De curînd am devenit „ţăran”. Sau, mă rog, convenţional vorbind, m-am mutat în „mediul rural”. Deşi categoria evocată e şi ea problematică, fiind o aşezare în imediata vecinătate a Timişoarei, iar administrativ este menţionată drept „comună”, noua mea localitate de rezidenţă e departe de a fi un sat de provincie. Cu toate acestea, nici oraş nu e. Într-un areal de cîţiva kilometri pătraţi poţi descoperi cele mai neaşteptate mixturi: case de văiugă, alături de vile somptuoase, căruţe obosite, lîngă Mercedesuri ultima generaţie, femei în vîrstă, ostenite de muncă şi aduse de spate, dar şi tinere minijupiste cu haine „de firmă”, care se leagănă deliberat provocator. Numai rotindu-ţi aleator privirea poţi reuni cîteva straturi de sărăcie, dar şi excese de făloşenie, iar peste toate pulsează un praf gros, dens şi atotprezent. Ceea ce atrage atenţia este, în acest loc al contrastelor, absenţa unui „între”. Aici nu există, la vedere, un loc al partajării clipei cu ceilalţi. Cu excepţia sătenilor răsfiraţi (cîţi au mai rămas), care şi-au conservat reţelele de sociabilitate, „restul” caută degrabă să se ascundă în spatele gardurilor proprii, într-o curte care să fie cît mai impermeabilă privirilor celorlalţi. În comuna mea nu vei găsi un spaţiu de odihnă pentru vîrstnici, nici un loc de joacă pentru copii (cel improvizat de lîngă primărie e mai mereu părăsit). Ca şi cum satul e format din cîteva sute de insule izolate, în care fiecare se „aşează” cum poate mai bine, fără să mai ştie de „celălalt”. Aşadar, nimic care să vestească naşterea unei noi comunităţi cu identitate proprie, în care oamenii să caute să fie împreună. Tranziţia a avut mulţi perdanţi, dar şi cîţiva „cîştigători” neaşteptaţi. Astăzi vreau să vă vorbesc despre categoria celor care s-au trezit bogaţi (unii din inspiraţie, alţii după aranjamente de culise colorate politic, alţii pur şi simplu la nimereală), numai prin faptul că locuiesc „aici”. Preţul terenului a devenit atît de mare, încît cei 2-3000 de mp de grădină (cît avea o familie săracă odinioară), pot ajunge să valoreze şi 200000 de euro. Odată vîndut, terenul îl transformă pe „întreprinzător” într-un „capitalist” care se încurcă în propriul „capital”. Am cunoscut deja cîţiva astfel de „consăteni” (şi sunt de ordinul zecilor), care nemuncind efectiv pentru banii – mulţi – pe care îi au, ajung să îi direcţioneze către cele mai neobişnuite destinaţii: de la maşini scumpe (după ce tocmai au abandonat tractorul), pînă la amenajarea unor „grădini orientale” (după ce au dat gata rîndurile de zarzavat). În ultima vreme, ca o etichetă identitară asumată, noua lor „ocupaţie” este… săritul cu parapanta. Şi dacă se poate experimenta vertijul adrenalinei undeva mai în Caraibe sau pe Coasta de Azur, cu atît mai bine. Golul de acolo e mai incitant. Să nu vi-i imaginaţi ca pe nişte rătăciţi. Simt ca totul li se cuvine, sunt plini de vervă, se cred cei mai deştepţi şi înzestraţi, „bagă tare” în tot ceea ce fac (cum beau, ascultă manele, aruncă banii la nunţi sau se răstesc la „sărăntoci”). Ei sunt „aleşii” şi se cade să iei seama de privilegiata lor prezenţă. Într-o mică lume în care oricum fiecare e cu fiecare, atotputernicia lor constituie, la scară redusă, o garanţie a „reuşitei integrării României”. În golul istoric care ne aşteaptă, încă o dată, voios.

(Evenimentul Zilei – 7 iunie 2007)