O carte cu adevarat eliberatoare:

Iată două exemple:

Insensibilitatea cotidiană

Faptul de a avea imaginatie e o garantie de nefericire. Nu te poti bucura de imediat, fie pentru ca iti amintesti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru ca te preocupa dificultati viitoare. Nu te poti bucura de amintiri agreabile, pentru ca ele tin de trecut, si nu te poti bucura de posibile impliniri viitoare, pentru ca te gindesti la obstacolele sau, pur si simplu, la timpul care te separa inca de ele. Esti mereu, printr-un soi de neodihna a asociativitatii, in alta parte decit acolo unde tocmai traiesti ceva. Nefericirea zilnica e incapacitatea de a fi contemporan cu experientele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. In loc sa focalizezi extatic asupra punctului, te lasi confiscat de liniile virtuale care il preced sau ii urmeaza. Fericirea aflata la indemina se dizolva, subminata de nostalgii, anxietati, false luciditati, presentimente. Ceea ce inseamna ca ea nu mai e resimtita ca fericire, nu mai e recunoscuta in splendoarea simplitatii sale.

Dar daca te misti printre obiecte si realitati pe care nu le recunosti ca atare, se cheama ca te misti intr-o lume inchipuita, intr-o plasmuire care n-are nimic de a face cu lumea adevarata. Esti captiv intr-o retea de ipoteze private, intr-un univers paralel. In universul acesta nu te poti intilni decit cu tine insuti, in forma ta cea mai proasta. Iei fiecare lucru drept altceva decit este si anume drept ceea ce fac din el aprehensiunile, spaimele si reveriile tale. Bucuria reala, palpabila, e adumbrita de o legiune de impuritati imaginare. La fel, nefericirea reala e camuflata de nenumarate anestezii conjuncturale. Cu alte cuvinte, nu sintem capabili sa recunoastem, ca atare, nici fericirile, nici nefericirile curente. Luam drept fericiri satisfactii de mina a doua si drept nefericiri mici crize de indispozitie.

Intilnim oameni extraordinari si nu percepem sansa de a-i fi intilnit. Traim imprejurari spectaculoase si nu citim in ele amprenta destinului. Ratam, clipa de clipa, miracolul, semnificatia, patosul. Ratam, deopotriva, sentimentul tragic al vietii, abisul cite unei zile, catastrofa latenta a cite unei intimplari oarecare. Sintem inadecvati, oblici, afoni si orbi. Traim stins, pe o nesfirsita tangenta la real, inapti sa distingem intre esential si accesoriu, intre ce e important si ce nu, intre circumstanta decisiva si accidentul colateral.

Interlocutorul optim e in fata noastra si nu-l recunoastem, bucuria vindecatoare ne sta in preajma si n-o recunoastem, drama transfiguratoare trece pe linga noi si n-o recunoastem. Sintem inconjurati de semne pe care nu le recunoastem ca semne, de apeluri pe care nu le inregistram, de prilejuri care ne scapa. Pina si moartea proprie ne apare ca improbabila. N-o putem recunoaste ca problema acuta a reflexiei cotidiene. Traversam, asadar, un peisaj luxuriant, fara sa-i recunoastem anvergura si sensul. Sintem subiectii unui acces perpetuu de neatentie. Insensibili la registrul inaparentului, gata sa uitam ceea ce ne contrariaza, nu ne mai lasam tulburati decit rar, de citeva ori in viata, sub socul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinte insuportabile. Recunoasterea realului in uimitoarea lui, nuda, realitate devine, abia atunci, un eveniment.

Intr-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute – prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrins al citorva discipoli (si ei ezitanti la rastimpuri), nu-L recunoaste nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta cauta: nu sa I se arate recunostinta din partea celor pe care ii instruieste sau vindeca, ci sa fie recunoscut de ei in adevarul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu in vremea petrecerii lui pamintesti, suspectat, hartuit, judecat, batjocorit si ucis, El nu e recunoscut nici dupa Inviere. Maria Magdalena il ia drept un gradinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, il trateaza ca pe un strain. Cel nerecunoscut are, intotdeauna, statutul strainului, al intrusului care tulbura ordinea placida a lumii. Dumnezeu, in Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Strainul suprem, care vrea sa vindece lumea de propria ei instrainare. Inainte de a promite oamenilor o inviere definitiva, la sfirsitul timpului, El le cere sa invie in viata de acum, adica sa se comporte ca niste oameni vii. Iar oamenii cu adevarat vii sint cei care nu trec pe linga Dumnezeu fara sa-l recunoasca. Oamenii veacului, adica ai momentului, se simt bine – si legitimi – in postura de fiinte cunoscatoare. Credinciosul e cineva care vrea, in plus, sa fie o fiinta re-cunoscatoare.

––––––––––––––––––––––––––––-
Lucrurile importante

„Oameni care (…) mă iubesc pentru fleacuri ca Război şi
pace şi altele, care lor li se par foarte importante”
Lev Tolstoi, Jurnal, 6 decembrie 1908

Într-un articol de anul trecut, spuneam că prezenţa supraabundentă a anecdoticii cotidiene în presa curentă abate atenţia cititorilor de la „lucrurile cu adevărat importante”. Ei bine, unul dintre aceşti cititori mi-a scris pentru a mă întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimă şi m-a făcut să mă simt stingherit. Asta meriţi cînd foloseşti, în genul scurt, cuvinte mari. Îmi place sau nu, trebuie să mă explic.

