De curînd, într-o discuţie cu un prieten despre schimbările majore la români, el mi-a argumentat cu temei că, cel mai adesea, acestea se petrec „urît”. Nu ştim să punem lucrurile în mişcare cu tihnă, aşezat, perseverent, strategic, ci numai prin zdruncinături sociale, explozii viscerale şi circ public. Acum aproape un secol şi jumătate, bunăoară, atunci cînd am avut şansa de a aduce printre noi un principe necorupt, dedicat sincer binelui comun, ne-am zvîrcolit în a proclama degrabă „republica”, fie şi numai pentru o zi. Şi am „izbutit” ca marea cotitură istorică să o convertim într-un spectacol derizoriu, în care organizatorul rebeliunii antiregale (Alexandru Candiano-Popescu) să ajungă degrabă, în anii care au venit, un supus slujitor al monarhului, iar boierii autohtoni care se şi vedeau principi (precum Ion Ghica) să intre în guverne monarhiste foarte fidele. De asemenea, atunci cînd, după mai bine de un veac, o întreagă Europă centrală şi răsăriteană se despovăra de jugul sovietic prin revoluţii de catifea, noi am produs un spectacol oribil al violenţei feudale, cu mii de victime, ucigîndu-l totodată pe Ceauşescu într-un simulacru de proces, întocmai ca în evul mediu. Cînd alţii construiau bazele unui sistem politic reprezentativ şi echitabil, noi am avut parte de „democraţie originală”, de „noi muncim, noi nu gîndim”. Cînd alţii îl aveau pe Havel, noi defilam cu ilieştii mereu prezenţi la strigarea „naţiunii”. Iar astăzi, cînd la scara istoriei noastre moderne reuşim cea mai însemnată victorie naţională după Marea Unire, intrînd oficial în clubul politic cel mai select şi rîvnit – Uniunea Europeană –, nu ratăm ocazia de a înlătura vălul aparenţelor de rezonabilitate afişat pînă la 1 ianuarie 2007, şi ne aruncăm sălbatic unul la gîtul altuia, într-o gîlceavă politică între clanurile transpartinice care s-au înstăpînit peste România reală. Există o tentaţie a derizoriului care se învecinează doar cu violenţa delirantă a nebunului descătuşat din „haina de forţă” reprezentată de constrîngerile bunelor maniere (instituţionale, legislative, politice) ale lumii civilizate, pe care nu contenim să la preamărim public, pentru a le dispreţui degrabă în plan privat. E atîta părelnicie în zbaterea noastră, în aceasta inautenticitate de a ne trăi destinul nostru comunitar, atîta „şmecherie” şi atîta gol istoric, încît îţi vine „să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”. Sau poate, într-un salvator ceas de luciditate, vom reuşi să agregăm acele forţe ale societăţii (din ce în ce mai prezente în corpul social) care nu mai sunt dispuse să înghită urîţenia rutinieră a schimbării la români. Şi care, fără să ardă stabilimentele degenerate, le vor lasa să cadă de le sine în paragina pe care o merită, reşezîndu-se, inclusiv politic, în jurul altor oameni, valori şi speranţe. Care, astfel, vor putea produce atît aşteptata – de aproape un secol – „schimbare la faţă a României”. O schimbare „frumoasă”.