Un alt însemn mărunt, dar grăitor, al identităţii noastre ascunse îl constituie o anexă rezidenţială greu de înlocuit: gardul. Aparent, acest obiect care desemnează separarea de „celălalt” nu ar avea prea mult a ne comunica. În fapt, la români, el transmite o dată în plus, ca tot acest repertoriu al marginalităţii, o întreagă saga despre felul în care îl privim pe cel de lîngă noi. Am parcurs de curînd, împreună cu studenţii mei, „Timişoarele din Timişoara”, şi pe lîngă alţi indicatori ”cuviincioşi”, am construit şi o serie de indicatori legaţi de simbolistica gardului. Informaţia culeasă s-a dovedit foarte consistentă şi spectaculoasă, căci, pe baza ei, începeau să se articuleze în faţa noastră întregi tipologii identitare. Bunăoară, se putea stabili cu precizie prezenţa unei corelaţii între aria rezidenţială şi volumul locuinţei, pe de o parte, şi înălţimea gardului, precum şi accesibilitatea sa vizuală, pe de altă parte. Mai simplu spus, cu cît casa era mai impunătoare, cu atît gardul era de aşteptat să fie mai înalt şi mai impermeabil vizual. La un pol aveam casa monstru, tip siloz, îmbrăcată cu marmură şi anticipată de nişte lei de ghips, cu un gard asemănător unei cazemate, prin care nu poţi străbate cu privirea, a noilor îmbogăţiţi, iar la celălalt pol casa modestă, cu grădină şi alee cu flori, cu un gard „deschis” vederii, care te invita să o vizitezi cu gîndul, a oamenilor locului. Mesajul subiacent care deriva dintr-o asemenea opţiune arhitectonică a îmbuibaţilor „ajunşi” era: „suntem mari şi tari, băgaţi de seamă asta, dar plecaţi cît mai degrabă de lîngă noi!” Simţindu-se în neregulă, ei găsesc cu cale să ascundă ceea ce omul aşezat, integrat în comunitate, vrea să deschidă. Pe lîngă această schizoidie rezidenţială, în care, de obicei, poţi descoperi case dărăpănate alături de uriaşi finisaţi „italiano-ţigăneşte”, dar şi o anticameră de noroi gros la adevărate palate cu intrare supravegheată video, observi cum „fiecare e cu fiecare” şi nu mai suntem „deloc împreună”. Sensul unei solidarităţi comunitare e pierdut de mult, iar aerul acela de convivialitate şi bună-cuviinţă pe care copilăria noastră îl mai cunoştea îl mai poţi afla numai insular. Şi peste toate, gardul mai are ceva „specific naţional”, ce ar deveni intraductibil „dincolo”: ţeapa. Ei bine, repertoriul ţepelor (la propriu) la gardurile autohtone (din păcate, din ce în ce mai frecvent, şi la cele bănăţene) este impresionant. Curînd poţi accede la identitatea proprietarului, urmărind tipul ţepei. Căci există ţeapa decorativă, care numai te împunge (de-a dreptul), deşi vrea să te mîngie (vizual, prin tot felul de înflorituri), a „oamenilor subţiri”. Există ţeapa falnică a „omului din popor”, ajuns „patron”. Îţi ia ochii şi ţeapa măruntă, deasă, a ţăranului rătăcit la oraş de vreo două generaţii, înlocuind pe alocuri sîrma ghimpată furată din depozitul fabricii (acum dezafectată). Dar şi ţeapa invizibilă (şi cea mai primejdioasă), formată din bucăţi de sticlă spartă, înfipte în fortificaţia gard de beton, a „magnaţilor” locului. Cîtă spaimă e ascunsă – chiar şi pentru cei mai „mari şi tari” – în această semantică implicită! Şi cu cît ţeapa e mai ameninţătoare, cu atît proprietarul ei maschează o vulnerabilitate mai adîncă. Racordaţi la „nevoile pieţei”, există întreprinzători care răspund „cererii”, gestionînd foarte profitabil această spaimă neconştientizată. Studenţii mei au descoperit SRL-uri specializate, care îţi ofereau, printr-o listă de „produse şi servicii” foarte variate, „ţeapa dorită”. Într-o lume alcătuită din atîţia oameni mici, cu pasiuni mărunte şi cu crezuri de o zi, acest adevărat simbol naţional vorbeşte sartrian despre noi şi singurătatea noastră: „celălalt e infernul”. Şi pentru fiecare avem ţeapa potrivită!