Tema e riscantă. Mai întîi pentru că trebuie să o rezolv clar şi concis, gazetăreşte, rămînînd, aşadar, în limitele genului scurt. Apoi pentru că invocarea „lucrurilor importante” stimulează gesticulaţia solemnă şi impostaţia iniţiatică. În sfîrşit pentru că, în acest domeniu, răspunsurile sînt, inevitabil, gata-făcute, previzibile şi, ca atare, nefolositoare. Poţi întocmi oricînd o listă validă de probleme nobile, care să definească fără rest ceea ce este „important”: problema sensului, a morţii, a iubirii, a suferinţei, a desăvîrşirii de sine, a creativităţii. Acestea sînt, într-adevăr, probleme importante şi e un fapt că vîrtejul zilnic le marginalizează, le adumbreşte, schimbînd unghiurile şi răsturnînd proporţiile. Necazul e că toate aceste probleme întrunesc un soi de consens vid: toţi admit, la răstimpuri, că ele sînt importante, dar nimeni nu le ia în serios, decît în rare momente de criză drastică, sub clarul de lună al primei îndrăgostiri sau la capătul unei beţii ruseşti. În Orientul mediu şi extrem, accentele se schimbă. Conturul metafizic al tematicii „europene” face loc fie transcendentului radical, care anulează tot, fie clipei revelatoare, aptă să lumineze fulgurant, în chiar nemijlocirea imanenţei sale, sensul ultim. Cu multe decenii în urmă, un autor chinez, Lin-Yu-Tang, avea mare succes în Occident cu o carte intitulată The Importance of Living („Importanţa trăirii”, a vieţuirii de zi cu zi). Nu era un elogiu „vitalist” al existenţei comune, ci o invitaţie la asumarea exigentă a fiecărei experienţe de viaţă (de la artă şi ritual la mîncare şi îmbrăcăminte), din perspectiva actului spiritual care o instituie. În genere, şi la Apus, şi la Răsărit se socoteşte că lumea nu are sens decît pe fundalul unei ordini meta-lumeşti, care o justifică şi o orientează. Lucrurile „importante” sînt punctul de fugă al accesoriilor, „mîntuirea” lor. Fără prezenţa lor hieratică, totul se pierde în derizoriu şi trivialitate. În limbajul credinţei, al tuturor credinţelor, „lucrurile importante” se reduc, în fond, la unul singur: căutarea lui Dumnezeu, adică a singurei realităţi capabile să situeze totul, să dea „scara” corectă a imediatului, să creeze ierarhii existenţiale cu sens.

Îmi dau perfect seama că orice discurs despre „lucrurile importante” e pîndit de primejdii demobilizatoare. El poate sucomba în linearitate sublimă, dar flască, în inexprimabil sau – hélas – în abisalitatea de budoar a lui Paulo Coelho. Mai modestă şi mai direct utilizabilă ar fi, poate, o abordare piezişă. Mai important decît să inventariezi – numindu-le – lucrurile importante, este să ţii mereu deschisă întrebarea cu privire la ele. Cu alte cuvinte, să fii mereu atent la raportul dintre lucrurile, împrejurările şi fiinţele cu care ai de-a face, să deosebeşti între esenţial şi secund, între inevidenţele determinante şi evidenţele contingente, între traiectoria destinală şi accidentul colateral. A face din fiecare circumstanţă un exerciţiu de discernămînt e cheia optimă a identificării „lucrurilor importante”, care, de la caz la caz, capătă culori, definiţii şi funcţii diferite. Cititorul care mă întreabă care sînt „lucrurile cu adevărat importante” este plasat deja în „cîmpul” acestui exerciţiu.

Alături de discernămînt, se impune, de altfel, deprinderea – aş spune aproape „cultura” – interogativităţii. Omul fără dubii este prototipul omului care n-are nici o relaţie cu „lucrurile importante”: el „ştie”, e beat de certitudini, nu are – în cel mai bun caz – decît mici perplexităţi de ocazie. Nu pledez, fireşte, pentru nedumerirea veşnică, ci pentru surdina care trebuie pusă mereu, de foarte sus, asupra oricărei forme de suficienţă mentală. A avea o relaţie constantă cu universul întrebării, cu acela, mai ales, al întrebării fără soluţie promptă, e un semn de sănătate spirituală, de bună aşezare în teritoriul valorilor.

„Lucrurile cu adevărat importante” sînt cele cărora, îndeobşte, nu le acordăm importanţă, cele care pun, în jurul satisfacţiilor zilnice, un halou de nelinişte şi, în jurul insatisfacţiilor, un halou de linişte suverană. Sînt „distanţa” fără de care nici un episod trăit nu are adîncime. Conştiinţa difuză a existenţei lor m-a ajutat, în multe ceasuri de oboseală a sufletului, să funcţionez malgré tout. Am aflat, astfel, că mai important decît să ştii care anume sînt lucrurile importante e să ai încredinţarea că asemenea lucruri există şi că, recunoscute sau nu, numite sau de nenumit, ele sînt stelele fixe ale oricărei încercări omeneşti.