Trăim într-o lume politică a „moştenitorilor” (deseori la propriu) a clanurilor securisto-nomenclaturiste. În care cei mai sălbatici capitalişti sunt social-democraţii şi cei mai corporatişti sunt liberalii. Primii nu mai vor nicicum ceea ce nostalgicii timpurii iliescieni visau – un comunism cu faţa umană -, ci doresc un capitalism numai pentru ei. Întrucît au avut un start furat în ‘90, sunt de înţeles: doar s-au obişnuit cu prada cea mare (România reală şi resursele ei principale). Ceilalţi au construit reţele colectiviste de interese şi afaceri straşnic înfipte în solul economiei româneşti, faţă de care manifestă un ataşament bolnăvicios. Doar doar vor putea să „înveţe” de la „cei cu experienţă” „cum se fură legal”. Dar peste aceste paradoxuri doctrinare, unite de interesul transideologic al lui „hai să ne ajungem”, care fac nu numai posibilă, ci chiar „necesară” o alianţă PNL-PSD, se naşte un mare gol. Ce mai rămîne după ce survolăm acest peisaj politic românesc contradictoriu? Un grup consistent – proporţional cu susţinerea de care, încă, se mai bucură preşedintele – de fesenişti convertiţi la „creştin-democraţie”, şi care s-ar fi convertit la „orice” dacă interesul politic şi economic de moment o cerea. O cohortă nesemnificativă numeric, dar importantă prin influenţă, de securişti voiculeştieni, cu apetit capitalist, care şi-au cultivat „abilităţile” pentru a-şi spori „disponibilităţile”. O pastă umană de „revoltaţi” de ei înşişi, de societate şi, în general de tot, aglutinaţi într-o gesticulaţie socială manelist-injurioasă, păstorită de un oier cu vocaţie „creştină”. Un „tribun” care vorbeşte tot mai singur – şi proporţional mai zgomotos – în numele unuia dintre puţinele simboluri naţionale cu adevărat sfinte („România mare”), pe care l-a pervertit deplin. Şi o trupă vioaie, copie la indigo la scară mică a „clasei politice româneşti”, de aranjori unguri, care sunt gată „să pună umărul”, în „numele stabilităţii”, la orice combinaţie, numai să rămînă cumva măcar în colţul mesei la care se servesc bucatele. Aştept clipa – care o simt tot mai aproape – cînd o echipă de „tineri” (care sunt tineri nu neapărat prin vîrsta fizică), să intre în jocul politic autohton şi să „măture scena”, căci vor pricepe că binele individual nu poate fi asigurat în afara unui bine colectiv. Promovînd adevărul cu orice preţ, rostit nu pentru a seduce, ci pentru a preface lumea, gata să îşi asume paşoptistul îndemn al transformării unei „mase de ţărani” într-un „popor de cetăţeni”, aceştia vor decide că nu mai merită să îi cauţioneze tot pe „stăpînii” autoînstăpîniţi. Un calcul simplu va fi activat curînd de o masă critică de „tineri” suficient de determinaţi să nu mai „înghită” ordinea existentă. Ei vor înţelege că vor avea – inclusiv economic – de pierdut dacă îi vor susţine tot pe „moştenitori”, decît dacă vor „investi” în noua grupare potenţială, cu condiţia ca aceasta din urmă să probeze coeziune, coerenţă şi probitate. Un asemenea pol de putere se va uni cu uriaşa aşteptare a peste 80% din corpul electoral autohton de „altceva”, şi va reuşi să catalizeze pozitiv resursele de dispreţ şi lehamite ale românilor faţă de clasa lor politică. Acesta e scenariul optimist. Despre cel pesimist, nu cred că are rost să vorbim, căci e deja acum „destul de rău”. Dar, secolul XX ne-a învăţat că în viaţa politică se poate întotdeauna „şi mai rău”. La urma urmei, noi vom alege scenariul care ni se potriveşte. Dar, oare, care ni se potriveşte cu adevărat?