Uneori în cele mai neînsemnate detalii ale cotidianului descoperi scoica în care vuieşte oceanul. Multe din însemnele urbanităţii noastre sunt rînduite după tot felul de mode arhitectonice, astfel încît un bun cunoscător poate descifra urmele barocului tîrziu sau ale seccesion-ului în unul sau altul din zidurile oraşului. Există, însă, ceva ce vine dincolo de aceste contaminări culturale onorabile, ceva ce mărturiseşte, printr-o semantică ascunsă, un mesaj al refugierii de istorie, de schimbare, de reînnoire. Sunt semne mărunte atît de fireşti, simboluri identitare cu care întreţinem o relaţie atît de plină de naturaleţe, şi sunt atît de lipite de respiraţia noastră socială, încît nici nu le mai băgăm în seamă. Populînd spaţiul citadin în cele mai neaşteptate chipuri, aceste obiecte vorbesc despre un anume mod de a ne situa în viaţa comunităţii, despre un fel anume de a ne raporta la „celalalt” şi la „destin”. Şi nu le poţi remarca stranietatea prezenţei lor decît după o familiarizare cu o „altă lume”, ca atunci cînd viaţa te poartă, pentru un timp mai îndelungat, într-o altă ţară, precum cea din care am importat „catedralele”, „filarmonica” şi „cartea funciară”. Observi curînd că „firescul” de acasă lipseşte cu desăvîrşire „dincolo”, ca un însemn frapant al diferenţei. Aşa bunăoară, poţi remarca absenţa totală la un occidental a unui obiect de neînlocuit la noi, care populează intrarea în cele mai diverse aşezăminte (de la vila îmbogăţitului peste noapte, pînă la garsoniera navetistului): preşul. Ce ne-am face noi, Românii, fără preş? Mai ales, într-o ţară în care mereu suntem „duşi cu preşul”, şi ne complacem în asta. Irina Nicolau, cu harul antropologului empatic, sugera că prezenţa preşului la români exprimă o travestire într-un spaţiu real a unui spaţiu imaginar rătăcit: pridvorul. Chircit într-o locuinţă neîncăpătoare, supravegheat de către un „Stat” discreţionar, „românul” a creat – da, e o „creaţie” comunistă!, căci dacă îl veţi întreba pe Uica Bacsi despre „preşul interbelic”, vă va privi bizar – un accesoriu care să substituie acel tărîm al intervalului dintr-un „acasă” pierdut. Şi care, în versiunea orăşenească, trebuie să „cureţe” ceva ce nu poate fi, tocmai pentru că vine „din afară”, ca tot ce vine „din afară”, decît „murdar”. Dacă la sat pridvorul juca rolul deschiderii şi invita la convivialitate, în noul oraş românesc preşul te somează să-ţi iei seama, scuturîndu-ţi murdăria pe care ai adus-o cu tine, odată cu lumea pe care o reprezinţi. Ceea ce înainte te „poftea”, acum te „avertizează”. Dar preşurile nu sunt numai ustensile defensive puse să „ferească” gazda de „noroiul vieţii”, ele dau seama şi de cine este „proprietarul” lui „acasă”. Căci privind tipologia preşurilor, poţi „afla” degrabă, printr-un adevărat mesaj identitar ofensiv, cine e gazda. De la preşul de rafie, moştenire rurală, care te asigură că proprietarul e un „ţărăntoc sărac”, trecînd prin preşul „proletar” de cauciuc, pînă la cel septic, din mochetă asortată, colorată discret, de la mall, al „intelectualilor rafinaţi”, în toate cazurile, ai de-a face cu aceeaşi poveste, spusă mereu le fel. Între doi semeni singuri, care se întîmpină cu neîncredere, într-o ţară murdară (pe străzi) şi murdărită (în sufletul ei).

(Evenimentul Zilei – Vest, 15.02.2007)