În ultimii ani mă urmăreşte tot mai insistent o imagine în mişcare, poate şi pentru că, nerostit, intru involuntar în scenariul ei ascuns. Se face că un popor fantasmatic, alcătuit din majoritatea celor care au astăzi în jurul vîrstei de 40 de ani, străbate rătăcitor România prezentă, ducînd cu sine o povară neconştientizată deplin. Acest popor bîntuit, alungat în viaţă, e alcătuit, cum probabil aţi înţeles deja, din generaţia „decreţeilor”. Arareori o lectură a unei curbe sociologice mi-a provocat o emoţie mai intensă. Căci dintr-o dată puteai descoperi, comparînd linia creşterii demografice (relativ constantă pe parcursul cîtorva decenii), şi care şi-ar fi urmat, natural, cursul, cu „ceea ce e deasupra ei”, adică linia exploziei demografice în intervalul 1967-1971, apariţia a 1,8 milioane de oameni care, altfel, nu s-ar fi născut niciodată. Cu acest gînd în minte, e suficient să ieşi pe stradă şi să le cauţi chipul, ştiind că numai o grimasă a istoriei a vrut ca „ei” să te privească. Şi un întreg amalgam de întîmplări care alcătuiesc carnea biografiei noastre, prin care ne-au devenit însoţitori privilegiaţi (fie ei fraţi, surori, prieteni sau numai cunoscuţi de-o clipă), te coboară într-o reflecţie neliniştitoare. Suntem ceea ce suma de întîlniri decisive a făcut din noi. Tot astfel, în virtutea apartenenţei mele la această generaţie, ceea ce sunt e rezultatul amestecului de amintiri sensibile, speranţe şi deznădejdi, victorii şi eşecuri împărtăşite, pe parcursul „călătoriilor” mai lungi sau mai scurte, „petrecute” împreună cu „ei”. „Ei” sunt azi aici, alături, dar sunt prin voia unei istorii agresive, delirante, care ne-a violat pînă şi alegerile ultime. Istoria politică a României comuniste nu a condamnat numai la moarte (aşa cum s-a întîmplat cu o întreagă elită tradiţională), ci a condamnat şi la viaţă. La „acea” viaţa care ne-o pregătiseră „inginerii minţii”, prin care „turma” (ce se cerea multiplicată, căci, nu-i aşa, „ţara avea nevoie de braţe tinere şi puternice” în „lupta cu imperialismul”) urma să devină ceea ce orice comunitate gregară, fără memorie, ajunge a fi: o populaţie. Desigur că lucrurile sunt mai amestecate. Totul nu a ieşit ca în planurile „lor”. Mulţi dintre acei copii „născuţi la comandă” au fost mai apoi cu adevărat iubiţi, înconjuraţi de căldura celor apropiaţi, chiar dacă, la început au fost nedoriţi. În fond, toată această poveste despre venirea pe lume a unei întregi generaţii fantomatice ar fi putut rămîne numai atît, o poveste. Despre înverşunarea supravieţuirii şi despre decizia de a rămîne oameni, iubind în plan personal pe cel de lîngă noi, căruia i-am dat viaţă, chiar dacă în plan instituţional eram urîţi pentru ceea ce rîvneam a fi, nişte fiinţe libere. Dar povestea depănată mai sus nu e închisă între copertele unei cărţi de istorie (cum poate va ajunge peste 100 de ani), ci una care trăieşte nemijlocit în prezentul social românesc. Căci această generaţie, ca orice generaţie „care se coace”, a ajuns în nodurile reţelelor sociale, începînd să dobîndească poziţii de influenţă semnificative. E suficient să priveşti în jur şi să descoperi, treptat, tot mai pregnanta lor prezenţă în locurile în care se iau deciziile strategice (de la viaţa economică pînă la cea politică). Făcînd apel la un clişeu, „ei” ne vor călăuzi structural în „integrarea în Europa”, în cadrul unui proces de cîteva decenii, în care poziţia lor simbolică în ierarhia socială va spori progresiv, pînă cînd vor lăsa locul natural cohortei următoare („generaţia 2000”). Suportul biologiei (vîrsta şi energia vitală prin care revendică „prim planul”) este, însă, contrabalansat de o inexplicabilă vulnerabilitate. În multe dintre cazurile individuale exemplare, ceea ce frapează este ambivalenţa: pe de o parte disponibilitatea remarcabilă de a reuşi, performanţa superlativă, pe de altă parte clacarea, cedarea neaşteptată, tocmai atunci cînd te aştepţi mai puţin. Ceea ce pare a fi regula nescrisă a traiectoriei lor de viaţă este discontinuitatea, ca şi cum zbaterea lor iniţiatică pentru a răzbi într-o lume în care nu au fost doriţi este sufocată, intermitent, de sentimentul „covîrşirii”, al luptei inegale cu o istorie reprimantă. În anii din urmă m-am aplecat îndeaproape asupra acestui fenomen identitar tulburător, şi deopotrivă prin studiile pe eşantioane (unde nu mai „vorbeşte” registrul lui „mi se pare”), cît şi în numeroasele interviuri comprehensive cu exponenţii săi reprezentativi, am observat că am de-a face cu o „generaţie altfel”. Desigur, orice generaţie e „altfel”, dar această specificitate a „decreţeilor” (caracterizată îndeosebi prin oscilaţia între extreme pe dimensiunile principale examinate: autodeterminare, externalism-internalism, stimă de sine, independenţă-interdependenţă, în pofida conservării structurilor valorice şi atitudinale preponderent asistenţiale „moştenite” de la „părinţii lor”) are o miză mai însemnată, căci „ei” vor „conduce România” într-una din cotiturile sale decisive. Reuşita sau eşecul lor va cîntări hotărîtor asupra felului în care va arăta mîine această ţară. Şi în cele mai multe cazuri, în cercetările calitative, răzbătea cu putere „marea lor problemă”: povara, uneori conştientizată de abia la anii maturităţii, în cadrul unei dureroase anamneze, a respingerii originare. Şi răzbătea totodată înţelesul lecţiei furnizate de orice psihoterapie autentică: o traumă, pentru a fi depăşită, trebuie asumată, şi, mai apoi, integrată. Numai în măsura în care ne vom privi lucid în oglinda propriei noastre biografii şi vom putea „lucra” cu ceea ce descoperim acolo, asemeni unei resurse vitale, viaţa celor ca noi va putea să-şi recapete autonomia. Şi numai dacă un asemenea exerciţiu autoreflexiv va fi asumat majoritar de către „decreţei”, vom putea spera că viaţa noastră comunitară va părăsi albia autismului social, în care se scurge de mai bine jumătate de secol.

Publicitate