Atunci cînd le vorbesc tinerilor mei interlocutori studenți despre ”ruptura” lui 22, tot mai adesea mă privesc cu mirare și vădită neînțelegere, ca și cum aș dezvălui un pasaj literar ”exotic”.
Ca și cum ”nu despre noi este vorba”.
Ca și cum miracolul lui 22 a fost doar un exercițiu al unei umbre, fără consistență ori sens. Apare asemeni unei ”virtuozități stilistice” a unei istorii mai mereu derizorii, de care ne agățăm deja ”salvator”, putînd rosti împăcat că ”am fost și noi, o dată, demni”. O facem rutinier și ”asigurător”, fără să o mai simțim ca parte din carnea lui ”ceea ce suntem”, în ceea ce ”suntem” mai adînc.
Împotriva uitării, împotriva tăcerii și împotriva ignoranței noastre consimțite, vă atașez acest ”jurnal de o zi”.
”Cine sunt românii, cu adevărat”?
Puneți oglinda în față, deschideți ochii și sufletul, și, cu orice preț, asumați-vă ce ”descoperiți”. Vă par portrete ”familiare”? Le-ati mai văzut pe ”undeva”, dincolo de regimuri politice, de conjuncturi biografice, de aranjamente contextuale, în istoria noastră de ieri, de astăzi, de mîine? Și întrebarea esențială: eu, eu ”sunt” pe ”acolo”?
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Iată textul:
În preajma ştreangului (istoria unui nopţi) de Horia-Roman Patapievici

Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a veadea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt, al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.

La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început, uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă, iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.

Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus căluşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura pe afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc “trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa la zid. Un bărbat bărbos, cu alură de pictor, urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când, miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu avea încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, “staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi, ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele, şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine. Înjurau continuu, monoton şi cu ură. Îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acestor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rânjeau, fumând. Nu exista nici un trup de deţinut, pe culoare, din care să nu curgă sânge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitpr, iar câţiva dintre cei întinşi implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia erau răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, piele noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.

În fine, îmbrânciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoilate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stângă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strâmt, şi doi dintre noi, rănindu-şi mâinile, erau constrânşi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebând câte “bucăţi” sunt înăuntru. I s-a răspuns “şapte”. “Mai aduceţi şapte”, a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate, “îi… îi… împuşcă acum?” “Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul”, a fost răspunsul. Am înteles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decât demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua şi că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mâinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngânând Tatăl Nostru.

Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlâcul de deasupra şoferului, am îmceput să privim drumul. A coborât pe strada Eforie, a trecut Dâmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, “Casa Republicii”). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inagurat glorioasa “victorie a socialismului”. Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată. Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava.

Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vârâţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere de mai puţin 15 m² suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip Iejov & Iagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atât de înghesuiţi, încât, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi.

Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemâncat. Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rândul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.

Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototlite, erau mânjite de sângele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagulându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fuseste bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap de doi miliţieni (un plutonier şi un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Râmâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.

Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decât noaptea târziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau, pur şi simplu, striviţi de autoblindare, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntâlnită. Mi s-a povestit de arestaţi târâţi de picioare până în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid şi apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi în Jilava. Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărâmă osul şi poate crăpa ţeasta. Un tânăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea. Văitându-se şi târându-şi ciotul însângerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras in antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.

Când au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, câte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. În faţa mea, pe banchetă, se afla un tânăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut pestea ceafă cu bastonul până când şi-a pierdut cunoştinţa; când şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule – de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tânguioasă şi pierdută.

Sfâşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sârmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai târziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele.

Am intrat într-un soi de cramă având pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunţuroase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurându-ne, să nu întoarcem captele. În dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sânge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sânge, am început să-i simt mirosul.

Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: “pe ăştia îi aranjez acum”, a adăugat. Când ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gândit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de “alături”, unde trebuia să fim noi “aranjaţi”, părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pământ. O neliniştitoare “cramă de spital”. Lângă zidul din stânga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat. Abia când mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi. În mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frânghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier şi câteva cârpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pâlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sânge neînchegat de pe podea şi cârpele îmbibate cu sânge proaspăt. În jurul scaunului – sânge, pe zidul de masă – sânge, cârpele – murdărite de sânge… Acolo fusese torturat un om cu foarte puţin înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul.

Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întâmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Şi atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălalt va scăpa cu viaţa, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.

Dar Dumnezeu a voit să treacă şi acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a târât până la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îî zvâcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, până la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, până ce am ajuns să stăm trei în acelaşi pat.

Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obişnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din când în când uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obişnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pândiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precuat, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de când eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie. În noi, cum se întâmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este, poate, motivul pentur care, fiecare faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţii. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere. În mod spotan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe, căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.

Înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămânând încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezii, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Feciara Maria care începe prin cuvintele “Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…” Nu ştiu câţi dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerându-ne iertare, am plâns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.

În fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi, iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim având conştiinţa că nu şi-au făcut decât datoria.

Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri, având aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pământ sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de câmp. Latura curţii formată din zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşca, mâncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pământul era atât de bătătorit, încât netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Înţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa. Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceaşescu.

Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989 regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi – şi care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, spre pildă, au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii iar ei doar să profite, într-un sens sau altul.

Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi sprea a tortura şi a ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decât datoria. Astăzi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, se amestecă pe stradă printre noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decât un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura şi ucide.

Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.

21 ianuarie

* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Universităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Laurenţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Vali Constantinescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Mariana Berechet. În rest, nu mai ştiu nici un nume.

Notă: apărut sub titlul ”Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, Neue Literatur, 41. Jahrgang, Heft 1-2, Januar-Februar 1990, pp. 105-110 (traducere de Christa Richter).

Anunțuri