Vechii greci desemnau cu termenul de „idiotes” pe cei care nu erau preocupaţi de soarta cetăţii, pe aceia care îşi vedeau numai „de-ale lor”. De atunci şi pînă în prezent speciile de „idioţenie” s-au diversificat teribil, iar taxonomiile, de la cele ce exprimă patologiile intelectuale individuale, pînă la cele specifice „tîmpeniilor” colective s-au specializat consistent. Şi totuşi, forma originară a omului idiot rămîne, deopotrivă semantic şi operaţional, cea mai neliniştitoare. Întrucît nu implică vreo înzestrare de la Dumnezeu mai precară a persoanei sau vreo acţiune de turma „dusă de val” a populaţiilor, ci forma deliberată de dezangajare publică din spatele gestului „nu îmi pasă de voi”. Orice germene de totalitarism se altoieşte pe această atitudine fundamentală, care a fost întreţinută de toate „ministerele adevărului”. Căci cei care nu se implică, care simt că oricum „totul e în zadar”, că „jocurile sunt făcute în altă parte” devin pasta umană cea mai la îndemînă pentru „ei”, mercenarii oricărei ideologii, care se simt impulsionaţi numai de îndemnul înghiontelii – pentru a urca în ierarhia socială – şi al furtului la drumul mare – pentru a-şi îndesa buzunarele. Şi peste toate, se cerne o tăcere grea, care vorbeşte foarte apăsat despre neputinţă, fatalism şi fuga de istorie. Dar oare chiar nu mai e nimic de sperat? Chiar toate jocurile sunt făcute? Întotdeauna în istorie mai e ceva de făcut! Doar „ei” au nevoie, disperată nevoie de impunerea acestui stereotip discursiv: asta e clasa noastră politică, care nu poate fi mai bună decît societatea pe care o „reprezintă” (premisa: oricum, sunteţi „idioţi”). Aşa că, buni, răi, se impune să ne urmaţi pe „noi”. Chiar dacă, cel mai adesea, alegeţi „răul vostru” cel mai mic (pe care avem grijă să-l transformăm în „binele nostru” cel mai mare). Găsesc cu cale să recuzăm această „condamnare”. Se poate şi altceva, cu altcineva, altfel. Sunt atît de mulţi români nereprezentaţi în structurile noastre politice, încît singurul lucru care lipseşte este agregarea intereselor acestora într-o formulă coezivă şi coerentă. Ce mai freamăt şi mai zbucium va vui atunci pe cîmpurile de bătălie ale politicii autohtone! Destul cu „idioţenia” noastră! Va veni clipa, rîvnită de tot mai mulţi români, în care acest val de nemulţumire populară condensată va mătura scena. Totul într-un scenariu de reuşită în viaţă e să înţelegi două lucruri: că „trebuie” să aduci schimbarea, atunci cînd ea devine necesară, iar „ceea ce trebuie” se şi „poate” face. Astăzi avem premisele reunite pentru amîndouă.

Anunțuri