Puterea normelor implicite descrie cel mai fidel sănătatea unei societăţi. Altfel spus, cînd omul obişnuit nu aruncă maşinal ţigara pe stradă, nu scuipă relaxat în staţia de tramvai, nu claxonează nervos în miezul zilei în preajma spitalului de copii, nu detonează bezmetic petarde de sărbători, ci exprimă public cu naturaleţe conduite care arată empatie, deferenţă şi politeţe faţă de semenul său necunoscut, atunci avem de-a face cu o societate în care subiecţii care o compun au internalizat sănătos regulile convieţuirii. Vă propun să evaluăm „cum stăm” în registrul asumării normelor implicite ale „trăitului comunitar” pornind de la un exemplu care, poate, vi se va părea derizoriu. Cu toate acestea, un asemenea exemplu ne oferă un caz cu adevărat privilegiat, al subiectului „singur cu norma din el”, aşa cum societatea a reuşit – sau nu – să o insereze în personalitatea sa. Voi face un mic ocol pentru a ajunge la miezul ideii pe care vreau să o ilustrez, pornind de la tragicul eveniment petrecut în 11 septembrie 2001. Foarte mulţi „experţi” au declarat atunci că, iată, în sfîrşit, avem un profet printre noi. Se refereau, desigur, la „marele filosof al istoriei” Samuel Huntington, cu a sa teorie a ciocnirii civilizaţiilor. Dincolo de retorica caricaturală a unei asemenea „abordări complexe”, mi-am amintit de un text mult mai „profetic” al lui Konrád György, care sugera ca în locul variabilelor religioase ce ar putea discrimina între ariile civilizaţionale, să folosim un alt indicator, mult mai grăitor. Aşadar, pentru a vedea limpede unde anume se „fracturează civilizaţiile”, pe unde se trasează „faliile” între sisteme de valori incompatibile, ar fi suficient să ne urcăm în maşină şi să străbatem, spre exemplu, Europa de la Vest la Est. Indicatorul relevant ar fi… „WC-ul public” care ne-ar ieşi înainte în momentele de impas. Acolo unde acesta devine insuportabil putem concluziona: „iată o altă lume, iată barbaria”. Lăsând anecdotica de o parte, să privim înspre acest topos comunitar (vă las pe dvs. să decideţi unde ne-am situa conform viziunii lui Konrád György) ca înspre un teritoriu aparte, în care subiectul rămîne singur cu ceea ce societatea l-a învăţat în cursul socializării că „trebuie să facă”, într-un spaţiu care îl partajează – e adevărat, de regulă succesiv – cu „celălalt”. Atâta timp cît, cel mai adesea, aici experimentăm un autentic atentat asupra simţurilor, putem decide că socializarea subiectului într-un spaţiu public al respectului faţă de „celălalt” a eşuat. Ar merita analizată de către un antropolog sau psihosociolog sagace şi curajos simbolistica atât de vastă mobilizată de actorul social. Ce mai imagerie, ce mai bogăţie de discursuri identitare! Ce ar mai exulta hermeneutul care ar descoperi degrabă îngemănări simbolice cu povestea paradigmatică românească, intitulată neîntîmplător de către Ion Creangă, datorită însemnătăţii sale într-o ierarhie imaginară naţională, „Povestea poveştilor”! Şi totuşi, eu nu vreau să glumesc. Ceea ce tocmai v-am povestit s-ar cuveni să fie nu numai un prilej de zîmbet amar, ci şi de luciditate. Căci descoperim cum pentru cei mai mulţi dintre semenii noştri, dincolo de frustrare, ratare şi gol, mai rămîne numai imprecaţia şi fuga. De sine, de celălalt. În fond, ceea ce rămîne este un conglomerat de oameni singuri. Care au fost învăţaţi să caute „această” singurătate. „Cei care au grijă de noi” vor putea, astfel, dormi (sau fura, mă rog) liniştiţi: revolta noastră se va exhiba numai pe pereţii latrinelor istoriei.

(Evenimentul Zilei – 05.01.2006)

Anunțuri