De curînd, o echipă de geneticieni, după studii complexe, ne-a confirmat că noi, oamenii, partajăm 99% din „bagajul nostru genetic” cu cimpanzeii. O altă echipă de „experţi”, manipulînd variabile statistice care pornesc de la aceste referinţe biologice, ne-a dovedit că, în esenţă, suntem, „la fel” cu vieţuitoarele păroase, şi că teza darwinistă poate fi susţinută cu temei, chiar şi „matematic”. Eu nu vreau să combat azi cît de mult ne „tragem din maimuţă”, ci numai să le dau dreptate într-o măsură rezonabilă celor care înclină să promoveze un asemenea model ontogenetic. Căci, într-adevăr, trăim înconjuraţi de o specie foarte răspîndită, sociologic influentă, a omului-maimuţă. Priviţi-i portretul şi contraziceţi-mă (dacă puteţi)… În primul rînd, la înfăţişare, seamănă semnificativ cu prototipul: păros în exces, transpirat aluvionar şi mucos alternativ (căci e „îmbolnăvit” de orice boare a vieţii, care îl stînjeneşte), se scarpină mult în cele mai neaşteptate momente ale zilei (ca atunci cînd ajunge în vecinătatea nesănătoasă a unui produs cultural, precum o carte sau o idee), mănîncă multe seminţe de dovleac, scuipă generos şi se crăcănează în faţa oricărei reprezentante de gen opus din aceeaşi specie, pe care o întîmpină cu chiote şi gîngăveli pişcătoare. De altfel, registrul auditiv e foarte relevant în a-i circumscrie portretul, căci asemeni originalului, ceea ce îl caracterizează precumpănitor e gălăgia pe care o animă ca mod de viaţă. Obişnuit să producă numai zgomot, el se inserează natural într-o lume a trăncănelii şi a lui „mi se rupe de voi”, comunicîndu-ne doar că refuză să comunice ceva cu noi, şi, în cele din urmă, şi cu el însuşi. E un individ fără memorie, ci numai cu umori. Fără idealuri, fără iluzii. Are, însă, întocmai ca mamiferul darwinian, o singură obsesie: a căţăratului. Cu orice preţ. Craca socială convenabilă sau scorbura politică profitabilă sunt ţintele sale instinctive. Şi în acest desiş din junglă în care o „scoţi la capăt” dacă sari mai bine, pe ramura mai „vîrtoasă”, conduita sa este, pînă la urmă, una „adaptativă”: aşa s-a „selectat natural” specia. Doar astfel poţi înfuleca banana „salvatoare” (meciul, ciobanul politician, dizidentul „om de afaceri”, securistul „salvator al democraţiei autohtone”, ştirile de la ora 5, un mobil mai „fain”, un serviciu mai „uşor”, o maşină mai „ţapănă”, o casă neapărat mai „mare”), care îţi astîmpără pîntecul înfometat de atîta strigătură şi fugăreală. Ce mai rămîne după o asemenea goană? Excesul, transpiraţia, mucii, scărpinatul, seminţele de dovleac, scuipatul, crăcănatul, gălăgia. O viaţă de om. Sau, mă rog, de maimuţă.