Vînzătoarea mă priveşte plictisită şi, vizibil „deranjată” din contemplarea ei suverană, mă serveşte scîrbită. Iau pachetul spăşit şi înghit în sec. „Asta e, nu am de ales”. Mă avînt pe scări într-o coadă întortocheată la Administraţia X, ca şi coada încolăcită a unui balaur din poveştile copilăriei. În locul solidarităţii naturale cu „colegii de suferinţă”, între noi, cei care îndurăm chinul înghesuielii obligatorii se iveşte sîmburele pizmei şi al urii. Aud înjurături, simt îmbrînceli, mă lipesc de transpiraţia şi furia autodevoratoare a pastei de oameni care intră în aceeaşi determinare fatalistă: „asta e, nu se poate decît aşa”. Privesc tîrziu în noapte, după o zi demolatoare, în care de abia reuşesc să mă „adun” cumva, înspre bîlbîiala intelectuală a „tînărului politician promiţător”, care îşi povesteşte la televizor noua vacanţă „de vis” şi etalează cum şi-a cucerit, cu un deceniu în urmă, consoarta, pe care ne-o „livrează” într-un calup de poze „romantice”. Totul, la fel ca şi trupul femeii, e de o goliciune care deja mă lasă inert, în faţa unui spectacol care îmi trece pe dinaintea ochilor şi care nu mai este, de mult, al meu. Şi în toate aceste frînturi de secvenţe, care pot fi multiplicate la nesfîrşit şi însuşite tacit de cei mai mulţi dintre semenii noştri, e o logică răsturnată. În care „ei” sunt deţinătorii absoluţi ai puterii asupra vieţilor noastre (fie că e vorba de vînzătoare, funcţionar sau politician). În toate întrupările „celuilalt instituţional”, relaţia cu „noi”se stabileşte dezechilibrat. Ca şi cum „noi” suntem mereu şi necesar „la mînă lor”, deşi e flagrant că „noi îi ţinem pe ei”. Şi nu avem curajul să le-o strigăm în faţă. De fapt, noi nici nu am înţeles acest adevăr: că suntem puternici, că de noi depinde dacă vînzătoarea va mai avea şi mîine ce vinde, şi deci de unde primi salariu. De seriozitatea şi cuminţenia noastră de contribuabili buni-platnici depinde scaunul funcţionarului. Pe încrederea noastră se bizuie zîmbetul triumfător al politicianului. Fără aceste resurse de suport care sunt ale „noastre”, „ei” nu ar putea exista. Dar, aici e secretul, „noi” i-am lăsat să se joace cu viaţa noastră. „Noi” ne complacem în această supunere consimţită, în care fierea inevitabilă nu o aruncăm asupra celor care o produc (ostilitatea vînzătoarei, proştii administratori ai instituţiilor publice care generează coada sau atitudinea sfidătoare a politicienilor), ci asupra semenilor la fel de „nenorociţi” ca şi noi. Pe care, necunoscuţi sau apropiaţi, îi privim acri în supermarket, îi îmbrîncim la coadă la plata taxelor la administraţie sau îi alungăm de lîngă noi atunci cînd ne caută să le fim alături, ca nu cumva să pierdem vorbele „captivante” ale politicianului. Michael Harris Bond denumea într-un studiu celebru de psihologie interculturală acest fenomen drept o „alegere implicită” (implicite choice), în care nu putem să procedăm altfel, pentru că, întocmai ca într-o genetică a socialului, conduita activată se arată a fi singura posibilă în relaţia cu „celălalt”. Însuşită tacit într-o istorie îndelungată în care omul simplu a fost mereu tratat discreţionar şi cu dispreţ de către reprezentanţii instituţiilor, această conduită se întemeia pe prezumţia nerostită că orice împotrivire s-a dovedit, pe termen lung, pierzătoare. Într-un amestec ciudat de fascinaţie (pentru ceea ce „sunt ei”) şi resentiment (pentru ceea ce „nu au dreptul să fie”), printr-un calcul simbolic implicit, înţelegem că „nu are rost” să ne punem în calea „lor”, că „nu avem de ales”. Şi „înghiţim”. Şi „mergem mai departe cum putem”. Iar „ei” au grija să ne asigure spectacolul îndestulător: de la circul politic pînă la manelizarea vieţii publice, asortată cu puţin (pseudo)fotbal din liga lui Mitică. Vom avea puterea să ne punem oglinda în faţă? Să înţelegem că putem face şi „cealaltă” alegere. Vorba lui Marin Preda – între cele două opţiuni: a fi trăiţi de viaţă şi a ne trăi propria-ne viaţă, să o alegem pe cea din urmă!

Anunțuri