Răzbate mai mereu în cursul modernizării noastre o tentaţie a risipirii. Atunci cînd toată lumea se aşteaptă, după o izbîndă, să ne apucăm sănătos de treabă şi să valorificăm oportunităţile serioase care s-au ivit, lăsăm frîu liber chemărilor anarhice, intrăm în panică şi căutam neliniştiţi dezbinarea, mica pîră, învîrteala, şi, desigur, conspiraţia. Adevărata dimensiune a reuşitelor este reconfigurată la proporţia îngustimii „viziunii” clasei noastre politice. E ca o boală de creştere: cu o democraţie imatură datorită „arderii etapelor”, nu putem vedea limpede şi acţiona coerent, ci rămînem într-un infantilism regresiv care ne „salvează”, căci ne plasează în cea mai convenabilă postură ce poate legitima inacţiunea şi inadecvarea: cea de victimă. Îmi amintesc un tablou revelator din perioada imediat următoare Marelui Război, cînd după pacea de la Saint-Germain, în care se obţinea un cîştig diplomatic remarcabil, politicienii locului nu erau capabili să vadă marea victorie în toată plinătatea ei, ci coborau în deznădejde şi frustrare, invocînd „trădarea aliaţilor” (care nu făcuseră altceva decît să reglementeze într-un mod permisiv o scadenţă mai veche a „democraţiei” autohtone: statutul minorităţii evreieşti). Punînd în balanţă marea reuşită politică (recunoaşterea Unirii) şi „înfrîngerea” legislativă (naturalizarea evreilor), privind din perspectiva unui secol de istorie, e flagrant dezechilibrul. Nu şi pentru contemporanii lui Ionel Brătianu. I. G. Duca descrie episodul sosirii în ţară al celui mai eficient lider politic din istoria noastră modernă: „Mi-a fost dat să asist la acest spectacol de neînchipuit: omul care înfăptuise visul secular al neamului, omul care aducea în geanta lui tratatul internaţional care recunoştea graniţele României reîntregite, străbătînd satele şi oraşele ca un simplu turist, fără o recepţie, fără o aclamaţie, fără un arc de triumf şi intrînd în capitala României Mari, neobservat de nimeni, ca cel din urmă anonim. El, învingătorul, se întorcea acasă ca un învins”. Împreună cu cîţiva colegi de partid, Brătianu serveşte masa în restaurantul modest al gării Predeal şi se îndreaptă mai apoi, stingher, cu maşina spre o capitală în care va fi primit cu răceală şi indiferenţă. Există un decalaj de percepţie şi de adecvare care e tulburător. Asemănător poate cu cel ce însoţeşte, după aproape un secol, cea mai importantă reuşită a României recente: aderarea la UE. Ceea ce ar fi trebuit să devină un prilej de mobilizare a energiilor naţionale pentru valorificarea oportunităţilor uriaşe ale primirii României în „familia bună” a Europei ajunge degrabă un pretext pentru reglarea de conturi între clanurile transideologice ce stăpînesc ţara. În locul gestului perseverent care construieşte, se impune gesticulaţia incontinentă care dărîmă. În locul multiplicării resurselor sporite de susţinerea Vestului – de care să beneficiem toţi -, apare obsesia de a smulge pentru buzunarul propriu fărîmele disputate de puţini. Politicienii victoriei ni se înfăţişează ca nişte oameni mici, incapabili să înţeleagă şansa clipei, copleşiţi de o istorie prea mare pentru ei. Şi în plan secund, dincolo de zgomotul politic, acelaşi popor tăcut, învăţat să uite speranţa. Oare chiar nu mai e nimic de făcut?