Am avut „şansa” de a da mîna cu trei şefi de stat. În ordine cronologică inversă: Emil Constantinescu, Regele Mihai şi… Nicolae Ceauşescu. Fiecare întîlnire în sine a constituit pentru copilul sau tînărul care eram o cotitură biografică şi a avut tîlcul său. Astăzi am să vă povestesc despre cea mai îndepărtată. Biografia fiecăruia este alcătuită din asemenea clipe revelatoare, dincolo de care viaţa curge „altfel”. Noua lentilă prin care citim lumea ne reaşează mai lucizi, mai gravi, într-o albie a maturizării noastre, şi poate reprezenta concentratul unei întregi lumi. Eram, aşadar, la mijlocul anilor 80 un vajnic liceean, într-un liceu oarecare din Timişoara. S-a „nimerit” ca în acea toamnă blîndă să aflăm că anul şcolar va porni tocmai prin vizita „mult iubitului Conducător” în oraşul nostru, taman în liceul în care învăţam. De aici a început o desfăşurare remarcabilă. Cu vreo două săptămîni înainte de „marele eveniment”, a sosit de la „centru” prima trupă de „experţi” care realizau „selecţia”: ce elevi ar fi potriviţi să îl întimpine pe secretarului general. Am fost printre cei „aleşi”. Printr-o adevărată grilă rasistă, criteriul fizionomic, dar şi cel legat de apartenenţa la o „familie rezonabilă” a decis. Apoi, cel… biologic. De cîteva ori în intervalul menţionat, noi, cei puţini „privilegiaţi”, eram testaţi bacteriologic. Ca nu cumva să îi contaminăm pe „ei”, solarii noştri lideri. Au fost unii care au căzut, succesiv, testul. Eu l-am promovat. Acele imagini de acum mai bine de 20 de ani îmi revin în minte ca într-un film suprarealist. Dar totul a fost ireal de real! În acele zile am văzut cum o întreagă echipă de politruci (care numai din asta trăiau, şi, pesemne, însoţeau peste tot cortegiul prezidenţial) se ocupa de refacerea asfaltului, astuparea gropilor, îndreptarea şi vopsirea gardurilor, asezonarea… pomilor în peisaj. Şi de „discursurile” noastre de primire, care le memoram cadenţat. Iată şi „marea” zi. Suntem în faţa liceului, la poarta de intrare. În jur, într-un cerc larg, sute de elevi şi „oameni ai muncii”, care vuiau un „Ceauşescu şi poporul!”. Nu pot uita cum, atunci cînd maşina a oprit şi au dat colţul înspre noi, am trăit prima înlemnire: în faţa mea păşeau doi bătrîni urîţi, decrepiţi, două cadavre ambulante. Şocul a fost atît de teribil, încît simţeam cum gura mi-a rămas încleştată de surpriză. Imaginea propagandistică contrasta izbitor cu precaritatea înfăţişării lor. Apoi, în timp ce se apropiau, printre umerii lor, am văzut pentru o fracţiune de respiraţie, chipul unui coleg, care sărea ca turbat într-un picior, strigînd mai abitir: „Ceauşescu – PCR!”. Era egal cu el însuşi, în sfîrşit. Era cel pe care îl consideram un prieten drag, şi cu care împărtăşeam în taină poziţii critic-naive la adresa lumii în care trăiam. Simpla vedere a liderului îl înnebunise de entuziasm. Strigau desigur controlat securiştii, dar, peste ei, tot acel val de oameni trăia într-un sincer delir mistic, asemeni colegului meu, întîlnirea cu „trupul divin”. Simpla apropiere înnebunea de emoţie şi metamorfoza totul în jur, într-un vîrtej al clipei care exploda. Ajung în faţa mea. Pornesc „banda de magnetofon”, silabisind automat cuvintele „omagiale”. A treia înlemnire. Îmi dau seama că vorbesc, buzele mele se mişcă, dar nu se aude nimic din ceea ce spun. Vacarmul e prea mare. Puteam să-i înjur de mamă cu zîmbetul pe buze, că tot nu se auzea nimic. Atunci e prima oară cînd am ratat şansa de a fi disident. Le dăm florile, şi în năluceala bulucită de „după”, rămîn abandonat de valul care curgea către alt „obiectiv” al liceului. În uralele bezmetice şi sincere ale asistenţei, înţeleg brusc că în mulţi dintre noi gena obedienţei e mai puternică decît cea a libertăţii, şi totul e „să pară că este, nu să fie cu adevărat”. În fond, în pelerinajele lor autohtone, Ceauşeştii trăiau aceeaşi experienţă a părelniciei: mereu străzi asfaltate şi curate, garduri drepte, copaci falnici, oameni entuziaşti. La propriu, ca în micul episod pe care l-am relatat, ei nici măcar nu auzeau puţinele cuvinte (fie şi „omagiale”) care li se rosteau. România părea, cu sprijinul nostru straşnic, o ţară care îi venerează. Chipul schimonosit din acea clipă decisivă din 21 decembrie exprima o deplină neînţelegere: cum e cu putinţă ca „poporul meu să nu mă vrea”? Rupt de România reală, uitînd să mai dialogeze cu Ţara, crezîndu-se veşnic, omul politic român de prim plan a împrumutat mereu mai apoi acest sindrom al zeului schizofren. Crezîndu-se singurul vindecător al bolilor noastre şi bizuindu-se pe această apetenţă pentru supunere a omului simplu care nu a experimentat libertatea şi discernămîntul, „marele lider” se simte, ajutat de cei mai mulţi dintre noi, „izbăvitorul”. În nimicnicia lui, atunci, ca şi acum, el uită, însă, că vine ceasul. Cu toate părelniciile lumii, la capătul drumului, într-o haltă dosită a istoriei, pe fiecare îl aşteaptă un 21 decembrie.

Anunțuri