Am citit de curînd o descriere psihiatrică interesantă, ce vreau să vi-o împărtăşesc. Aşadar, „sindromul odraslei răsfăţate” înfăţişa tipologia insului care, deşi pornit de pe picior de egalitate cu semenii săi, a urcat în ierarhia simbolică a societăţii datorită „împrejurărilor”, „unchiului”, „reţelei bune”, „oportunităţilor”. Ceea ce a dobîndit nu se datorează meritului, efortului sau perseverenţei probate, ci conjuncturii, colţului, zvîcniturii. Descoperi frecvent sindromul evocat la politicienii noştri, la „oamenii de afaceri”, în general la „cei ajunşi”. Complexul ascuns al ascensiunii lipsite de merite personale se converteşte într-un dispreţ nedisimulat faţă de „vulg”, faţă de omul obişnuit care nu a avut parte de „succesul” său, mascînd de fapt un dispreţ faţă de sine şi faţă de propria neputinţă. Ceea ce rămîne este o fiere socială greu digerabilă de către toţi cei care-i sunt în preajmă, şi pe care el, „tolerant”, crede că o gestionează asemeni unei mari „îngăduinţe”. În spatele aparentei vitalităţi grobiene se doseşte, însă, o imensă precaritate identitară. El ştie că va veni clipa cînd va fi descoperit. De la Theodor Adorno la Stanley Milgram încoace ştim unul dintre cele mai paradoxale adevăruri ale psihologiei sociale: obedienţa corelează puternic cu autoritarismul. Deci cei care se afişează „atotputernici” în spatele ideilor lor fixe, care par cei mai vocali şi mai voluntari sunt, deseori, şi cei mai „slabi”. Ei sunt cei mai obsedaţi în a afla cui trebuie să se supună, şi nu fac altceva decît să mascheze vulnerabilitatea lor în bravadă agresivă şi în gesturi excesive. Este şi motivul pentru care îşi rînduiesc viaţa nu după crezuri, ci numai după „oportunităţi”, şi pentru care orice stăpîn e bun, dacă îi „întreţine”. Iar dacă o împrejurare anume le răstorană „urcuşul”, precum atunci cînd pierd o poziţie publică sau atunci sunt deconspiraţi în toată goliciunea lor morală şi profesională, se simt deposedaţi, coborînd în tiparul copilului înşelat. Caută din nou cu înfrigurare sprijinul „părintelui”. Gesticulează abundent, strigă. Înjură interpersonal şi bruschează insitituţional, încît îţi vine să exclami: „parcă ar fi alt om!”. Pojghiţa cade. El şi este un alt om! Am întîlnit atît de frecvent asemenea desfăşurări „clinice” în spaţiul public românesc în vremea din urmă, încît m-am convins că avem de-a face nu cu o patologie marginală, ci cu o deviaţie structurală. Căci mulţi dintre „ei” au ajuns în nodurile reţelelor sociale, acolo unde se distribuie mai multă influenţă şi putere, acolo unde se iau deciziile strategice. Suntem cel mai adesea conduşi de nişte complexaţi marginali, care nu au reuşit nimic semnificativ prin ei înşişi, şi care se mai şi cred centrul pămîntului. Iar daca nu îi vom ajuta să se maturizeze sau nu îi vom înlocui cu „adulţi” responsabili, fiind noi înşine responsabili, va trebui să ne asumăm ceea ce urmează: bolboroseala tîmpă a copilului răzgîiat care rîvneşte totul fără să ofere nimic, lăsînd în urma lui şi în vieţile noastre… nimicul.

Anunțuri