O cercetare recentă derulată în cîteva localităţi din ţară asupra „normelor implicite la români” mărturiseşte despre cît de firesc ştim să ne învrăjbim unii pe alţii, în cele mai banale contexte de interacţiune. Un prim studiu pe care am să-l rezum astăzi, desfăşurat în capitală şi în Timişoara, explora modul în care şoferii ajunşi într-o situaţie „dificilă”, nevoiţi să intre de pe un drum secundar pe unul principal, aveau parte de „bunăvoinţa” celor cu accesul favorizat, care se aflau pe drumul cu prioritate. Deşi intersecţiile erau similare (ca plasare simbolică în oraş, ca volum al traficului), iar comparaţia se realiza în aceeaşi perioadă a zilei, comportamentele angajate de cei urmăriţi de către tinerii psihosociologi erau foarte diferite, în oraşe diferite. În primul rînd, apreciind lucrurile cantitativ, într-un caz din douăzeci în Bucureşti şi într-un caz din şase în Timişoara „aveai şanse” să ţi se ofere permisiunea să intri pe drumul principal, deşi cel plasat acolo şi aflat la „întîlnirea” cu tine avea tot dreptul să te ignore. Altfel spus, deşi nu era obligat să „te lase”, iar legea formală era de partea lui, datorită lanţului de maşini din care făcea parte şi care transforma intersecţia într-un calvar, regula informală s-ar fi cuvenit să îl determine să „se gîndească şi la tine”, „nefericitul” aflat într-o „aşteptare fără speranţă”, şi, poate, măcar din cînd în cînd, să „îţi dea drumul”. Or în Bucureşti comportamentul la volan era flagrant de „intransigent”: ca şi cum „celălalt” nu există şi, deci, „nu mă interesează deloc”. În Timişoara gestul permisiv era mult mai frecvent, şi mai ales însoţit de o gestică îngăduitoare în aproape jumătate din cazurile „generoase” înregistrate (o invitaţie cu mîna, un surîs, o privire aprobatoare). În acest registru „calitativ” aşadar, deschiderea interpersonală se proba a fi mai consistentă, iar naturaleţea ajutorului acordat netrucată. Dar să nu ne amăgim. Deşi numeric mai favorabil-suportivi, timişorenii angajau mai intens o atitudine respingătoare. Astfel, în aproape 10% din cazurile celor care îşi continuau „în trombă” drumul fără să le mai pese de celălalt” (dublu faţă de capitală), şoferii confruntaţi cu cererea de acces a celui „aflat în dificultate” se înfuriau cu o vehemenţă şi cu o învîrtoşare demnă de o cauză mai bună. Înjurături, gesturi obscene, demolarea „solicitantului” de sprijin. De unde această fiere dizolvantă a relaţiilor cu cel necunoscut, de lîngă noi? Cu atît mai mult cu cît rolurile pe şosele sunt mereu interschimbabile. Unul dintre participanţii la trafic care a avansat impasibil în intersecţie şi care a acceptat să oprească şi să ne explice, mai apoi, „de ce a făcut ceea ce a făcut”, a descris în termeni lămuritori „fenomenul”: „toţi mă încalecă peste măsură, aşa că de ce să fiu eu generosul? Oricum, cu mine nu e nimeni, niciodată. Deci, mai lăsaţi-mă în pace, cu căutările voastre ‘ştiinţifice’. Singura mea ştiinţă e cum să mă strecor în viaţă, iar dacă nu o fac eu, o fac alţii care mă dau la o parte”. Prin urmare, un comportament „justificabil” şi „funcţional” social. Aşa o poţi „scoate la capăt”. Dar, dacă băgăm de seamă, rămînem foarte, foarte singuri. Exact ce aşteaptă cei ce „au grijă” de deopotrivă de noi, dar şi de şoselele noastre. Iar cum viaţa socială ne e o hîrtoapă vopsită cu var de asfalt, totul pare un spectacol rezonabil: cu cît dăm mai mult din gură, ni se pare că trăim mai straşnic, convertind singurătatea noastră frustrată într-o formă de „putere” de-o clipă. Dacă nu vom (re)învăţa să „vorbim” unul cu celălalt, să ne strîngem laolaltă în jurul unor interese comunitare şi a unor valori morale durabile, vom rămîne pe acelaşi maidan al istoriei, înjurînd un mîine care nu va mai veni niciodată.