudinale implicite chiar şi o analiză a psihosociologului naiv ar fi revelatoare: de la raporturile cele mai formal birocratice pînă la cele mai intim informale, ne-am înrăit semnificativ. Răzbate în toate schimburile interpersonale o tensiune ascunsă, o înclinaţie de a-i căuta cusurul şi de a-l descalifica pe „celălalt”, care vine dintr-o achiziţie dobîndită în cadrul socializării, ca formulă curentă prin care ne gestionăm relaţiile cu semenii, ca o formă mascată, neconştientizată deplin, de a ne ascunde ratările individuale şi colective. Principiul e simplu si e testat de psihologii sociali încă din anii ‘50: omul nu poate trăi cu o stare durabilă de discrepanţă între „ceea ce este” şi „ceea ce şi-ar dori să fie”. Şi înţelesul imediat valorificat de experţii manipulării sociale: ştiind că omul obişnuit experimentează zi de zi eşecul, neîmplinirea, privaţiunile de tot felul, şi cum tot acest ansamblu dezamăgitor se proiectează asupra imaginii de sine, el trebuie „eliberat” şi „condus” să-şi consume frustrările, canalizîndu-le „profitabil” înspre ţapi ispăşitori concret identificabili, care i se „servesc” la momentul oportun. Specia de ţapi ispăşitori era conservată cum se cuvine, şi adusă în prim plan în toate momentele de cumpănă, cînd structural, „cei care au grijă de noi” intrau în panică, simţind că „situaţiunea” poate scăpa de sub control. Îmi aduc aminte, bunăoară, cum parcurgeam, transfigurat, împreună cu studenţii mei, documente provenite din arhivele KGB-ului, la cursul de „influenţă socială”, şi descopeream cum vieţile noastre erau „aranjate” în cele mai intime detalii. Ei bine, în materialul invocat, care era un fel de „ghid al conducerii maselor” adresat „organelor” de partid, se sugera cum nemulţumirile reale ale oamenilor să fie redirecţionate către ţinte iluzorii. Doar astfel, „masele” dobîndeau aparenţa controlului vieţii lor. Acolo erau indicaţii precise privitoare la cum trebuie, de exemplu, să întîrzie mijloacele de transport în comun, căci numai în acest fel, în îmbrînceala şi tensiunea rezultată, nemulţumirea nu va fi îndreptată împotriva sistemului care genera atîtea privaţiuni, ci asupra vatmanului sau a celorlalţi pasageri nemulţumiţi şi ei. Dînd un ghiont şi înjurînd copios, te răcoreai, simţindu-te din nou „puternic”. Tot în arhive descopereai „îndrumări” care vizau „amenajarea” profitabilă a sărăciei şi lipsurilor: cozile erau nu numai expresia precarităţii resurselor economice şi comerciale ale regimului, ci şi excelente pretexte de „descărcare” a „maselor”, canalizate nu înspre cei care le provocaseră structural, ci către cei care, întîmplător, erau administratorii prăvăliilor şi alimentarelor vremii sau către „competitorii” tăi involuntari pe care îi aveai alături. Cine are îndoieli, imaginîndu-şi că toată această desfăşurare e numai un scenariu literar, să-şi amintească o coadă a epocii. Împinsul, invectiva, cotul în spinarea celui din faţă, transpiraţia, pasta umană care tresaltă la întrebarea decisivă „se ?”, contrabalansată de suspiciunea lui „nu te băga, băi, în faţă!”, furia, plasa, şi peste toate, speranţa, convertită cel mai adesea, după lungi „lupte de stradă”, în victorie: „am ajuns să iau!”. De aici rezulta tipologia comportamentală a lui „dă-te, bă, la o parte!”, exhibarea ţîfnei, retorica ţoapei, bădărănia naturală şi înjuria grosieră, toate respirînd o fiere socială atît de amară, dar atît de cotidiană, încît devenise aerul nostru vital. Trăiam vieţile pe care ni le cîrmuiau „ei”, şi deveneam atît de simplu „fericiţi” dacă firimiturile epocii ajungeau în plasele noastre de plastic. Adevărată condiţionare comportamentală rînduită după tiparul dependenţei şi deresponsabilizării, o asemenea strategie ne-a intrat în şira spinării. Şi astăzi descoperi reprezentanţi ai acelei generaţii care tînjesc după cozile de odinioară, la fel ca pasărea care, trăind o viaţă încarcerată, se grăbeşte să se reîntoarcă în colivie, după ce experimentează dureroasa „povară a libertăţii”. O dată cu decembrie 1989, toate aceste constrîngeri politice au căzut, nu a mai existat un singur centru, cu un singur tablou de comandă. Ofertele (de la produsele comerciale pînă la cele simbolice) s-au multiplicat exponenţial. Într-o lume a alegerilor multiple şi a libertăţii potenţiale, cei  mai mulţi dintre semenii noştri au ales să se abandoneze din nou. Înrăiţi şi asistaţi, întreţinuţi în mizerie şi cumpăraţi ieftin, majoritatea românilor au decis o dată în plus că „autonomia” lor poate fi conservată prin sigla bădărăniei. Dar pe acest fundal de fiere, ce mai bucurie pentru „păstorii turmei”! Căci ţipînd mereu, de fapt tăcem social şi politic. Iar dacă ne vom abandona pe mai departe unei istorii „nedrepte”, în acest fel pasiv-agresiv, nu va mai rămîne curînd decît fierea (noastră) şi mierea (politicienilor).